Fetita alerga....

Alerga, alerga...Fetita alerga intr-una, fara sa se opreasca si fara sa se uite inapoi. Ii era prea frica de ce ar putea gasi in urma ei. Se mai oprea sa isi traga sufletul,dar frica a ceea ce ar fi putut veni din spate o impingea sa alerge in continuare.Se mai impiedica si cadea pe zapada deja topita, era plina de noroi si avea cateva rani in genunchi,pantalonii erau rupti de la atatea cazaturi. Desi frigul ii intrase in oase, nu avea alta optiune decat sa alerge. A alergat o viata, uneori se mai ascundea, numai asa se putea odihni, dormea mereu numai cu un ochi inchis, ii era prea frica. De fapt, frica ii dominase mai toata viata si ii guvernase viata. Pornea usor la drum, macar acum cat nu o vedea nimeni, Insa cum incepeau sa apara oameni ea isi incepea maratonul, ar fi castigat toate concursurile si ar putea foarte bine sa devina atleta, numai ca drumul ei nu are si un capat, viata ei e un alergat continuu. Fetita se mai schimbase, ii crescuse parul, incepuse sa capete forme, capatase trasaturi finute si mature, in curand avea sa devina adolescenta. Insa nu se putea opri din fuga ei. Asta facea de o viata, atata stia..sa fuga si sa ii fie frica. Cu ele a mers la brat toata viata: fuga si frica. Simtea ca viata ii trece printre degete, ca de fapt nu traieste, ca tocmai de asta alerga, sa gaseasca viata pe care considera ca o merita, fugea catre fericire, nestiinda, biata de ea, ca nu o va gasi niciodata sau nu va sti ca a gasit-o.
Fetita..acum nu mai era chiar fetita, dar tot alerga, mai tare ca niciodata. Devenise frumoasa, inalta, zvelta, ochii ei ascundeau o nuanta cafenie nemaivazuta,dar si o tristete nemarginita,parul precum abanosul crestea si parea singurul element viu, picioarele deveneau din ce in ce mai puternice, semn ca stiau ce fuga le asteapta si de acum incolo. Era singura, se obisnuise,aproape ca vroia sa se opreasca din alergat.
De-a lungul timpului a intalnit oameni, care,curiosi fiind, o luau de mana si o opreau din fuga, ea cadea in capcana, credea ca asta e viata spre care alergase si se oprea, dar toti i-au dat drumul, au pierdut-o in multime si nu s-au mai intors dupa ea. Fetita a asteptat, dar stia ca nu o va mai cauta nimeni, insa speranta, cea mai rea dintre toate rautatile cutiei Pandorei, o facea sa mai astepte. Insa nu venea nimeni...si fuga continua. Multi au mintit ca vor fi iubiti, frati, oameni de baza si au plecat, au fugit sau nu au ma vazut nimic in ea, unii au plecat fara sa spuna adio, dar fetita a inghitit in sec si a mers mai departe, insa acum putea sa se uite inapoi,desi inca ii era frica. Pe drum a mai intalnit si alte fetite ca ea,insa erau puse la pamant si ranite,le-a ingrijit si a plecat, a intalnit si alti oameni, unii au apreciat, altii nici nu au multumit, dar ea stia ca e menita sa alerge mereu, fie de frica,fie ca toti,pana la urma, ii vor da drumul la mana si iar se va pierde in multime,pe alte taramuri.
Tot ce mai apreciaza fetita sunt soarele, zapada, si taramurile neexplorate inca de ea. Insa stie ca nu mai vrea sa fie singura. Ii e frica sa se opreasca din fuga, daca se va opri unde nu ii e locul? Cine nu ii va da drumul la mana? Sau cine o va cauta?Fetita incepe sa planga, cade in genunchi si se intinde pe pamantul rece si umed...ar vrea sa ramana asa pentru totdeauna,picioarele nu si le mai simte iar frigul a amortit-o complet. Isi spune in sinea ei, ca asta e sfarstiul drumului ei, ca degeaba a cautat viata, ca a dat de moarte, ca degeaba a cautat fericirea. Incepe sa creada ca de fapt, ea s-a desprins din mana tuturor,si nu ei i-au dat drumul, ca ea pleca, si nu ei.Lacrimile curg pe fata inghetata,demortindu-i-o usor.Se uita pe cer, se insereaza, si vede numai Luceafarul care ca, de obicei,apare mandu,primul, pe cer. Simte ca nu mai poate, ar vrea sa se ridice, insa nu mai are de ce, si nici nu mai poate. Este la capatul puterilor.
Deodata, simte o mana care trage de ea, abea deschide ochii, nu prea vede bine, vede in ceata o silueta de om, care ii intinde o mana si se chinuie sa o ridice. E paralizata de frig...sau tristete, nici ea nu stie de ce sufera mai mult.
O voce calda ii sopteste: Da-mi mana fetito, sa te ajut sa te ridici, sa te duc la caldura, ce cauti singura si pe jos, in frigul asta? Fetita se uita la silueta, inca nu desluseste cine e sau ce e..ar vrea sa se ridice dar isi zice in sinea ei...Daca mana care acum vrea sa ma ridice, este cea care ,mai tarziu, ma va azvarli la loc pe jos si ma va pune la pamant?

Adiere/ Stea

Nu prea mai am nimic...Inchid ochii si ma cuibaresc sub plapuma la caldura, iarna asta e friguroasa si ma face si pe mine sa inghet...sau eu fac iarna sa inghete cu raceala mea? Cine dintre noi e mai rece? Eu sau Ea? Inchid ochii, incerc sa ma cufund in lumea viselor, acolo e singurul loc unde imi pot topi lumea cu caldura, aici nu imi ramane decat sa fiu o craiasa a zapezii. Si ma cufund usor, tacuta in lumea viselor mele. In vise sunt o stea ce straluceste pe cerul intunecat,eu ii dau lumina, sunt cea mai frumoasa dintre toate, sunt cea dintai stea de pe cer. Acelasi vis se repeta in fiecare seara,aproape ca am ajuns sa imi doresc sa ajung mai repede in pat, sa ma pot intoarce in lumea stelelor mele, sa revin regina stelelor. Nu cred in nimic, nu mai vreau nimic, nu mai simt nimic, raceala anotimpului ma acapareaza cu totul. Hai totusi sa incerc sa zambesc, dar cui sa ii zambesc?
Nu mai stiu sa ma bucur de viata, de ce am , de cei din jurul meu, nu vreau decat sa ma intorc in al meu cer, sa imi fiu a mea stea, sa reusesc sa stralucesc o viata, sa fiu tot ceea ce candva mi-am dorit. Intr-o zi...
Pulbere si praf de stele se imprastie pe aleea pe care merg, drumul meu este impodobit cu stele care mai de care mai stralucitoare, toate imi soptesc ca ma asteapta sus pe cer, sa stralucesc alaturi de ele, sa le simt simtirea.Oare tu imi simti mie simtirea? Sau eu sunt doara adierea rece ce iti trece pe langa tample in acele zile fioroase in care eviti sa iesi din casa? Eu nu mai vreau sa fiu o adiere, ci o stea, sa fiu vizibila,luminoasa, calda, intangibila. Am sa iau acel praf si am sa imi acopar trupul cu el...stelele ma vor imbraca.Apoi am sa zbor fara sa ma uit inapoi, am sa ma duc langa Luceafar sa imi traiesc destinul.
Cinismul si sarcasmul,zambetul amar,lacrimile inecate,rautatea spintecata si bunatatea calcata in picioare,toate le las in urma. Toate sentimentele bune au fost adieri, cele negative au fost fulgere ce mi-au strapuns inima..Ori o stea nu are sentimente, ea traieste pentru a straluci in ochii tai. Iar ca adiere nu am sa reusesc sa stralucesc in ochii nimanui,asa ca ma metamorfozez in stea sa stralucesc in ochii vostri, sa va aduc la orbire.
E Craciunul...Astept sa imi primesc cadoul, am pregatit deja sa fac schimbul: ii voi da Mosului adierea in schimbul unei stele. Nu mai vreau sa fiu o adiere...
Langa brad, ma uit pe fereastra, ninge, miroase a cozonac, imi astept cadoul...Craciun fericit!

De dragul Craciunului...

Jingle bells,jingle bells...cantecul iernii categoric. Nu puteam ramane imuna la spiritul Craciunului,si spiritul sarbatorilor m-a cuprins si pe mine. Aceasta sarbatoare, draga mie, intotdeauna va fi in sufletul meu. Este incredibila atmosfera, mirosul de cozonac, zapada(in cazul in care e,in Bucuresti nu prea isi face aparitia),bucuria, luminitele, bradul...tot. Si sa nu uitam de Mos Cracium:). Da, categoric sarbatoarea sufletului meu, ceea care imi ofera bucurie,liniste si multe amintiri placute.,
Eu vroiam de fapt, cu acest post, sa va urez tuturor celor care treceti in vizita pe acest blog, sarbatori fericite, un Craciun extraordinar si un An Nou mai bun ca acesta, sa fie asa cum il doriti.
In rest, va las sa va bucurati cu totii de caldura, iubirea, farmecul acestei perioade. Incercati sa fiti mai buni, mai iubitori,mai darnici si sa pastrati si pentru tot anul aceste calitati.
Eu ma duc sa ascult Silent Night, sa beau un vin fiert, sa decorez casa si sa ma bucur de atmosfera calda a Craciunului. Craciun Fericit!

Visul unei nopti de iarna

Explozie, da explozie de fulgi din cerul ce a paralizat, asta vad eu acum pe geam..si nu stiu de ce am o pofta de scris foarte mare, iar sunetul de chitara ce il aud in casti ma face si mai mult sa scriu. Despre ce as putea sa scriu acum,cand ochii imi fug numai pe geam? As vrea sa ninga asa mai mereu , sa fie magia asta in toata zilele. In momente din acestea parca incepi sa iubesti viata, sa spui ca nu e chiar asa de rau, si sa ramai mut inca o data in fata naturii. Da, in fata naturii nu prea mai gasesc cuvinte, ca de altfel nici acum, insa o forta exterioara ma indeamna sa scriu,desi simt ca nu va iesi chiar ce vreau eu, dar daca as putea sa transform bucuria din suflet in aceste simple puncte negre de pe monitor, numite pixeli ce simplu ar fi. Am sa declar azi ziua fulgilor de nea, ziua Bucuriei, macar asa, in mintea mea. In lumea asta accelerata si haotica, nu mai multumim vietii ca existam, nu mai avem momente de pace si liniste, de a contempla natura si tot ceea ce ne inconjoara fara de care nu am putea trai.
Eu am sa ma opresc aici, dansul fulgilor nu ma lasa sa ma concentrez, si ar fi bine ca si voi sa va duceti sa urmariti acest specatacol minunata al fulgilor de nea, care pentru voi danseaza, nu va costa nimic decat o privire si un moment de pace!

Ultima zi din viata mea

Era ultima zi din viata mea...Si stiam asta,nu crezusem niciodata ca am sa stiu cand am sa mor. Ma apasa atat de mult moartea incat am crezut ca am sa mor inainte ca moartea sa vina dupa mine, ca alta moarte o sa i-o ia inainte. Da, exista mai multe morti, murim in fiecare zi si nu ne dam seama, numai moartea totala si integrala, deodata ne atrage atentia si ne sperie, numai moartea fizica ne ingrozeste. O, dar cate Morti sunt, prea multe sa le putem observa.
Bun..acum ca stiu ca azi e ultima zi ce sa fac? Sa le spun celorlalti?De ce? Mai bine ii las sa creada ca am sa traiesc si maine, iluzia ,in fond, ne tine in viata. Atat cat e viata ..Acum, oricate iluzii as avea, nu as mai putea trai pentru ca nu mai am viata, am ajuns la sfarstiul ei..Da, as putea sa o traiesc cu incetinitorul, dar nu mai gasesc butonul, am uitat unde sa apas, sa imi privesc viata in ochi si sa mai trag de ea.Eh, la dracu, mor, ma duc, ma risipesc in infinitatea Universului, prind viata in lumea stelelor, nu e asa grav.
Dar ma uit in jur, si stiu cati oameni dragi las in urma..ma uit in ochii lor, incerc sa ii mint cu un zambet apatic, oare stiu ca asta nu e un zambet ci o lacrima a unui om trist pusa pe fata unui om vesel? Eu mereu am fost un om nefericit ce a zambit mereu, am stiu sa imi ascund nefericirea cu atata iscusinta, incat unii ma credeau cea mai vesela persoana. Nimeni nu se uita atent, la ce ascund gesturile, privirile, zambetele.Dar nu asta conteaza acum....
Ultima zi...prima din alt inceput! Si acum ce sa fac? Sa stau sa imi astept moartea pe un fotoliu sau sa ma agit?Are un rost in fata Ei cum reactionez?Nu prea cred ca se lasa intimidata de asa ceva, tocmai cu aceasta frica se hraneste ea. De ce as ajuta-o si eu sa se dezvolte?
Ma mint singura..eu nu contribui la nimic, sau ma rog..nu mai contribui...eu doar mor! In ultima zi a vietii mele, ma gandesc atat de mult la viata...cred ca niciodata nu m-am gandit asa mult, cand credeam ca mai am mult de trait, vorbeam mereu mult despre moarte, nu mi-era frica...eram invincibila,acum...mi-e dor de viata asa cum desertul implora cerul sa ii aduca un strop de ploaie sa mai stearga fierbinteala nisipului. Dar nu, acum sunt suflet viu ce nu e gata sa se dea batut, dar care stie si isi asteapta moartea.
Decid sa imi petrec aceasta ultima zi singura...nu vreau sa ii fac sa sufere pe cei din jurul meu, nu vreau sa ii mint, nu as putea, lasa-i sa isi aduca aminte de mine..asa vesela, cum toti au crezut ca sunt.Acum imi dau seama ca da, eram vesela si iubeam viata de asta acum moartea ma ingrozeste, ca am iubit viata...si inca o mai iubesc.
Ma asez pe fotoliu, o astept, ce altceva sa fac? Gasesc butonul, opresc viata, ma uit la ea, asa usor, imagine cu imagine, cate zambete si rasete in viata mea, cate momente placute, pana si lacrimile, imi sunt zambete putin mai triste. OF, am iubit viata atat de mult..si ea ma iubea atat cat putea ea. Nu ma putea iubi prea mult, ca ii facea pe altii gelosi, dar stiu ca pentru mine avea ceva special. As vrea sa o rog sa imi mai dea timp, sa invat sa o pretuiesc asa cum trebuie, sa ii multumesc. Dar acum ce rost mai are?
Moartea e la usa, o simt atat de bine,moartea are un miros specific, atat de inecacios, dar in acelasi timp simt si un miros proaspat, de mult nu l-am mai simtit..e mirosul vietii..Pulsul incepe sa imi bata din ce in ce mai tare.
Moartea si Viata sunt aici.Moartea bate la usa, iar Viata ii deschide! Intunericul Mortii acapareaza Lumina Vietii, iar efectul este o explozie ce ma arunca jos, pe podea. Viata se lupta pentru ca eu sa nu mor, Viata crede in mine, m-a iertat ca nu am pretuit-o atunci cand trebuia.
Viata e la pamant, Moartea pare sa castige, incepe sa imi fie frica, apoi imi dau seama ca asa o hranesc, imediat incep sa ma calmez,si sa capat curaj. Ma ridic si ii intind o mana Vietii, se ridica si ea..Moartea se sperie, si se pierde in negura serii. Ii zambesc Vietii, iar ea se apropie si imi sopteste: Oamenii nu pretuiesc viata decat cand mor!
A fugit si Viata, am ramas singura in camera, vie..Am inteles ca nu am sa mor, ca mai am mult de trait, si stiu ca mereu Viata va fi langa mine si ma va veghea, dar eu deja o pretuiesc, o iubesc si ea stie!
Viata m-a salvat de la Moarte...

Si picaturile de ploaie au inima...

Ascultand Nirvana in ploaie...si nu ma mai batea vantul...Ascultand Nirvana in ploaie, si nu imi mai era frig. Ascultand Nirvana in ploaie si picaturile ma mangaiau usor pe trupul infrigurat. Nici cerul intunecat nu mai era de temut, nici oamenii cu povestile lor nu mai erau imbufnati, nici inima mea nu mai batea.
Se oprise inima, timpul in loc, picaturile din cer in drum spre pamant, deasupra mea. Am luat o picatura si am privit-o, am tinut-o in mana, am privit-o uimita de frumusetea ei. Nu vroiam sa ii dau drumul. Am pus-o la loc in aer exact in locul ei si am luat alta picatura, era diferita, era alta. Nu am stiut niciodata ca picaturile difera, ca au viata, ca au personalitate, ca au inima. Inima mea se oprise, dar inimile picaturilor bateau atat de tare incat am crezut ca va fi o explozie de inimi de picaturi. Am mai luat o picatura din aer, am pus-o in palma si le-am apropiat...se iubeau, picaturile se iubeau la mine in palma, sub ochii mei ce isi mareau pupilele, am crezut ca si pupilele mele se iubesc. Picaturile faceau dragoste la mine in palma, ea fiind suport de pat. DA, sa faci dragoste intr-o palma e ceva. Picaturile s-au contopit si a iesit una imensa, picatura iubirii lor.Stralucea la mine in palma, as fi pastrat-o pentru totdeuna, dar nu puteam sa ii dau drumul,nici sa o omor tinand-o in palma.
Precum fluturii, care traiesc o zi pe pamant, asa si picatura mea, viata ei dura cat era drumul din palma mea, pe asfaltul gaunos si murdar. Toate picaturile se nasc in Cer si mor pe Pamant.
Picatura se uita la mine, ma implora cu privirea sa o las sa isi "ia zborul". Si asist la un moment tragic, renunt la picatura, ea vrea sa moara, asta e destinul ei. O pun la loc in aer, langa celelalte. Incepe ploaia,picaturile toate se grabesc sa se contopeasca cu pamantul nergru, uracios, dar tocmai aceste picaturi ii confera o frumusete aparte.
Ascultand Nirvana in ploaie...si am avut parte de un moment de magie...acum inima bate din nou, timpul se dezmorteste, toate revin la normal.
Ascultand Nirvana in ploaie...si s-a mai nascut o picatura!

Sunt doar un copil....

De foarte mult timp nu am mai privit cerul, nu am mai avut timp sa privesc stelele, sa simt adierea vantului, sa incerc sa ating norii sau sa plutesc pe ei. Nu am mai avut timp, nu mai e timp...
Nu prea stiu eu ce e cu mine, sunt uneori un simplu copil, cu un zambet inca inocent si cu un suflet naiv, uneori simt amaraciunea mai rau decat orice adult, poate tocmai ca inca sunt un copil. Si ce daca sunt inca un copil? Traiesc uneori acolo in cer, sus pe un nor, unde imi place mie sa plutesc. Iar de pe norul meu, usor ajung pe Luna, stau si veghez de sus lumea asta posomorata, si atunci imi mai picura cateva lacrimi, ce ajung usor, usor pe Pamant, sunt lacrimile mele si ale Lunii, ce se transforma in ploaie.
Am revenit pe Pamant...sunt un simplu pamantean acum, iar viata mea trece cu miscari sacadate si lente pe langa mine, ma opresc si ma uit la ea. Unde te duci, Viata?Unde ma duci?Cu ce ganduri, spre ce carari?Nu stiu decat un singur drum, cel al inimii..Dar astea sunt prostii..
Fiecare intrebare naste o alta, dar nu orice intrebare are raspuns, iar eu mereu imi pun intrebari la care nu gasesc raspuns. Acum pentru cine scriu..pentru mine., pentru copilul din mine, pentru tine, pentru voi, pentru ei?...nu stiu ..dar simt nevoia sa scriu, nu prea imi iese, ma simt stangace, si totusi nu ma pot opri si nu am sa ma opresc. Precum un copil care abia invata sa mearga si merge intr-una desi se mai si impiedica, asa si eu.. scriu, desi nu o fac mereu bine, sau poate niciodata bine. Scriu pentru toti..si pentru sufletul meu.
In final, raman un copil, ce se zbate sa nu ajunga adult, inevitabil voi deveni, insa zambetul meu va fi mereu cel al unui copil!

Dor de Grecia...

Închid ochii şi îmi imaginez...parcă aud valurile Mediteranei ce se frâng de timpanul meu, muntii se înalţă şi ei falnic din spatele valurilor, ce reuşesc sa fie la înălţimea munţilor. Soarele îmi mângâie trupul ce tânjeşte după atingerea sa, nisipul îmi gâdilă uşor tălpile.
Mi-e dor de Grecia, de magia acelui loc, acolo fiecare loc are bucăţica lui de poveste,te simţi în permanenţă privită din împărăţia cerului de către zei. Mi-e dor de mirosul mării, de gustul sărat ce îmi inunda gura şi îmi pătrundea în piele, mi-e dor de albastrul acela divin şi cristalinul mării, mi-e dor de tot. Mă uit pe geam şi nu vad decât blocuri cenuşii, o vreme urâtă, totul posomorât şi anost. Închid ochii şi văd peisajul ce imi face inima să trepideze de emoţie. Grecia m-a făcut să iubesc marea din tot sufletul pentru că mi-a adus muntele o dată cu ea, si pentru că marea ei e nemaiîntâlnită. Va rămîne un loc al frumoaselor amintiri petrecute cu cei dragi, al peisajelor parcă rupte din poveşti, al seriilor de magie, al libertăţii, al fericirii.
Încă visez Grecia...dar sunt trezită din vis de un claxon al unei Dacii de pe strada mea. Sunt tot in Bucureşti, tot pe strada mea, intre casele cenusii, fără munţi şi fără mare...toate la am în suflet
Grecia, aşteaptă-mă că vin să îţi adun marea într-un pumn şi munţii în altul.

Caut zâmbete...

O nouă dimineaţă, aceaşi trezire bruscă, îmi iau traistuţa cu amintiri şi păşesc cu paşi timizi în universul acestei noi zi. Caut zâmbete, caut oameni ce ştiu să îşi împărtăşescă zâmbetul lor cu mine, să mă ajute să nu uit să râd, să trăiesc. Da, şi eu zâmbesc, şi le zâmbesc lor din toata inima. Uneori un zâmbet face mai mult decât un milion de cuvinte. Aleile sunt pline de copii zvăpăiaţi ce zâmbesc inocent, nici nu ştiu câtă fericire aduce pe chipul altora zâmbetul lor, îndrăgostiţii ce se plimbă pe alei îşi vorbesc numai prin zambete; ei înţeleg magia momentului şi nu o strică prin cuvinte ce niciodată nu vor putea reflecta freamătul sufletului lor.
Zâmbetul este cântecul surd al inimii, este expimare sentimentului pur şi expresia fericirii. Atunci când eşti fericit, cel mai sincer act este zâmbetul, el este mult mai profund. Mă uit in trăistuţa mea cu amintiri, of, câte zâmbete am acolo, şi ale mele, şi ale altora. Câte momente frumoase, toate încununate cu un zâmbet. Seara ajung acasă, am adunat atâtea zâmbete, simple, unice, copilăreşti, sincere. Toate le pastrez în adâncul sufletului pentru a nu uita niciodată ce frumos e să zâmbeşti.
Din nou, zorii zilei îşi fac apariţia,însă nu e orice zi. Azi, m-am trezit langă tine, iar zâmbetul tau m-a întâmpinat la poarta noii zi.
Dintre toate zâmbetele, al tău e cel mai frumos...

Dulcea mea toamnă tristă...

Oh, toamnă grea ce îmi amăreşti sufletul, lasă-ţi ploile la poarta cerului, uită-ţi norii cenuşii în infinitate şi eternitate. Tu, toamnă, adu soarele înapoi, adu la viaţă cerul ce uşor adoarme peste noi. Fă ca florile să nască din propria lor cenuşă, adună frunzele şi pune-le una lângă alta pe crengi, adu zâmbetele de mult uitate pe chipurile oamenilor, aduc căldură în suflete. Nu eşti supărată, tu, dragă toamnă?Iarna vine, toată lumea o aşteaptă, dar pe tine toată lumea te aşsteaptă să pleci, din tine nu mai rămâne decât potrivirea de culori melancolice şi tristeţea. Pe când iarna, în răceala ei, aduce căldura mult aşteptată de către toţi. Of, toamnă...ştiu ce simţi, eşti mereu singuratică, tristă. melancolică, nedorită de nimeni. Tu îţi asumi soarta şi mereu te întorci la noi, deşi mereu eşti tristă. De-as putea, dulcea mea toamnă, un zâmbet ţi-aş aduce pe chip, să-ţi fie mai dulce adierea, să nu mai fii prietenă cu ploaia rece, soarele să îţi fie frate, inima ta să zâmbească.
Nicăieri în lume nu am să mai găsesc o aşa toamnă ca tine, tu îţi trăieşti tristeţea atât de profund, atât de pur, de inocent, lacrimile tale sunt lacrimile tuturor, tu exprimi singurătatea şi suferinţa noastră, a tuturor, fără să te plângi.
Azi m-am oprit în loc, şi te-am privit aşa cum nu am avut timp niciodată să o fac. Şi te-am admirat, printre picăturile de ploaie, după care încerci să te ascunzi...Eşti asa frumoasă, nu lăsa ploaia să te eclipseze, eşti de o mie de ori mai frumoasă! Eşti aşa tăcută şi sublimă, precum o nimfă. Şi da, îmi va fi dor de tine, şi te aştept şi la anul să vii să mă bucur de sublimul tău.
Acum toamnă, fugi către alte tărâmuri amare, arată-le puterea ta, fă-i să se oprească în loc să te privească, aşa cum am făcut şi eu!
Toamna mea drum bun, te aştept cu sufletul deschis!

Primul fulg de nea

Noiembrie seara...eu ca intotdeauna în faţa PC-ului lucrând şi evident stând on-line pe mess aşteptând noutăţi. Un prieten mă întreabă dacă am privit pe geam. I-am răspuns scurt că "nu, de ce?"...şi atunci mi.a spus:"Ninge"....Imediat m-am dus să verific....aşa era. O bucurie imensă mi-a inundat atunci sufletul. Fulgii erau mari, rotunzi. Mi-era dor de ei, deşi ştiu că nu trăiesc mult, ei se nasc în cer, trăiesc pe drumul dintre cer si pămănt iar pe asfaltul greoi si gri işi dau duhul. Şi uite aşa milioane de fulgi de nea mor...nici nu ne dăm seama.Şi când mă gândesc că îmi doream să fiu un fulg de nea când eram mai mică .M-am răzgândit, rămân o rază de soare. Revenind la ninsoare,ce cuvant..atât de rece...si meteorologic, pe când fulg de nea, prin denumire devine o metaforă.
Nu îmi place iarna, deşi sunt născută iarna, prefer vara, căldura, nebunia ei, soarele arzător, însă mereu duc lipsa iernii, în lipsa ei mi se face dor de ea, cred că o parte din mine îi rămâne ei fidelă.
Tot pe geam sunt..mă uit, privesc, admir, păstrez în suflet. Primii fulgi de nea au ceva unic şi special, ceva nepământean. Am prins unul in palma mea, însă cum am deschis palma, el s-a topit şi s-a transformat în picături...simple picături. Şi fulgul meu? De aş putea păstra unul pentru tot anul, dar rămăn cu dorinţa.
Nu mai ninge, s- a oprit, ridic ochii spre cer...nu văd decat întuneric, am revenit la normal, momentul de magie s-a dus..am să îl aştept pe următorul.
Şi fulgul meu?...

Fără titlu

Ploaia de lacrimi
Îmi stinge focul
Ce în inima mea
Tu l-a aprins, încet.
Nu găsesc cuvinte
Să exprime ceea ce
Pentru tine simt.
Aş vrea ca în ochii mei
Să îţi vezi inima
Aşa cum o văd eu:
Pură, caldă; eu cred în tine.
Eu văd în tine ceea ce tu
Nu vrei să se mai vadă.
Privirea-ţi caldă îmi alină
Şi dezgheaţă sufletu-mi rece.
În faţa ta mă simt tăcută
De vrei să ştii ce simt pentru tine
Alătură-ţi inima de a mea,
Lasă-le să vorbească pe limba lor.
Ai să vezi, de-mi atingi inima
Ce simt pentru tine.
Priveşte-mi ochii plini de strălucire.
Într-o lume atât de haotică şi nebună
Tu eşti singurul la care mă întorc
...eşti singurul care a privit în sufletul meu!

Puterea cuvintelor

Într-o societate care tânjeşte după comunicare şi afirmă că acum este apogeul comunicării, cei mai mulţi dintre noi ne angajăm într-un proces de comunicare uitând esenţialul:trebuie să auzim, să ne folosim urechile. Utilizăm atât de des acest cuvânt, că începem să îi pierdem esenţa. De fapt ne înstrăinăm tot mai mult de sensul lui de bază. E o lume în care vorbim, dar aproape nimeni nu ne aude.E ca şi cum toţi am fi închişi într-o cameră şi nimeni nu ne aude, oricât am striga. Limbajul este cel care ne ajută să comunicăm intre noi, iar instrumentul este cuvântul. Omenirea a pus bazele acestui act încă din antichitate. Acesta a evoluat, iar acum comunicarea se face mult mai uşor. Se spune ca ea este cheia succesului şi că, mai ales în relaţii este elementul cheie ajutător. Pare să nu mai fie aşa, pentru că, de fapt, noi comunicăm din ce in ce mai puţin, nu mai ştim să exprimăm ceea ce simţim, ne e teamă să spunem lucrurilor pe nume, să numim sentimentele ce le avem în noi. Cuvinte peste cuvinte, unde te uiţi eşti înconjurat de imagini, bannere, afişe şi orice formă de informare, în care eşti îndemnat să discuţi, să comunici. Ne ascundem in spatele telefonului că oferă Cosmote sau Vodafone milioane de minute să comunicăm mai bine, dar de fapt aici se produce ruptura. În spatele telefonului, a messengerului e mai uşor, de fapt fugim, ne ascundem. Am ajuns să punem punct relatiilor prin mesaje, mesaje goale care nu au nici măcar o urmă de personalitae, în loc să discutăm cu respectiva persoană faţă în faţă, este o fugă de responsabilitate. Suntem o societate fricoasă, plină de temeri, degeaba vorbim si ne mintim că noi de fapt"comunicăm", reuşim să facem contrariul. Toată lumea vorbeşte, nimeni nu ascultă! Nu ne mai asumăm cuvintele, faptele, durerile, trăirile, sentimentele, suntem cuprinşi de haosul ce ne înconjoară zi de zi.
Nu vreau să devin aşa, vreau să învăţ să preţuiesc cuvintele, să le ştiu sensul, rostul, timpul. Nici sclava lor nu vreau să devin, dar am vazut şi ştiu că, de foarte multe ori, cuvintele ne ucid. Multe nu sunt folosite când trebuie şi cum trebuie. Ele pot naşte iubiri, le pot îngropa, pot aduce realizări, pot răni, te pot face fericit. Puterea cuvintelor este nemăsurată. De aceea este periculos să o deţii, dar în acelaşi timp trebuie să găseşti echilibrul.
Poate ar fi mai simplu dacă am ştii când să deschidem gura şi când să ne-o ţinem închisă. Despre cuvinte si comunicare se pot spune multe şi se poate vorbi ore întregi, însă cel mai important e ca noi, să percepem şi să alcătuim mesaje în aşa fel incăt să ajungă unde trebuie şi să ne înţelegem mai bine! Un simplu cuvânt folosit greşit poate dărâma un imperiu, iar un altul folsosit cu rost poate naşte un alt imperiu.
Câteodată simt şi eu că nu mai ştiu să expim ceea ce simt în aşa fel încât ceilalţi să perceapă aşa cum trebuie ce vreau să spun şi mă simt frustrată, că nimeni nu vrea să mă asculte sau nu ştie cum.
Lumea nebună în care trăim e prea grăbită ca să te asculte, iar în tine se adună atâtea lucruri rămase nespuse ce poate ar fi schimbat ceva, dar nu e nimeni să te audă...Am să revin!

Mirajul Bucureştiului

Sub cerul cenuşiu si ploios, mă plimb grăbită prin Bucureşti, alerg spre facultate. Of, e una din multele zile în care îl urăsc pur şi simplu, nu mai vreau să stau in el, să mă chinui în agitaţia asta de nedescris, în care toţi te îmbrâncesc si te lovesc. De la facultate, trebuie să mă duc la bibliotecă, alt drum, altă înghesuială, trebuie să mă duc cu autobuzul, deci un chin şi un trafic....A, de acolo trebuie să iau metroul să mă duc la un simpozion..Doamne câte am de făcut!
Închei ziua, ajung acasă obosită, mă arunc în pat. Pisicuţa toarce la pieptul meu, iar eu stau şi citesc o carte. Ochii imi obosesc, renunţ, insă găsesc un album cu Bucurestiul interbelic. Îmi stârneşte interesul, parcă aş mai sta. Încep să il răsfoiesc, descopăr surprinsă niste poze incredibile. Unde e oraşul ăsta? Pe bune dreptate i se spunea Micul Paris. Are un aer aristocratic, de poveste. Văd vechiul Bulevard Magheru, zona Unirii, Hanul lui Manuc, Arcul de Triumf, ce diferit era oraşul.
Îmi pun ordine în gânduri, azi vroiam să mă mut din Bucureşti, să plec cât mai departe de mizeria care e in el, de zgomotul infernal care te asurzeşte, de agitaţie, de manele, de ţaranii de zi cu zi, dar mă răzgândesc. De ce? Pentru că Bucureştiul are farmecul lui inegalabil, dinamisul lui si diversitatea lui nu le gaseşti în nici un alt oraş din România, măreţia lui acaparează. Mulţi spun că nu le place Bucureştiul, că ar pleca, dar mulţi nu o fac. De ce? Pentru că aici au tot: au locuri de muncă, au facultăţi, au cinematografe, muzee, teatre, biblioteci, expozitii, tot ce ţine de viaţa culturală, tot ce ţine de viata de zi cu zi. EL îţi poate oferi tot, deci şi bune şi rele. Iar noaptea chiar e frumos să te plimbi in centru, dar da, nu recomand şi o plimbare prin Pantelimon.
Poate ar fi mai bine, în loc să spunem că ne-am dori să plecăm din el, să încercăm să il facem mai frumos, un oraş civilizat.
Nu mai plec, rămân aici, cu poza vechiului Bucureşti în mână, şi cu speranţa că Bucureştiul contemporan îşi va atinge cu adevărat statutul de capitală şi va deveni civilizat, curat, mai putin gălăgios, dar toate astea depind de noi,cei care il populăm şi zi de zi călcăm scumpul lui pământ iar el ne primeşte în fiecare zi cu aceaşi bucurie.
Bucureştiul are răbdare, vrea să redevină micul Paris, eu zic sa nu îl facem copia unei imagini, are prea multe de oferit, hai să îl facem un Bucureşti autentic care să poată fii el un exemplu. Am să apuc ziua când Parisul va fii comparat cu Bucureştiul, dar în sensul bun? Speranţa moare ultima..

Never stop lovin'

Aşteaptă-mă unde pleci fără mine? Ştii mai bine decât mine că ai mai mare nevoie de mine decât eu de tine. Şi ştii că într-o zi îţi vei da seama de asta. Rolul meu e să îţi "dezgheţ" sufletul, să îţi arăt că niciodată nu e prea târziu pentru a iubi. Avem nevoie unul de altul, tu să vezi că iubirea există, şi eu că poate nu moare.
Trebuie să învăţ să nu mă mai tem, dar oare e posibil aşa ceva? E posibil să trăieşti fără teama?Şi cum e viaţa fără teamă? Mereu mă înec în oceanul temerilor, dar ceva mă salvează pe ultima sută de metri, cred că speranţa e salvarea mea. Ea nu mă lasă niciodată, chiar daca eu o părăsesc mereu, ea mă caută şi mereu dă de mine. Aşa că păşesc cu teama şi speranţa la braţ, pe acest drum al vieţii, care, deşi pare neagră, ea radiază în întunecimea ei de o lumină prea frumoasă, e lumina tuturor speranţelor din lume. Cineva mi-a spus odată că tot ce are rost e speranţa şi are dreptate. Ea ne ţine în viaţă. Desi plouă, soarele e mereu pe cer, trebuie să învăţăm să-l zărim printre nori si stropi. Trebuie şi eu să învăţ, şi am atâtea să invăţ. Un singur lucru nu pot să învăţ: să te uit, dar poate nici nu trebuie să te uit, ci doar să merg mai departe. Nimic nu se uită, ci doar se aruncă in adâncul sufletului şi se îngroapă acolo.
Niciodată nu ai putut să imi spui ce simţi, poate nu aveam nici un drept să îţi cer. Te las, merg mai departe, am atâtea de oferit, am atâta de dăruit, dar cel mai important e să învăţ să îmi dăruiesc mie.
Uşor, uşor am să scap de frică, şi voi avea un loc liber la braţul meu, care te va aştepta, dar nu la infinit!
E timpul să redevin eu, ce am fost cândva, sau poate să devin EU cu adevărat! Simt soarele cum îmi încălzeşte sufletul şi profit de ocazie pentru a-l fura şi a-l închide pentru totdeauna in sufletul meu, ca să radiez. Nu e nevoie de el ca să lumineze Pămăntul, ci noi luminăm Pământul iubind, insă noaptea iubirea noastră oboseşte, se odhineşte, dar cum vine dimineaţa ea nu uită niciodată să lumineze, aşa că never stop loving!

Fa-ma o raza de soare!

Ratacesc singura, asa cum m-am simtit mereu, prin ploaie, in piata goala. Nu am directie si nici sens, nu vad lumina, doar intuneric. Mi-e greu sa imi ridic privirea din pamant, mi-e rusine de ce am ajuns, am ajuns transparenta, invizibila. Dar ochii mei te vad pe tine, sufletul meu stie ca tu esti...Ma apropii de tine si ma fixezi cu privirea. Imi sclipesc ochii, simt o caldura, desi ploaia rece ma acopera. Dar caldura fuge intr-o secunda. Tu nu te uiti la mine , ci prin mine.Tu nu ma vezi, desi sunt sub ochii tai.Ei mereu se uita in urma. Am aparut prea tarziu sub privirea ta, desi drumul asta l-am cautat mereu, ceva m-a adus prea tarziu sub privirea ta
Incerc sa iti vorbesc, dar cuvintele se ineaca singure si le e frica sa iasa din mine in ploaia rece de afara. Lacrimile sunt singurele ce isi fac curajul sa moara pe obrazul meu atinse de picaturi. Si acum ma prabusesc, lacrimile imi mor, cuvintele se ineaca, ochii se inchid, inima nu mai bate. Ma sfasii sub ochii tai, dar tu nu vezi, ba chiar calci peste mine, pana sufletul imi trece prin oase, fibre, se umple de sange si moare, lent dar sigur. Eu sunt aici, inca traiesc, dar sunt in coma,sunt tinuta de aparate in viata, si te rog pe tine sa le deconectezi, sa ma lasi sa mor in pace. Si totusi nu o faci. Cand eram gata sa fug, m-ai vazut, dar pentru putin timp, insa destul cat sa ies din coma. Nu mai pot sa lupt cu fantomele mele sau cu ale tale, si sunt mereu langa mine aceste fantome. Ele sunt singurele care ma vad.
Ma intorc acolo unde mi-e locul, in ploaia rece ce imi ingheata sufletul, ce imi omoara lacrimile si imi ineaca cuvintele, calauza mea fiind speranta. Speranta ca vei veni langa mine..sau ca ma vei lua de mana si ma vei duce departe de ploaia asta care nu se mai opreste si devine parte din mine!
Nu ma lasa sa devin picatura de ploaie, fa-ma o raza de soare!

Regina temerilor

Sunt o regină peste tărâmul de negură,

A nopţii prinţesă,

A singurătăţii ducesă,

A fricii contesă.

Peste toate domnesc şi rătăcesc;

Toţi se feresc de mine,

Dar ei nu înţeleg că

toţi ajung la mine.

Finalul este alături de mine.

Mulţi trăiţi cu mine şi nu ştiţi.

Finalul vostru e în noapte!

În singurătate...

Ceaţa nopţii scoate la iveală

Glasul unui lup bătrân

Pierdut in pădurea deasă.

Să nu crezi, să nu te sperii

De ceea ce simţi.

Frica este cea care ne aduce aminte

Că trăim!!!

Nu stiu sa pierd

Nu am învăţat să pierd, deşi am pierdut atâtea şi atâţia. Invaţă-mă tu, fă-mă să înţeleg de ce mereu când decid să risc, atunci pierd cel mai mult. Deşi sunt obişnuită cu sentimentul ăsta, pare încă un necunoscut. Pierd constant, dar nu ştiu să pierd. Şi acum îţi aştept cuvintele ca o binecuvântare, dar ele nu apar, s-au risipit undeva pe drum şi am rămas cu tăcerea macabră ce mă înconjoară.
Instinctul imi spune că tu urmezi pe lista mea de pierderi..şi trăiesc aşteptând momentul când am să te pierd. De ce te pierd?Pentru că aşa e normal, pentru că trebuie să învăţ să pierd.
Şi totuşi nu vin cuvintele tale..le aştept cu atâta ardoare..Îmi urăsc lacrimile ce curg pe obrajii fierbinţi, ele arată neputiinţa mea de a mă obişnui cu faptul că te pierd, dar ştiu că vine ziua când totul se sfârşeşte, iar cuvintele tale vor fi de prisos. Cuvintele omoară oamenii, dar fără ele nu am exista. Minte-mă cu cuvinte, nu mă lăsa să văd realitatea prin tăcere.
Şi până la urmă, când am să învăţ să pierd?Când nu voi mai avea ce pierde, când o să fiu o adiere a ceea ce am fost cândva. Acum îţi dau drumul, te las să îţi alegi drumul, nu te uita în urma ta, nu o să îţi vezi decât umbra, eu nu am să mai fiu. În final, nu ne avem decât pe noi înşine....restul se pierde pe drumul vieţii.

Testamentul sufletului

Degeaba te uiţi acum la mine.

Nu mai ai ce privi.

Tot ce a fost cândva frumos in mine,

azi a murit.

Iar tu... ai privit,

Ai privit cum mă stingeam,

Şi îţi ceream ajutorul, te imploram,

Să nu omori tot ce-i mai bun în mine.

Şi, totuşi, m-ai omorât

Cu indiferenţa ta.

Şi aceste rânduri ţi le dedic,

sunt ca şi testamentul meu,

sunt strigătele mele de a

rămâne vie în această lume moartă.

Dar mor.... şi îţi las ţie

Dorul, iubirea, fericirea....tot

Ce eu nu am avut, moşteneşte tu!

Descătuşare

Şi ce dacă toţi mă criticaţi?

Şi ce dacă la mine urlaţi?

De fapt, vă recunoaşteţi frustarile;

De oameni incapabili să trăiţi.

Sunteţi blazaţi de voi înşivă.

Sufletele voastre au îngheţat tot

În jurul vostru, cu răutatea.

Urâţi tot în jur, soare, mare.

Florile, ce sunt pentru voi?

Unii le-au închinat altar;

Voi le călcaţi în picioare.

Mă învidiaţi că trăiesc...

Credeţi că urând simţiţi?

Nu! Prin ură, muriţi!

Eu trăiesc, eu iubesc.

Eu râd, eu plâng!

Mie îmi pasă de aproapele meu

Şi nu pentru vanitatea mea,

Aşa cum faceţi voi, ci pentru că

Încă nu s-a trezit demonul din mine.

Sub falsa mască pe care o purtaţi,

Zac suflete ce au murit dinainte să se nască.

Deschideţi-vă inima, fiţi voi!

Eliberaţi-vă sufletele de ură prin bunătate;

Scăpatî de povară si iubiţi, fiţi prezenţi

Într-o lume ce se pierde în ea însăşi!!

Pierdut în tine însuţi

Uită-te la tine...Eşti una dintre acele hiene din această lume nebună, condusă de haos, zi de zi. Eşti un simplu bufon pe scena acestui circ numit societate. Frustarea ţi-e întipărită pe chipul acoperit de ridurile tristeţii. Degeaba eşti tânăr, spiritul tău e de zece ori mai bătrân. Tu urăşti tot ce iubeşti, tocmai pentru că iubeşti, te minţi că eşti impăcat cu tine însuţi, însă nu ştii cum sa ieşi la suprafaţă, îţi închini o falsă odă a singurătăţii, dar de fapt eşti neputincios şi singur, doreşti atenţie şi iubire, insă nu mai ai curaj să ceri.
Durerea ta se transpune in durerea altora. Cei care văd în tine un om demn de iubit, se sfăşie chiar aici sub ochii tăi, dar tu eşti prea nepăsător, prea încrâncenat sa vezi durerea altora. Pari un suflet singuratic, ce nu are nimic de oferit, dar de fapt ai mai mult decât crezi tu, insă ţi-e frică să o faci din nou, să rişti, te afunzi in carapacea ta. îţi duci zilele ca zeu, deci nemuritor,deci nu poţi avea pe nimeni lângă tine. Ţie îţi place să crezi asta şi consideri că, iubind, vei afla crudul adevăr: că eşti muritor, căci în iubire fiecare îl omoară pe cel ce îl iubeşte. La tine nu mai există decât un anotimp: iarna, iarna ce ninge mereu peste sufletul tău. Nu îi mai vezi nici pe cei care credeau în tine. Îi omori pe toţi, pe rând; e mai uşor să iei fără să dăruieşti. Sufletul tau frânt se scurge, pur şi simplu. Omori tot ce e bun în jurul tău.
Ştii ce e trist? Că nu vezi nimic din ce te înconjoară. Eşti orbit de singurătate şi tristeţe. Iartă-mă. iartă-mă că am apărut sub privirea ta. Eu te blestem că ţi-am întâlnit-o. Nu ai inimă, nu ai suflet, eşti doar o umbră palidă a ce erai cândva, înainte ca EA să îţi sfâşie inima, înainte ca TU să frângi inima ALTEIA... înainte ca ALTA să frângă inima ALTUIA din cauza TA.
Zâmbeşti, dar înăuntrul tău mori!

Steaua singurătăţii

Stau singură în noapte
Lângă acel copac ce
Mi-a devenit prieten
Îmi aştept liniştită
Moartea ce are să vină.
Ochii mei nu mai văd
Decât acea stea căzătoare
Care alunecă pe cerul întunecat
Aşa cum viaţa mea s-a scurs.
Zvâcnirea şi ea s-a stins,
Pasiunea s-a topit
Viaţa mi s-a scurs prin vene.
Inima mea nu mai are forţă să bată.
Parcă aud un ciripit, parcă o cascadă.
Nu mi-e frică de moarte.
Pleoapele grele se ating
Corpul se îmgreunează pe pământul ud.
Aştept să mă ridic la cer.
Să îmi reiau locul
Între stele, stele ale singurătăţii.
Răceala m-a cuprins
Închid ochii...
Steaua singurătăţii mă aşteaptă!

Ingerul doarme, demonul s-a trezit!

Noaptea işi face apariţia. Fiara din mine ţipă, îşi cere dreptul la viaţă. Vrea să înlocuiască partea bună, să mă acapareze cu totul. Şi mă simt neputincioasă în faţa ei. Mă prăbuşesc şi o las. Ce rost are să mă bat cu ea?
Demonul imi rupe sufletul, îngerul se stinge uşor, ca o flacără în vânt. Frică nu mai am, cred că deja m-am obişnuit cu fiara. Teama, în timp, s-a dizolvat in negura nopţii. Ingerul doarme, demonul s-a trezit! FIARA.....asta am devenit. Acum ce fac? Raportez lumea înconjurătoare la ce sunt sau încerc sa aduc fiara la acelaşi statul cu lumea? Dar EA e deşteaptă, simte...simte celelalte fiare. Prin ochii mei le vede. Şi sunt atât de multe.. Uite şi îngerii, sunt tot demoni ce se furişează ziua in chip laminat si îşi iau aripile înnegrite de durere şi angoasă. Dar uite-le lacrimile îngerilor, sunt sângerii şi îşi păteaza faţa luminată. Se simte bine fiara, se hrăneşte cu lacrimile îngerilor. Ei suferă atât de mult, cred că îi invidiază pe demoni. Ei eşuează, răutatea ne-a acapart pe toţi, bunătatea de mult a a apus.
Râsul demonului se aude grotesc şi isteric, in ecoul nopţii triste, aripile se frâng, una cate una, pe rând. Imagine apocaliptică, suflete rătăcite, diavolii bucurându-se, îngerii îngenuncheaţi în faţa lor, cu aripile smulse, atârnând pe jos, lacrimile înroşindu-le.
Dimineţa se apropie, noaptea se grăbeşte spre alt suflet, spre alt război interior. Am revenit, fiara s-a ascuns, dar stiu că la noapte va reveni, şi poate va fi şi mai puternică. Îngerul e slăbit, mai are o aripă; si aceea stă să cadă. Nu am văzut niciodată aşa un înger trist si răpus.
Dualitatea e firească, fiecare purtăm un inger şi un demon cu noi. Depinde pe care îl alimentăm mai mult. Dar trebuie să fim conştienţi că trebuie să le acceptăm pe amândouă.
Se înserează....din nou...ingerul doarme, demonul s-a trezit!

Carpe Diem!

Hai sa traim! Hai sa incepem sa pasim spre frumusetea vietii, sa traim clipa, caci poate e ultima pe care o mai avem! Hai sa lasam supararile si tristetile si sa incepem sa zambim, sa fim veseli, deschisi cu noi, cu ceilalti.
Carpe diem...hai sa ne ghidam dupa una dintre maximele mele preferate! UIta ce a fost ieri, ce e azi,.paseste spre ziua de maine si traieste viata ca si cum azi ar fi ultima zi din viata, spune-le celor dragi ca ii iubesti, intalneste-te cu prietenii, nu-i uita. Imparte o parte de bucuria ta cu ceilalti. Aduna-i si pe ei sa fie martori la fericirea ta. Crede in iubire chiar daca ea a fugit mereu de tine, acorda-ti inca o sansa, invata sa ai puterea sa o iei de la capat.
De-ati putea vedea lumea prin ochii mei...azi o vad in mii de culori, azi sunt motivata, sunt entuziasmata...sunt rarele zilele astea...si am simtit nevoia sa astern gandurile pe blog. Simteam ca trebuie sa impartasesc cu voi buna mea dispozitie. Incearca sa te opresti in loc..si sa te uiti la ce ai. Multi dintre noi rareori ne gandim la ceea ce avem, dar mereu ne gandim la ce ne lipseste! Hai sa invatam sa ne bucuram de ce avem, sa fim impacati cu noi insine, sa ne acceptam asa cum suntem si sa mergem mai departe, sa ne bucuram de viata pe care o avem.
Viata e prea scurta, asa ca iubeste profund, saruta pasional si iarta repede! Doar traieste momentul.
Pana la urma, oricum nu avem de ales decat sa ne traim viata, asa ca mai bine o facem intr-un mod placut, traind-o cu drag, chiar daca de multe ori ne pune la grele incercari...speranta moare ultima!
Carpe diem....

Poveste-Prostia omeneasca

Ora 14:00, intalnit cu o prietena, mers intr-un bar din centrul Bucurestiului, pentru a bea o cafea ca tot nu ne vazusem de mult.
Ora 15:00, mai apare o buna prietena si cel mai bun prieten al meu.Intalnire frumoasa, rasete, amintiri placute, o bere, o cafea, ploaia deja ne cam infrigura.
Ora 17:00, deja una dintre fete trebuia sa plece. Isi face aparitia un tip cam mare de felul lui, cam taran si libidinos, cu diverse comentarii de asa zis "smecher". Ignoram tampitul, doar suntem oameni civilizati, tampitul insista, nu prindea subtilitatea. Continua cu comentarii agasante si tampite, pana ne enervam si plecam.
Aflu ca este unul dintre patronii barului si raman profunde dezamagita. Decid sa nu mai trec pe acolo.Pentru o studenta la Relatii Publice si Comunicare, mi s-a parut foarte simpatica strategia de marketing a individului. Oare asa intentiona sa atraga clientii?Agasandu-i cu comentarii enervante si nu foarte elevate?Ma indoiesc. Dar deja are 4 clienti fideli pierduti. Am ramas dezamagita de aceasta intamplare, pentru ca deja devine din ce in ce mai greu sa gasesti un loc unde sa poti sa bei o cafea cu o prietena fara sa te deranjeze diversi indivizi, fie si patroni de bar care cred ca cu banii lor se cumpara orice,Ei uita diferenta..am zis ORICE, nu ORiCINE!
Dar asta e un semn al lipsei de civilizatie si al nivelului de inapoiere la care suntem ca popor, pentru ca in tarile occidentale asa ceva nu se intampla.
O imagine a unui om beat, care debita orice ii venea la gura, o imagine a unui om trist care nu isi dadea seama cat e de penibil. Si nu e singurul care face asa. Peste tot e asa, sau poate aici in capitala e asa, desi oamenii sunt la fel peste tot, dar numai aici este nesimtirea asa ridicata.
Sper sa ajungem si noi la statutul de oameni civilizati, pentru ca tot ce vad in jurul meu in ultimul timp ma face sa cred ca nici oameni nu suntem: fie omoram pisici crezand ca este ceva amuzant, fie suntem pur si simplu nesimtiti..Chiar ma intreb cate sau cati dintre voi nu ati fost intr-un bar si nu ati vazut ceva de genul asta?Mai ales fetele:)
DE ce am numit povestea prostia omeneasca?Pentru ca din toata faza asta, singurul care a pierdut a fost el:4 clienti fideli ai barului. Asa strategie de marketing zic si eu..:) TOtusi sa ne pastram simtul umorului, macar atat...

Imitatie de dragoste

Ne intalnim din inertie, iti ador privirea calda care ma face sa radiez de fericire, devenim una si aceasi persoana, devenim idealul fiecaruia, ratacim noptile peste munti si vai, prin ploaie si fulgere...Brusc uit ce e singuratatea....Imi iei mana in palmele tale si imi saruti buzele, fericirea ma inalta spre cerul cristalin. Eram un singur glas, privirile ne erau de ajuns, cuvintele nu puteau exprima nimic din tot ce simteam, soarele ne urmarea peste tot, tie iti datoram zambetul...
Acum ploua, privesc pe geam si vad cum lacrimile mele se transforma in picaturi de apa, povestea asta e frumoasa, dar nu e nimic mai mult decat o imitatie de dragoste, o simpla poveste nascocita, un vis, o fantoma, o adiere a iubirii ce a trecut prin mine...E ce mi-am imaginat azi ca e dragostea, maine cum o voi mai vedea?Eh, maine e noua zi,poate cu un cer mai putin innorat,poate povestea de maine va fi mai lunga, mai optimista, mai buna...Azi nu am inspiratie.

My sin

It's hard to be alone,
It's great to be on your own.
On the road of this miserable life
I find a knife...
A knife to stab my heart with it.
I just don't find reason to live it.
Why are you doing this to me?
Is because I love you
Or is because you forgot to love?
I will always remember your look
The touch of your skin
Now...it looks like a sin.
Every sin leaves a mark
You are my sin...
I am condemned
In a cold and lonely life
Where is only darkness.
But in this darkness you are my light.
My soul bleeds for you
I wish you weren't alive
But I'm dead now.
You are my sin...

Imi place sa visez

Imi place sa visez, chiar si cu ochii deschisi sau mai ales asa. In fiecare zi, de cand ma trezesc incep sa visez.VIsez ca imi beau cafeaua, de fapt, pe o plaja in Grecia alaturi de un zeu, si nu in bucatarie stresata ca am intarziat la facultate, visez ca nu sunt blocata in traficul infernal din Bucuresti, ci ca ma plimb cu un vapor pe Mediterana ca sa ma duc sa fac plaja. Cand ma cert cu cineva, visez un peisaj cu o cascada unde nu e nimeni si pot sa injur cat vreau ca sa nu ma auda decat ecoul, nu si persoana in cauza:), cand plang visez ca sunt o pasare ce zboara oriunde vrea pe lumea asta, cand dau gres visez ca am mereu succes si pana la urma tot timpul visez. Cand ascult melodia mea preferata visez ca sunt cu cel pe care il iubesc, cand ranesc visez ca sunt intr-o lume unde suferinta este necunoscuta si nici puterea de a rani nu a aflat-o nimeni...
Acum...scriu acest articol si visez...ce visez?Sa mai am inspiratie sa scriu si ceea ce scriu sa va placa voua..Traiesc conectata la realitate, dar uneori avem nevoie de lumea noastra in care sa ne refugiem si sa visam asemenea copiilor, pentru ca daca incetezi sa mai fii copil, incepi sa mori!
Acum va las pe voi sa cititi, eu ma duc sa visez asa cum stiu eu..cu ochii deschisi!

Eu sunt Dumnezeul meu!

Nu exista Dumnezeu..probabil ca deja ma condamnati, dar eu nu il simt si nu am nevoie de el, de aia nici nu scriu cu litere mari. Eu sunt Dumnezeul meu. Nu ma inchin lui si nici nimanui, nu am de ce, refuz sa cred in invataturile astea prostesti, Sunt in proces cu lumea, vreau sa fac recurs dar nu mai pot. De fapt pot..nu ?Doar sunt Dumnezeu.
Vreau sa vad lumea prin ochii mei si numai ai mei, vreau sa simt oamenii asa cum sunt ei, vreau sa rup barierele, sa fug, sa cad, sa rad, sa zambesc, sa plang, sa castig, sa pierd, sa fiu la pamant, sa fiu deasupra tuturor. Si nu am nevoie de El, hai sa scriu cu litere mari, sa se simta si el important.
Furia din mine isi spune cuvantul, furia fata de El, ca este numai o mascarada totul, iar noi, oamenii in slabiciunea noastra ii facem jocul. Ce Rai, care Iad? Iadul e aici, il traim, Raiul ...e un basm pentru optimisti. Furia ne caracterizeaza pe toti.
Unde e Dumnezeu cand mor copiii si civili in razboi? Unde e Dumnezeu cand cele mai dragi fiinte de pe Pamant iti sunt rapite fara nici o explicatie?Unde e Dumnezeu cand omul, creat de el ucide cu sete si fara regret doar ca isi satisfaca niste instincte animalice?Unde e Dumnezeu cand orfelinatele sunt pline de copiii care nu au avut dreptul de a alege? Unde e Dumnezeu? Si sa nu aud tampenii cum ca e in sufletul nostru. Acolo in suflet, nu exista decat un camp minat care declanseaza sentimente,bune, rele, ele explodeaza.Unde e Dumnezeu cand cei pe care ii iubesti te dezamagesc si te parasesc? Unde e El cand propria familie nu te iubeste si te distruge?Unde e El cand iubirea nu mai e?Unde? De ce se ascunde?
Daca suntem creatia Lui, inseamna ca noi suntem D-zeu pe Pamant si el om in Ceruri, parafrazandu-l pe Lucian Blaga, dar in acelasi timp daca suntem facuti dupa chipul si asemanararea Lui, in El sunt adevaratele radacini pentru crima, ura, iubire, bunatate, rautate...Oare e fericit?Oare stie ce inseamna fericirea?Care mai e rolul nostru pana la urma? Sa ii izbavim lui pacatele sau sa reusim sa atingem un nivel asemnator lui?
Ma intreb daca sunt agnostica sau atee, asa cum vorbeam cu un bun prieten de al meu acum cateva zile. Agnosticul nu crede ca se poate afla daca exista Dumnezeu, ateul nu crede deloc in existenta lui. Cred ca atunci cand iese furia spun ca sunt atee, cand ma domolesc sunt agnostica, De obicei, reusesc mereu sa imi dovedesc aproape totul, El ramane un mister, o enigma,pentru unii el este sensul vietii, pentru altii nu semnifica nimic si poate altii l-au vazut...
Poate ca imi e frica sa cred ca exista ceva care imi guverneaza viata indiferent de actiunile mele, ar fi prea dureros pt creierul si spiritul meu...Nu as vrea sa mor si viata mea sa fi fost un joc.
Acum sunt domolita deci sunt agnostica, dar....tot eu raman propriul meu Dumnezeu ma autoditrug, ma venerez, ma urasc, ma iubesc, ma inchin mie, ma condamn, dar exist, nu sunt o iluzie, sunt vie!
Nu ma judecati..pentru voi exista? DE ce si unde il vedeti sau simiti?Sunt curioasa sa aflu...

Music is driving me crazy

Ma gandeam ca, desi blog-ul meu se numestec "Don't stop the music" nu am scris nimic despre muzica si rolul ei in viata mea. Pai cred ca fara ea as muri...ea e mereu cu mine., ma insoteste oriunde ma duc, ma ajuta atunci cand sunt trista si se bucura alaturi de mine cand sunt fericita.
De mica am fost crescuta cu muzica, cred ca daca se putea as fi dansat in burtica mamei. Daca stau sa ma gandesc, cred ca ascult in draci muzica, nu trece zi fara sa nu imi ascult muzica preferata...Si aici sunt multi care imi fac zilele mai melodioase si imi transmit stari de tot felul. Ascult din multe genuri, sunt diversi artisti care reusesc sa transmita o emotie puternica fie ca ei canta rock, jazz sau house.
Una din formatiile mele preferate este Queen, cred ca vocea lui Freddy Mercury e inconfundabila, iar muzica lor intra in sufletul oricarui om senssibil si putin cultivat. "Love of my life" este unul dintre cele mai emotionante cantece de dragoste, care imi trezeste vise frumoase legate de iubire..si "This is the wolrd we createad" aproape ca ma face sa plang de fiecare data cand ascult. Ar fi multe de spus la aceasta formatie, dar mai bine lasam muzica lor sa vorbeasca, e cel mai bine...
"NIrvana"....cred ca starea aceea o visam cu totii...Poate cei din formatie au resuit sa o atinga, noi o cautam mereu, Cred ca orice adolescent sau tanar in cautare de independenta a ascultat macar o data muzica acestei formatii. Pe langa faimoasa melodie "Smells like teen spirit", merita ascultate "Jesus wants me for a Sunbeam" si "All apologies"
Apoi," Metallica" are niste balade superbe, pe care imi face placere sa le ascult mereu, atunci cand sunt melancolica sau trista..
Sunt multi, prea multi, nu sunt o rockerita, dar cred ca daca as scrie depsre Tiesto acum, nu ar mai fii la fel:) Desi, si el imi place alaturi de multi Dj.
Dar cel mai bine inchei cu Frank Sinatra-Unforgetable...asa as vrea sa raman in amintirea tuturor...
Prin muzica, adesea ne exprimam ceea ce nu avem curaj sa spunem in fata, la fel cum e cu scrisul, dar muzica poate sa spuna ce vrea fara sa foloseasca cuvinte, aici sta magia ei. Parafrazandu-l pe Emil Cioran, un suflet ce nu aude si simte muzica e un suflet mort.
Chiar si acum cand scriu acest articol, ascult muzica si aud o vioara pe fundal, sunetul acesta nu il poate asemui nimic...Muzica are ceva nepamantean, cred ca ea exprima si completeaza tot ce cuvintele pierd din momentul in care sunt rostite, adica farmecul. Prin muzica poti fii ceea ce vrei, este arta, este partea noastra de zeu pe care o purtam cu noi mereu si pana la urma noi murim, sa lasam muzica sa vorbeasca pentru noi...
As vrea sa traiesc intr-o lume ce se hraneste cu muzica, respira muzica si traieste pentru muzica....dar pana atunci ma mulumesc sa port cu mine peste tot muzica din sufletul meu!

Va propun o poveste.....scrisa de mine

Un crin pentru Ana

- Unde pleci?strigă el după fată.

- Plec unde văd cu ochii, tu nu mă înţelegi. Şi ieşi pe uşă.

Rătăcise cinci ani din viaţă alături de el, ca să descopere că nu o poate înţelege, că nu poate purta povara secretului ei. Avusese încredere în el şi i-l încredinţase, dar el nu putea merge mai departe.

Viaţa Anei e una complicată,nemaiîntâlnită. O tânără frumoasă de 22 de ani, dar care are mari probleme existenţiale şi multe secrete. Ana...un nume atât de simplu, pentru o fiinţă atât de complexă. Ochii ei verzi-căprui mereu au ascuns ceva. Privită de la depărtare pare un supermodel,privită de aproape pare un suflet rătăcit ce nu-si găseşte liniştea.

Ana avea tot viitorul în faţă. Era în anul al III-lea la Conservator, avea o voce suavă, un iubit pe care multe fete l-ar vrea, o situaţie financiară bună, o garsonieră, şi un pisoi, Tobi. Frumuseţea ei naturală o făcuse să găsească nişte contracte cu televiziunea şi apariţia în două.trei reclame banale. La pastă de dinţi...Dar era începutul. Duce o viaţă normală ca orice tânără. Însă Crăciunul şi Paştele i se păreau cele mai urâte sărbători,alături de Sfânta Maria. De obicei aceste sărbători se petrec în familie. Ea era certată cu părinţii ei de 6 ani. Nu mai vorbise deloc cu ei. Însă avea grijă să afle câte ceva despre ei de la cunoştiinţe. Părea neafectată de situaţie, dar suferea în tăcere.

1 august, vara lui 2005

- Iubito, mergem la mare luna asta? întrebă Victor.

- De unde ţi-a venit ideea asta? Ştii că am foarte mult de muncă. Hai altă dată.

Victor zâmbi trist şi îşi aprinse o ţigară. Îi plăcea să o privească şi să asculte cum cântă la pian, dar erau tineri, şi-ar fi dorit să petreacă un concediu departe de aerul jegos de Bucureşti.

- Ana, nu e cazul să te suprasoliciţi, ai nevoie şi de relaxare! făcu o ultimă încercare Victor.

- Am să mă gândesc! răspunse Ana, înduioşată de glasul trist al lui Victor.

Jumătatea lui august sosi, iar cei doi erau tot in Bucureşti.

- Nu te înţeleg, Ana! Suntem împreună de cinci ani şi niciodată nu am mers la mare. De ce? Pentru că nu mereu erai ocupată! răbufni Victor.

- Da, iubitule, ştiu. Dar ţi-am mai zis că mie nu îmi place marea, replică Ana.

- Ana, e mare. Ce poate să nu îţi placă? Imaginează-ţi: apusul liniştit în spumele apei, faleza plină de necunoscuţi ce se ţin de mână închinaţi unui sărut, pescăruşii ce fug deasupra noastră, grăbiţi către cerul infinit. Ana.....hai să-ţi arăt ce nu ai mai văzut niciodată.

Ana îşi aprinse o ţigară, nervoasă. Nu zicea nimic. Devenise foarte nervoasă.

- M-am săturat,Ana, simt că eu nu mai am loc în viaţa ta. Te preocupi de muncă, muzică şi atât. Niciodată şi de mine, de noi...Ce vrei să se aleagă de noi? Mai vrei să continuăm?

- Victor, cum am ajuns la discuţia asta? Doar pentru că nu vreau să merg la mare? Normal că vreau să continuăm...

Victor simţea că nu mai poate. O privea pe Ana şi simţea că nu mai e aceeaşi Ana de care se îndrăgostise, acea fată zglobie şi jucăuşă, de o inteligenţă remarcabilă, care-l cucerise cu replicile ei acide şi zâmbetul ei naiv.

- Nu te mai recunosc, Ana! Ai îmbătrânit!

Ana se enervă şi aruncă cu scrumiera de parchet.

- Victor, ce ai? Cum adică am îmbătrânit? Ce te-a apucat? Faptul că nu merg la mare? Nu vreau, nu suport marea. Doar ştii de când m-ai cunoscut.

- Nu ştiu, dar ceva te frământă şi nu vrei să îmi spui.

- Iubitule, nu e adevărat! încercă Ana să-l liniştească.

- Nu încerca să mă calmezi, nu minţi! Eu plec. Mă duc să mă plimb. Şi ieşi trântind uşa.

Ana căzuse la pământ. Plângea cum nu a făcut-o niciodată. Se duse în dormitor,scoase o cutie neagră de sub pat şi o deschise. Poze ..multe poze. Două fete tinere, frumoase în tot felul de ipostaze care mai de care mai haioase. O anumită fotografie îi atrase atenţia în mod special şi totodată o întristă. O fată blondă, stând pe faleză, la mare, privind apusul, cu o expresie a feţei extrem de calmă. Întoarse fotografia, pe spatele ei era scrisă data de 15 august 1999. Dintr-o dată, începu să plângă atât de tare încât rămăsese fărăr voce. Îşi dădea cu pumnii în cap, se tăvălea pe jos, devenise isterică. Se albise la faţă, iar privirea parea a fi pierdută undeva în cele mai adânci întunericuri.

Victor sosise acasă. Trecuseră trei ore de când plecase. Părea mult mai calm acum.

- Iubito, unde eşti? Îmi pare rău pentru ce am zis mai devreme, şi ţinea un buchet de crini în mână. Nu dădea de Ana. Deschise uşa dormitorului şi o găsise pe Ana întinsă pe jos, plângând înfundat.

- Iubito, ce ai păţit? Zi-mi, te rog.

Ana nu zicea nimic. Plângea şi ţinea poza cu fata blondă, strâns la piept. Victor încercă să-i ia fotografia, dar Ana trase de ea şi urlă un NU, asemenea unui animal rănit.

- Ana, ce e cu tine? Vorbeşte.....

- Nu pot, Victor. Nu am ce să zic. Nu merit să fiu iubită.

- O să chem doctorul, că altfel nu se poate.

La ora 6 seara, sosi doctorul. Îi dădu un calmant Anei şi o băgă în pat. Ana dormea ca un prunc.

- Doctore, ce se întâmplă cu ea? Întrebă Victor îngrijorat.

- Este foarte greu de spus. Nu pare să sufere de ceva anume. Tot ce are este o depresie profundă. Ştiţi cumva ce ar putea să o întristeze atât de tare?

- Sincer să fiu, astăzi ne-am certat destul de tare. Dar nu am crezut că se va ajunge aici.

- Păi... ar fi bine să aveţi grijă de ea pentru că este într-o stare delicată. Încercaţi să o menajaţi de orice ar putea-o întrista. Acum am să plec. Dacă este ceva, nu ezitaţi să mă sunaţi. Aa..şi vă rog să aveţi grijă să urmeze tratamentul pe care i l-am dat. La revedere.

- La revedere, spuse Victor uşor mai optimist.

Ana dormise până a doua zi, la prânz. Se trezi foarte liniştită., un miros dulce o făcea să zâmbească. În bucătărie, îl găsi pe Victor gătind clătite cu ciocolată, preferatele ei. Un zâmbet îi lumină faţa.

- Te-ai trezit, răsună glasul lui Victor. Dă-mi voie să te ajut.

- Nu e cazul, mă descurc, replică Ana.

Se întinse pe canapea în sufragerie, aşteptându-l pe Victor. Petrecuseră o după-amiază frumoasă, aşa cum o făceau la început. Au urmat două zile minunate. Păreau fericiţi şi se iubeau mult.

14 august 2005

- Iubito, mâine ştii că e ziua lui Marian, nu? E Sfânta Maria. Ne-a invitat seara la o mică petrecere. Ar fi frumos, nu? Vin şi Alex cu Anca. Ce zici?

Brusc, Ana se învineţise la faţă. Obrazul i se umpluse de lacrimi fierbinţi, deşi nu plângea....Victor o zări.

- Ce ai păţit? Întrebă uşor speriat Victor.

- Nimic. Se ridică si se duse in baie şi încuie uşa.

După o oră în care Victor încercă disperat să o convingă să deschidă uşa, el dărîmă uşa.

- Ana, tu îţi baţi joc de mine? Stai de o oră în baie si mă laşi ca prostul?

- Victor, nu mai putem fi împreună! spuse, suspinând, Ana.

- Poftim? Cum adică? De ce? Eu te iubesc!

- Cred că e timpul să aflii secretul.

Victor se aşeză pe marginea căzii, împietrit.

- Acum şase ani am fost la mare. Mergeam des cu ai mei şi....sora mea.

- Sora ta? răbufni mirat Victor.

- Lasă-mă să termin, spuse dur Ana. Nu mi-e uşor să zic. Am fost pe plajă şi ne-am dus să înotăm. Eu ştiam foarte bine să înot, sora mea nu. Şi, în apă, am zis să o învăţ să înoate. Din greşeală, am băgat-o cu capul la fund si a început sa se zbată...Am crezut că ştie să se ridice la suprafată şi că vrea doar să mă sperie pe mine...Dar când a ieşit la suprafaţă, a ieşit fără suflare...De fapt, nu am învăţat-o să înoate, ci am omorât-o. Şi povestind toate acestea, Ana se aşeză pe parchetul rece in genunchi, plângând.

- Poftim? răcni Victor.

- Da, fără să îmi dau seama asta am făcut. Mi-am omorât propria soră, pe Maria, căci aşa o chema...Am ucis-o de ziua ei, pe 15 august. Mâine ar fi făcut 18 ani, pentru că era şi ziua de naştere. De atunci, ai mei nu mai vorbesc cu mine. Au vrut să mă ducă la psihiatru şi am fugit de acasă. Am stat o vreme la o prietenă, sub pretextul că ai mei au luat-o razna de când a murit Maria şi nu mă mai înţeleg cu ei. Din ziua aceea, eu nu am mai fost aceeaşi. Cu ai mei nu am mai vorbit. Am încercat, dar au zis că ei nu mai au nici o fiică, pentru ei amândouă au murit in acea zi. Şi de atunci am urât marea...Acum înţelegi? Ştiu că acum mă priveşti ca pe un monstru...

- Ana, mă sperii! Cum ai putut să-mi ascunzi aşa ceva?

- Şi ce vroiai să-ţi zic, că sunt o criminală?

- Dar nu eşti. A fost un accident. Acum inţeleg de ce nu mergeam la mare, de ce urai tot ce era legat de Sfânta Maria şi depresiile tale. Să înţeleg că ea era în poza aceea?

- Da. Ultima poză... făcută chiar de mine. Ultima amintire.

După zece de minute de tăcere, în care Ana nu avusese curajul sa-l privească în ochi, Victor spuse:

- Trebuie să mergi la psihiatru, ştii nu?

- Nu am să fac asta. Ăia o să mă bage la nebuni şi nu mai scap, spuse ea speriată, ca un animal hăituit.

- Nu ai altă soluţie, dacă vrei să-ti revii.

- Victor, mă iubeşti? întrebă ea naiv.

- ... Nu mai ştiu.

Cu ochii în lacrimi, Ana îşi luă geanta şi ieşi.

- Unde pleci? strigă el după fată.

- Unde văd cu ochii, tu nu mă înţelegi. Şi ieşi pe uşă, şi afară din viaţa lui.

Au urmat tre zile de căutări disperate. Victor era teminat. În a patra zi primi o scrisoare..de la Ana.

Iubitul meu,

În toţi aceşti ani ai însemnat totul pentru mine, ai fost singurul om din viaţa mea care a contat, care m-a iubit şi a avut grijă de mine. Ai fost iubirea vieţii mele. Te iubesc şi sper să îţi găseşti fericirea.

Eu nu mai am nimic de oferit. În toţi aceşti ani, mi.am căutat locul. Acum l-am găsit, sunt împăcată cu mine. Locul meu e lângă Maria, în inima mării, în adâncurile ei. Ştiu asta. Simt nevoia să fiu langă ea. Nu o lua ca pe o sinucidere, ci ca pe un act de eliberare sau ca pe o regăsire de sine. Maria este o parte din mine.

Acum sunt pe faleză, privesc pescăruşii cum plutesc pe cer, necunoscuţii ce se ţin de mână închinaţi unui sărut şi apusul sângeriu care-mi încălzeşte inima.

Voi fi mereu lângă tine. Iartă-mă. Te iubesc.

Ana.

Victor înţelesese tot. Îl durea, dar culmea...nu era disperat. Ştia şi el că acolo e locul ei.

- Te voi iubi mereu, Ana, gândi el cu voce tare.

Acum, pe 15 august 2007, la doi ani de la moartea Anei, Victor este un avocat de succes, căsătorit cu doctoriţă frumoasă si cumsecade şi este împlinit. Însă nu trece vară fără ca el să nu meargă la mare, iar la apusul soarelui, să lase un crin, floarea preferată a Anei, pe faleză pentru ca spuma valurilor să i-l ducă Anei....

Ganduri demne de blog

Răutatea ta nu mă sperie , îmi dă putere să fiu mai bună. Ştiu că şi tu porţi o mască aşa cum facem toţi. Te aşezi frumos, şi îţi reiei rolul pe scena lumii. Dar nu ai prea mult talent. Se citeşte pe faţa ta că te învăluie frica. De ce te chinui să pari altceva decât eşti?

Şi eu mă simt ca şi tine, într-un oraş fantomă dominat de îngeri, iar eu, singurul diavol, nu mă regăsesc. Poate nu ne cunoaştem prea bine pe noi inşine, sau poate chiar ne cunoaştem prea bine. Tu te-ai hotărât? Eşti înger sau demon? Ce te face să alegi ceea ce tu consideri că întruchipează bunătatea? După ce criterii de valori te ghidezi? De ce nu ieşi din acest „dresaj” ce ţi se aplică zi de zi, fără ca tu sa fii conştient? Poate că toţi suntem nişte îngeri, ce purtăm cu noi, fiecare, demonul nostru. Şi, de multe ori, acest demon pune stăpânire pe noi. Dar tu ştii că îl porţi in tine, şi tu îl alimentezi....Acum de ce te plângi? Ce crezi că vei reuşi să obţii?

Deschide ochii cu adevărat, deschide ochii sufletului. Ei te vor ghida acolo unde vrei să ajungi....Curajul este cel care îţi lipseşte, curajul de a te înfrunta pe tine însuţi... cea mai mare povară a omului, de a se accepta pe el însuşi..Şi acest proces durează, uneori, şi o viaţă. Şi este plin de dureri, de trăiri puternice, ce îţi amintesc că ai un suflet, căruia îi lipseşte lumina, lumina aceea de care te temi. Şi ţi-e frică de ea, pentru că te-ar putea arăta pe tine, aşa cum eşti, fără urme de „machiaj”. De ce ţi-e frică să mă laşi să te cunosc, să ajung la sufletul tau? Sufletul este singurul element real ce îţi mai aparţine în întregime, pe el nu îl vei putea minţi niciodată. El este parte din tine, şi ştii prea bine că el te va face să acţionezi aşa cum dicteaza el.

Sufletul este menit să fie rănit...ca să îţi arate ţie, Toma Necredinciosul, că mereu se va vindeca. Cu ce drept nu îl laşi să trăiască? Cine te crezi? Nu ai stăpânire pe el....încercând să îl stăpâneşti, vei ajunge prin a fi stăpânit tu de el.

Ştiu că ai suferit în trecut....De ce crezi că trecutul tău e mai dureros decât al altora? Crezi ca el vrea să il arăţi tuturor? El vrea să te împaci cu el...Orîcât vei fugi de el, te va urmări până îţi vei da duhul...el este nemuritor, tu nu...El va dăinui şi după ce tu vei fi rămas o simplă amintire a acestui Pămînt.....Aşa că nu îţi rămâne nimic de făcut, decât să îl accepţi aşa cum e...

Nu poţi trăi prezentul, nu poţi visa viitorul fără a-ţi accepta trecutul. El nu cere iubire, el implora înţelegere....

Nimic din ce spun eu nu te atinge....Sufletul ţi-e pustiit, e ca şi cum sufletul tău e prizonierul trupului tău. Eliberează-te si mergi mai departe, în noua etapă....

Te uiţi la mine şi îşi vine să mă trânteşti la Pământ....Şi te provoc să o faci...Eu sunt impăcată cu mine...TU FUGI FARA SA ŞTII DE CE! La un moment dat, fugind vei ajunge la finitul infinitului... Vorbele mele îţi vor fi şoapte reci in ceaţa dimineţii ce te apasă....De fapt nu e ceaţă, doar că sufletul tău a murit, se îndreptă spre alta lume. Altă galaxie....

Te-ai dat jos de pe scenă.....te-a cuprins frica......vezi că cineva te aşteaptă la uşă precum moartea cu coasa...Stai liniştit, e doar trecutul. Sau e mai rău?

Te îndrepţi cu paşi repezi, deşi nu vrei. Sufletul tău fuge, mai să iasă din piept. El ştie că vine o zi când totul se va sfârşi....acum.......Tu ai murit, sufletul tău a înviat!!!

Dragostea moare!

De-a lungul timpului, mi-am dat seama ca dragostea moare... Nici cele mai lungi casnicii nu traiesc datorita dragostei, ci datorita prieteniei adevarate care exista.
Cei mai multi iubim o singura data, suntem raniti si suferim cumplit si ajungem sa ne inchidem in noi, sa ne distantam de toti cei din jurul nostru, sa punem un zid intre noi si ceilalti. Pare cel mai bine si usor, credem ca asa ne protejam de suferinta inevitabila care exista in lume. Daca nu am suferi cum am mai stii sa pretuim iubirea si bunatatea? O iubire se incheie mereu, dar unii sunt mereu urmariti de umbra acelei iubiri, poate chiar toata viata. Cei mai multi aleg sa se inchida in ei, sa isi refuze dreptul de a iubi din nou. Zambesc, desi inima le e sfaramata. Se mint ca le e bine fara sa iubeasca, dar de fapt ei au un handicap sufletesc.
Candva, credeam in iubirea adevarata, dar am vazut cum ea raneste de multe ori..Si am vazut oameni raniti evident....E greu sa ajungi la sufletul cuiva cu adevarat, multi nu te lasa, considera ca daca ii cunosti cu adevarat, ei devin vulnerabili in fata ta, dar poate ca nu e asa. Important este sa iubesti si sa fii iubit...dar de cate ori se intampla asa cu adevarat? Intr-o relatie cineva iubeste si celalalt se lasa iubit.
Dragostea este altruista, ea moare ca o alta sa se poate naste....

De neuitat...

Hmm... in viata ti se intampla atatea lucruri care merita sa nu le uiti niciodata. Sunt unice si speciale. Ce ramane la final?
De neuitat..prima zi din viata, chiar daca nu o ai in minte, o porti in suflet, prima cazatura, primul sarut, rasaritul si apusul soarelui, de neuitat primul vers asternut pe foaie, prima carte buna citita care nu te lasa sa o lasi din mana.
Incearca sa nu uiti momentele petrecute alaturi de cei mai buni prieteni, care au fost mereu langa tine si te invatau mereu sa zambesti indiferent de situatie. Tine minte, mereu, marea, culoarea ei si cum valurile ei iti mangaiau trupul. Marea te primeste mereu in bratele ei.
De neuitat, prima iubire, acea iubire frumoasa, naiva , pura, care nu stia ca avea sa moara...prima iubire parea nemuritoare, pastreaz-o asa in suflet chiar daca in realitate a murit. De neuitat, fiintele dragi ce au fost in viata ta, dar acum nu mai sunt, acele fiinte merita a fi iubite mereu...De neuitat melodia ta preferata ce iti rasuna mereu in minte atunci cand esti trist sau fericit, de neuitat zambetul celor din jur, fie si lacrimile lor, de multe ori acestea au un efect uimitor.
De neuitat cel mai frumos peisaj din viata ta, acolo unde te-ai simtit cel mai bine.
Nu uita oamenii pe care i-ai iubit sau te-au iubit fara sa stii tu sau ai stiut dar nu ai stiut sa ii pretuiesti, nu uita sa fii copil si sa zambesti chiar daca inima ta plange....
De neuitat..tot ce am scris si mult mai multe si mult mai multi....Astea sunt o parte din lucrurile pe care le consider eu de neuitat....Poate mai incolo voi mai adauga...Pentru tine ce e de neuitat?

Viata este cea mai frumoasa povara

Azi, când m-am trezit, te-am văzut lângă mine. Erai vânăt la faţa si împietrit. Nasul era însângerat, degetele încrucişate, iar ochii păreau lipsiţi de viaţă, păreai că te uiţi in gol. Ţi-am strigat numele in dimineaţa aceea sufocant de caldă, dar tu nu ai mai răspuns, am tras de tine dar nu te-ai mişcat. Stăteai întins pe patul ce devenise străin şi rece. Şi în acel moment am simţit pentru prima oară cum frigul mă încolăceşte şi cad victimă lui. Mi-am simţit lacrima curgându-mi pe obraz, deşi nu schiţam nimic. Nu simţeam nici măcar fărâmă de durere.

M-am speriat brusc...în suflet am simţit cumplita singurătate ce se afla în jurul meu, am dat de pământ cu tot ce mi-a picat în mână, am zbierat, am plâns şi ţi-am rostit numele la infinit, neştiind că tu nu mă mai poţi auzi. M-am ridicat şi mi-am zis cu voce tare: Ce se întâmplă cu mine? De ce mi se întâmplă toate astea? M-am dus în baie şi am văzut cea mai cruntă şi dezgustătoare imagine: o baie de sânge. Ameţeala m-a luat instantaneu şi nu mai ţin minte decât că am vomitat şi am leşinat. După trei ore m-am trezit. Am crezut că visasem. Dar tot in balta de sânge eram. Simţeam că nu mai am aer. Nu înţelegeam nimic din ceea ce vedeam. M-am întors, palidă la faţă, la tine. Erai neschimbat...doar că acum aveai lacrimi pe obraz deşi erai nemişcat. Ţi-am rostit numele de vreo trei ori, dar tu nu ai răspuns, ţi-am luat pulsul, îl avei foarte slab dar bătea. Nu înţelegeam cum poţi să stai şi să arăţi în halul acela şi totuşi să fii viu.

Ţin minte şi acum cum am început să plâng...nu mai simţisem în viaţa mea o durere aşa mare, iar tu erai ca şi mort lângă mine. Am deschis o sticla de whisky pe care o găsisem printre rafturile prăfuite ale bibliotecii, mi-am turnat în pahar, mi-am aprins un trabuc ce îl ţineai ascuns în birou şi am stat la capul patului neclintită ore în şir, privindu-te. Păreai că visezi cu ochii deschişi. Pentru o secundă, asta am şi crezut, dar arătai groaznic...mult prea vânăt.

Plângeam din ce in ce mai tare, aproape că nu mai eram conştientă şi deodată privirea mi s-a umplut de un râu roşiatic precum purpura...Era sângele din baie, care devenise din ce in ce mai mult şi mai roşu. Nu credeam că există ceva de un roşu atât de aprins. Cu cât plângeam mai mult cu atât creştea balta de sânge. Era incredibil şi dezgustător in acelaşi timp. La un moment dat m-a acoperit. M-am oprit din plâns brusc. Sângele s-a micşorat, eu am revenit în pat, lângă tine. Nu mai simţeam nimic. Aveam sufletul gol, pustiit. Dar atunci mi-am dat seama: cu cât nu mai simţeam eu nimic, cu atât tu te învineţeai mai mult i. Am simţit că inima mi se opreşte in loc. Atunci tu ai închis ochii, am simţit durerea cum mă cuprindea şi te-am luat în braţe şi am urlat aşa cum urlă o căprioară răpusă de colţii unui leu înfometat. Frica şi regretul le-am simţit atunci cel mai intens. Simţeam că fără tine aş fi fost infirmă toata viaţa. Şi, deodată, ai deschis ochii, in braţele mele am simţit cum te încălzeai, m-ai luat de mână şi mi-ai sărutat buzele.

În acel moment mi-am dat seama de ce erai vânăt si ca şi mort: pentru că, de fapt, aşa eram pe dinăuntru; aproape moartă......Iar tu ai simţit asta. De fiecare dată când eu nu mai simţeam nimic şi eram pustie, tu te „învineţeai”. De multe ori, oamenii de lângă noi, sunt reflexia noastră, aşa cum suntem noi fără „machiaj”. Ceea ce noi simţim, ştiu şi ei. Fără să ne dăm seama, reacţiile, sentimentele, gândurile, ceilalţi ni le percep. Îi transformăm pe ei in sclavii ce ne poartă povara suferinţei noastre, dar mai devreme sau mai târziu te vei elibera şi tu. Pentru că, cel ce îşi uită povara pe umerii altuia, acela este cel încătuşat. Pentru că nu mai simte nimic. Şi ce rost îşi mai are sufletul daca nu trăieşte? Căci el trăieşte cu sentimente.....În momentul în care nu mai simţi., mori. Şi mor şi cei din jurul tău, şi abia atunci ai o adevărată povara: sufletele lor.

Plângi, trăieşte, râzi, iubeşte, crede, pierde, câştigă, SIMTE......căci viaţa este cea mai frumoasa povară!!!

Libertate

Libertatea..un cuvant cu o incarcatura inimaginabila. E atat de usor sa il rostesti, dar foarte greu de insusit. Cati dintre noi suntem cu adevarat liberi si cum definim libertatea? Unde incepe si unde se termina libertatea unui individ? Asta este foarte important, intr-o societate care "zbiara" din toate puterile dupa libertate, sa ne cunoastem barierele. Societatea ne invata ca suntem liberi , dar tot ea ne retine dreptul la ea. Sunt tipuri de libertati:libertatea ca individ se divida in mai multe parti:in primul rand libertatea de a fi o persoana, apoi vine libertatea intr-o familie si multe alte libertati pe care un om trebuie sa le aiba.
Adolescenta este una dintre perioadele cele mai zbuciumate ale unui om. Atunci simti pentru prima oara, pe pielea ta, nevoia de libertate si revolta fata de toti cei care ti-o reprima. In sufletul tau simti ca nu e de ajuns, ca nu ai libertate si ii consideri pe toti cei din jurul tau dusmani ce vor sa iti rapeasca dreptul de a fi liber. La aceasta varsta te simti cuceritorul lumii, o lume care pare mare dar usor de atins. Dar libertatea unde e? In ce consta ea? Oare chiar esti liber sa spui ceea ce gandesti? Te intreb,pe tine, cititorule de cate ori ai simtit ca intr-adevar poti sa spui ceea ce gandesti fara sa simti ca vei fi mustrat? Ce libertate au copiii care se duc sa faca analize si din neatentia doctorului pleaca de la spital cu HIV, unde a avut el vina? Unde e libertatea civililor morti zilnic datorita jocurilor politice ale suspusilor care se folosesc de noi ca de nsite pioni pe tabla de sah, dar ei sunt nebunii fara sa stie. De ce datorita unor hartii colorate, numite bani, viata capata alt sens si atunci ii vanam mereu? Libertatea ta se temina acolo unde incepe libertatea celuilalt.
Ce inseamna pentru tine libertatea? Te simti liber acum? Eu nu ma simt libera..ma simt tinuta in lanturi in primul rand de mine, ca nu am curaj sa sparg lanturile si sa fug, de ceea ce e in jurul meu, de varsta. Varsta ma condamna sa trec pe langa niste lucruri in viata.....As vrea sa pot schimba ceva, sa fiu luata in serios, sa fiu considerata adult, dar stiu ca vor mai trece niste ani pana sa fiu considerata asa.
Am impresia ca orice as scrie despre libertate, as scrie prost...Asa ca o sa va rog si pe voi, cei ce cititi articolele sa va dati cu parerea despre libertate. Sufletul meu nu e liber, sufletul meu cauta curajul sa spuna ca nu e liber. Voi fii libera atunci cand voi calatori peste tot in lume, cand nu mi se vor impune reguli stupide ce nu isi au sensul...Poate acum asta cred, poate peste ani nu ma voi simti libera din alte motive, sau poate acum sunt cea mai libera...si nu imi dau seama..pentru ca nu am nici o grija...Poate ca nu stiu sa profit de ce mi se ofera....Of, orice as scrie nimic nu imi convine...O sa mai meditez,pana atunci ajutati-ma voi...