"Sunt doar o fată sucită, care-şi caută liniştea sufletească"

Aseară am văzut unul dintre cele mai frumoase filme, "Strălucirea eternă a minţii neprihănite", cu Jim Carrey şi Kate Winslet, un film superb, despre dragoste. În acest film, am găsit şi o replică superbă, care m-ar putea defini complet: "Sunt doar o fată sucită, care-şi caută liniştea sufletească...". Da, şi eu sunt la fel.

Poate e ploaia de vină, poate melancolia e de vină, poate urma uşoară şi fină pe care o lasă apusul pe cer sau poate muzica ambientală ce o ascult, e de vină pentru starea de visare continuă pe care o am. Uneori simt că oriunde m-aş afla, nu e locul meu, alteori simt că sunt o bombă ce e gata, gata să explodeze. Urăsc interdicţiile, restricţiile, neputinţa mea de a fi numai acolo unde vreau, de a face tot ce vreau. Sunt îngrădită de propriile mele reguli. Îmi caut curcubeul, îmi caut locul, cerul, inima, zâmbetul. Caut fericirea în aroma unei cafele în seri ploioase de vară, singură, în faţa unui laptop ce mi-a devenit mai mult decât un prieten. E groaznic să stai să priveşti cerul şi să te simţi captiv, prizonierul propriei tale vieţi. Îmi caut parfumul fericirii, aroma vieţii mele, sunetul perfect penru sentimentele mele, partitura drumului meu în viaţă. Oftez şi mai iau o gură de cafea, înghit în silă, zâmbesc în sictir, inima-mi râde în interiorul meu, parcă aş fi o fraieră...Cine ştie, poate sunt, poate destinul şi viaţa stau la un pahar de vorbă şi se amuză pe seama nesiguranţei şi temerii mele.


Mă simt amară, la fel cum e cafeaua pe care o beau. Mă duc să mai adaug nişte zahăr în cafea, viaţa şi inima mea.

Colier de stele

Praf de amintiri mi se lipeşte de trupul umed, de inima arsă de flăcările ce îi ard în interior, sunetul acelui cântec zburdă în amintirea mea, căldura verii aleargă după mine într-una. Am atins pleoapele sufletului şi nu le-am mai deschis, am avut un suflet orb până când inima mea a luat foc chiar sub atingerea rece a ploii. Zile, săptămâni, ani, simple cuvinte prin care trece viaţa asta nebună, ca un fulger, ca o torpilă.

Am vrut să grăbesc timpul, dar el mereu m-a ţinut pe loc, mi-a ţinut inima pe acelaşi pătrăţel de nisip fierbinte mereu. Nici lacrimile-mi, nici zâmbetele-mi nu îmi mai aduc spiritul la viaţă. Suflu adiere peste inima ta, poate ea simte...a mea moare. Mi-am condus singură imperiul vieţii, până la prăbuşirea lui. Lumina ochilor mei a adus întuneric peste muntele de seninătate ce eram odată, mai demult, acum mult timp.....când nu-mi amintesc.

Explodez, tremur, plâng, râd, alunec, mă strecor, încerc să uit, vorbesc, iubesc, sper, mă amăgesc, arunc toate vechiturile din suflet şi inimă, fug de multe, fug într-una, aşteptând mereu să vină cineva să o ia de mână...

Copil vulnerabil, timid şi nesigur, ambalat în trup şi idee de adult, aşteptând să fiu expediată ca un colet pe drumul libertăţii, vieţii, fără să am vreun regret. O, dar am, atâtea regrete că nici nu mai sunt regrete, ci doar oftaturi în dimineţi reci, când soarele apare timid pe cerul buimac de oboseală. Atinge-mi ochiul cu pleoapa ta, sărută-mi genele cu inima ta, ia-mă în braţe cu iubirea ta, respiră aerul meu, fugi de mână cu mine. Dă-mi curajul pe care niciodată nu l-am avut de a-mi schimba destinul. Lumea se închide în mine şi jurul meu, gata, gata să îmi explodeze în faţă, să îmi arate cât de minusculă sunt în faţa ei. Paradisul meu dispare, înghiţit de neantul tristeţii mele, într-o mare de singurătate.

Şopteşte, nu vorbi, şoaptele sunt tot ce mai aude inima mea acum. Nu îi spune vorbe mari, ar putea-o dărâma pe veci, doar suflă spre ea cu pulbere de şoapte. Nu îmi zâmbi, s-ar putea să plâng, priveşte-mă în ochi doar.

Aruncă-mi toate stelele de pe cer, fă-mi colier din ele, adu-mi aminte cum eram, cum zâmbeam, cine eram, şi trimite-mă pe un nor, acolo unde aş vrea să fug când nu mai am lacrimi. Îţi sărut tâmpla cu gingăşie, ştiu că dormi şi nu ai să îţi aminteşti. Îţi las zâmbetul meu strâmb la uşă. Plec să îmi caut norul şi colierul de stele...

Mereu aceeaşi, dar niciodată la fel

Cu zâmbetul pe buze, cu vara în suflet, cu pistruii ce respiră greu pe obrajii arşi de soare, trăiesc clipele ce îmi alunecă uşor printre palmele timpului. Mă uit în urmă, la cum eram acum un an, la cum era viaţa mea atunci, la ce însemnam eu pentru mine şi pentru ceilalţi, la cine erau ceilaţi, la cine eram şi încă sunt. Eram un copil cu milioane de vise la uşa sufletului, gata gata să doboare acea uşă. Un copil cu zâmebetul pe buze, îmi râdeau toate membrele, sentimentele, trăirile. Eram un zâmebet toată, chiar şi când plângeam, găseam puterea să arunc un zâmebet între acele lacrimi amare.

Eram puternică şi vulnerabilă, naivă şi simpatică, nervoasă şi enervantă, speriată şi calmă, timidă şi îndrăzneaţă, inteligentă şi uneori pierdută. Plină de speranţă şi strălucire în privire, cu temeri în adâncul sufletului, fericită şi tristă. Mereu am fost plină de contraste, niciodată nu am regretat, ba dimpotrivă. Am simţit nevoia de liberatate mai mult decât nevoia de a respira, am avut mereu ambiţii, dar nu mereu şi voinţa necesară pentru a le atinge. Am fugit stând pe loc de foarte multe ori, m-am temut râzând de prea puţine ori, am visat cu ochii deschişi de când i-am deschis prima dată, iar când îi închideam,pur şi simplu continuam visul etern pe care îl cream.

Acum, după un an, mă simt acelaşi copil descris mai sus, dar cu mai multă putere, mai mult zâmbet, mai puţine lacrimi, şi mai mulţi oameni lângă mine. Am descoperit mai multe lucruri bune despre mine decât lucruri rele, am aflat că încă sunt un copil, că ăsta e farmecul meu, că oamenii mă plac pentru ceea ce sunt, că pot mai mult decât credeam acum un an, că pot avea încredere în mine. Am descoperit că nu m-am schimbat, dar nu mai sunt aceeaşi, sunt diferită, dar ca înainte. Nu există decât o singură Adela, care "suferă" îmbunătăţiri, de la o zi la alta, de la un om la un alt om, de la o cilpă la alta. Nu regret mai nimic, doar îmi mulţumesc pentru deciziile pe care am avut curajul să le iau.

După un an, sunt fericită, chiar dacă mai plâng, trăiesc visul meu de vară, zâmbesc şi mi se zâmbeşte, mă simt mai capabilă, simt siguranţa, pacea şi liniştea, chiar dacă mai sunt şi mici furtuni. Ştiu că pot trece un an, doi, zece, zâmbetul meu nu va pierdi niciodată, eu voi fi mereu la fel, doar că mereu mai bună, pentru că aşa îmi doresc. Acum fac un bilanţ după primul an de facultate, aşa cum fac majoritatea, şi da, pariul făcut cu destinul a meritat.

Zâmbesc lumii şi ea îmi zâmbeşte mie, inima mea râde satisfăcută iar spiritul meu îmi sărută fruntea, liniştindu-mă. După un an, sunt aceeaşi, dar niciodată la fel...