Dacă nu acum, atunci când?

Sunt zile, şi din păcate sunt tot mai multe, în care nu am chef de nimic. Nu am chef să mă duc la facultate, nu am chef să mă duc la muncă, nu am chef să ies din casă. Sunt acele zile în care nu aş vrea nimic altceva decât să stau în pat, să mă uit la filme sau seriale, să pap KFC şi să zac.

Mi-a pierit acea energie debordantă pe care o aveam. Cineva foarte drag mie îmi spunea unde mi-e acea strălucire şi poftă de viaţă? Păi, exact acolo unde sunt şi visele mele, în imaginaţia mea. De ce? Simplu, am avut acea deziluzie să descopăr că viaţa la 20 de ani nu e ca în cântec, adică sunt tânăr, n-am bani şi mă distrez cum vreau, no matter what. Nu chiar, poate nu ştiu eu să îmi trăiesc anii, cum s-ar zice, dar pentru mine, vârsta asta nu reprezintă nici pe departe acea miere pe care o aşteaptă toţi. De ce? Pentru că am fost şi sunt nevoită să fiu mai matură decât mi-aş dori, mai puţin impulsivă şi visătoare, şi mai mult realistă. Uneori, lovindu-mă prea des de cruda realitate, mă întristez. Nu zic că ar trebui să trăiesc pe un nor,în lumea mea roz. Dar parcă simt nevoia să am şi eu anumite momente în care să îmi permit să visez fără să plătesc vreun preţ. Şi să îmi pot intra mai mult în rolul de tânără de 20 de ani, care are anumite vise şi vrea să facă anumite nebunii, specifice vârstei.

În liceu, am făcut toate tâmpeniile posibile vârstei de adolescent. Acum, m-am potolit. Probabil că am făcut prea multe în liceu şi acum sunt mai chill, nu mă mai atrag chiar toate tâmpeniile. Dar şi vârsta asta are nebuniile ei, pe care eu nu le simt. Şi aş vrea tare mult să le simt. Sunt de acord cu maturizarea, care este un lucru absolut normal şi firesc, dar în doze mici:).

Când se apropie vara, neuronii mei o iau razna. Nu îmi stă mintea decât la vacanţă, plimbări, plajă, mare, bere rece, apus şi multă distracţie şi muzică dată tare. Şi mă întreb, oare câţi ani îmi voi mai permite fie şi doar să visez la aceste lucruri, dar să le mai şi pun în aplicare?

Anii trec mai repede decât credem, efectiv fug cu viteza luminii. Ce poţi şi vrei să faci acum, fă pe dracul în patru şi fă toate lucurile care îţi trec prin minte. Mai târziu, chiar dacă le vei face, nu vei mai simţi aceaşi bucurie ca acum. Toate lucrurile îşi au timpul lor, iar dacă îl ratezi, îţi ratezi ţie, o parte din frumuseţile vieţii.

Autocritica

Se spune că până nu te cunoşti pe tine, îţi va fi foarte greu să îi descoperi pe cei din jur şi lumea în care trăieşti. Toţi avem defecte, ticuri, pitici pe creieri de care nu putem să scăpăm. M-am gândit de multe ori care sunt "relele" mele.

Răbdarea este o mare calitate, răbdarea se învaţă, ea nu vine aşa uşor cum ne-am aştepta, din păcate. Eu una nu am învăţat, încă. Nu prea ştiu să aştept, sunt cam grăbită de fel, ceea ce nu e bine. Nu suport să stau "in the waiting line", ca să îmi irosesc timpul. Nu suport să ştiu că am o grămadă de timp de aşteptat până se întâmplă ceva ce îmi doresc. Din nefericire, nu toate se întâmplă aşa cum aş vrea eu. Calitatea asta îmi lipseşte cu desăvârşire. Şi deşi sunt conştientă de acest lucru, mi-este foarte greu să îl corectez, poate cel mai greu dintre toate lucrurile pe care aş vrea să le corectez. Dar ştiu că viaţa mă va învăţa să am răbdare, inevitabil voi deveni o persoană extrem de răbdătoare. Cel puţin, aşa sper:).

Impulsivitatea. Da, aici am atins un punct sensibil. Deşi de cele mai multe ori, are efecte negative, încă nu ştiu dacă este cu totul un defect, pentru că uneori primele instincte sunt binevenite, iar spontaneitatea este o calitate. E drept că, de cele mai multe ori când am acţionat impulsiv lucrurile nu au ieşit aşa cum mi-am dorit, ci din contră, am obţinut efectul invers. So,iată încă un defect. Recunosc că sunt o fire impulsivă,poate asta mă face să simt că îmi curge sângele prin vene, si poate că tocmai prin aceste acte, reuşesc să mai învăţ câte ceva despre viaţă.

Nervozitatea. Păi, ce să mai zic? Mă "atac" destul de repede, mă enervez uşor,dar îmi trec toate şi mai repede. Poate asta e o calitate. Mulţi îmi zic, "nu mai fii aşa nervoasă, fii mai calmă". Da, dar asta este firea mea, mă aprind repede, dar niciodată nu ajung la gesturi extreme. Evident, încerc să fiu mai ponderată şi mai calmă. Nu îmi reuşeşte întodeauna.

Uneori am "gura prea mare", adică trebuie eu să comentez mereu, să mă apăr într-un mod stupid de ceva ce nu este real, adică nu mă afectează, doar mintea mea îşi închipuie aşa ceva. Am talentul de a întoarce orice replică, dar de multe ori,acest gest mi-a adus mai multe lucuri negatibe. În meseria pe care doresc să o fac, e bine să fii vorbăreaţă,deschisă, să fii pregătită cu o replică pentru orice, dar la fel de uşor poţi dezechilibra balanţa în defavoarea ta. Aici, eu trebuie să învăţ să obţin echilibru.

De fapt,cred că asta e marea mea problemă, echilibrul. Ok, sunt şi voi fi mereu o persoană colerică, dar uneori trebuie să faci tu ca balanţa să fie egală. Este vital în viaţă să reuşeşti să aduci echilibrul în viaţa ta, pentru a-ţi hrăni sufeltul.

Sunt sigură că mai sunt şi altele de adăugat, dar cred în acelaşi timp că defectele sunt binevenite pentru a te autoperfecţiona şi cunoaşte pe tine însuţi. Nimeni nu e perfect, defectele îşi au farmecul şi rostul lor. Important e să îţi vezi si să îţi dezvolţi potenţialul pe care îl ai în interiorul tău. Iar atunci când te uiţi în sufletul tău şi în oglindă la tine, să spui"da, sunt multumit/ă de omul care sunt".

Cine mai ştie....

Cine mai ştie ce-i dorul?
Ploaie de lacrimi sau praf de fericire?

Cine mai ştie ce-i dragostea?
Cântec de lumină sau mireasmă de portocale?

Cine mai ştie ce-i speranţa?
Picătura de ploaie în deşert sau atingerea norilor?

Cine mai ştie ce-i zâmbetul?
Sunetul cristalin al cascadei sau parfum de rouă?

Cine mai ştie ce-i curajul?
Săgeti de foc aruncate în ziduri de gheaţă sau aripi de înger rupte?

Cine mai ştie ce-i o privire caldă?
Soarele ţinut în palmă sau marea prizonieră într-un buzunar?

Cine mai ştie să trăiască, să iubească, să simtă, sa adore, să ofere, să primească, să dăruiască, să alunece pe pantele dragostei, să se umple de picături de iubire, să se murdărească de noroiul bucuriei şi să se înţepe în spinii vieţii... Oare cine?

La ce mai visam azi?

De mici, avem tendinta de ne proiecta o viziune asupra realitatii in mintea noastra, o viziune a vietii, dupa care ne ghidam pe tot parcursul ei. Facem asumptii, proiectam iluzii si ne indemnam sa ne atingem visele. Un om fara un vis nu are nimic, conform spuselor " de duh". Tindem spre a materializa cu orice pret acel vis, pe care il consideram noi a fi visul vietii, scopul, telul, esenta existentei noastre.

Lumea in care traim se schimba cu viteza luminii, ce era valabil acum, dispare peste o secunda, e mereu imbunatatita, upgradata, de zici ca existe resurse nelimitate pentru ca lumea in care traim sa nu ramana niciodata aceeasi. Continuu in proces de metamorfozare, lumea in care traim,"THE WORLD", isi pierde esenta si identitatea. Fiecare individ incepe sa isi piarda indentiatea pe drum, nemaigasindu-si locul pe aceasta minunata planeta albastra.

Visul permanent si actual este depasirea crizei mondiale, unde te uiti, fiecare dintre noi se confrunta cu ea si incearca sa o depaseasca. Cel mai dulce si proaspat vis este sa ne pastram jobul, sa avem bani de facturi, sa platim rate si eventual, sa avem si un ban de o iesire cu oamenii dragi, sa nu ne inchidem ca omul primitiv in pestera. Atat, nimic mai mult! Sa avem bani, sa trecem de ziua de azi spre cea de maine, sa avem bani de benzina, sa avem bani de rate la casa, masina, bani pentru factura la mobil, bani de iesit in Bamboo. Dar esenta noastra unde e? In litri de benzina, in mii de dosare si hartoage la birou, in hartii frumos colorate, cu imaginea unor mari oameni de cultura care devin niste simple fete pe niste foi de plastic cu o valoare data?

La ce mai visam azi? Poti sa inchizi ochii si sa iti permiti luxul de a iesi din cotidianul asta de tip "anaconda" care iti striveste si bruma de suflet pe care o mai ai? A devenit un lux simplu vis de a sta pe veranda unei case vechi, de a asculta o muzica veche, a savura o cafea si a te uita in gol, spre minunatiile naturii? Iluzii, ar zice unii."Hai domnisoara, trezirea din naivitatea specifica varstei!". Ba pardon, intr-o lume in care sunt constransa de bani, prejudecati, reguli stupide ale societatii, prefer sa imi inchid inima si sufletul si sa visez.

Azi, oamenii nu mai au puterea sa viseze. Asta se intampla pentru ca nu stiu cum sa viseze, iar micile placeri ale vietii par niste prostioare pentru adolsecenti. Nu, acum esential este sa faci bani, sa ai masini, case si banul gros in buzunare, chiar daca procesul de obtinere a acestor hartiute te exploateaza atat fizic cat si psihic. Nu e nimic, doar avem bani sa ne facem toate placerile. As fi ipocrita sa spun ca nu este nevoie de bani,deseori am fost in imposibilitatea de a face anumite lucruri tocmai din lipsa de bani. Insa ma sperie gandul ca m-as putea rezuma numai la atat, fara sa descopar cine sunt eu cu adevarat.

Imi pare ca tot ceea ce este uman devine robotizat de societate. Parca uneori, suntem atat de avizi dupa supeficialitate, plastic, fake, usor, deloc profund, material. Ne lipeste acel simt al profunzimii, al umanului, al poeticului. Nu mai avem nimic poetic in noi, totul trebuie sa fie pragmatic, simplu, programat, conventional, acceptat, superficial. Sa nu ne chinuim prea mult.

Poate trebuia sa ma nasc in alte timpuri, cu alte reguli ale societatii, cu alt vis, cu alt suflet. Poate ca lumea in care traim este atat de complexa, incat pentru un omulet ce incepe sa isi faca singur drumul, este de neinteles. Dar daca nu mai stim la ce sa visam, ce ne dorim, ce tel avem, cum stim pe ce drum sa apucam si spre ce sa ne indreptam?

Voi la ce mai visati azi?

Doi paşi

Doi paşi înceţi, doi paşi tăcuţi. Noapte fierbinte şi grea. Pasul meu merge la braţ cu pasul tău, într-un mers lin, plutitor, pe poteci întunecate. Se ating uşor unul pe altul, se lasă purtaţi de val, se amuză unul de celălalt, se intimidează când văd că s-au înroşit.

Pasul meu a luat-o înainte, apoi pasul tău a fugit după el, prinzându-l în braţe şi sărutându-i tâmpla caldă. Atunci, pasul meu s-a întors şi te-a sărutat. Ai zâmbit şi te-ai ascuns în spatele gleznei, timid, precum un adolescent.

Pasul tău s-a aşezat pe iarbă, langă el era şi pasul meu...Se priveau....Tăceau. În ochii lor se oglindea marea agitată şi soarele fierbinte. În ochii lor se oglindea dragostea.

Paşii noştri au simţit dragostea şi au fugit în lume, în noapte, undeva unde nimeni nu le-o va putea zdrobi. Şi totuşi...paşii noştri s-au rătăcit.

Un pas de al meu şi cu un pas de al tău vor fi mereu rătăciţi pe drumul dragostei, purtând în inimă amintirea sclipirii zilelor cu soare.

Raze de dor

"Mergând spre soare, îmi păstrez trecutul în propria-mi umbră."(V. Butulescu)

Am început ca pe vremuri, să mă culc în ore târzii ale nopţii. În primăvara anului 2008, chiar şi o parte din vară, prindeam aproape fiecare răsărit. Eram eu, muzica din căşti, blogurile, ebooks, netul în general şi aerul proaspăt de dimineaţă, vântul răcoros ce îmi adia suav pe la tâmple. De multe ori eram forţată să stau atât de târziu datorită facultăţii, a proiectelor sau a sesiunii. Dar de multe ori mă pierdeam citind rânduri ce imprimau suflete care mai de care mai profunde. Şi aşa mi-am adus aminte că trec anii...acum un an, eram tot aici, tot la ora asta, învăţând. Şi acum e la fel, dar are alt gust sesiunea asta, momentul ăsta, trăirea asta. Prima oară e cel mai frumos:).Atunci era doar asta, între timp au mai apărut şi alte obligaţii, gen o slujbă sau altele mici treburi. Totul se modifică şi capătă un aer distinct, mai sobru, piere acea magie jucăuşă şi naivă.

Îmi e dor de dimineţile târzii de vară, sunetul vrăbiuţelor suspinând aspru în urechea mea. Devenisem atât de prietenă cu soarele, ştia că în fiecare dimineaţă îl voi aştepta, cuminte şi oarecum nerăbdătoare. Un miraj complet uimitor, acest răsărit de soare. E ca şi cum în fiecare dimineaţă te-ai renaşte din nou, dintr-un univers negru, pătat cu stele, în cea mai explozivă lumină, în steaua stelelor. E ca şi cum soarele transpira prin toate razele bucuria renaşterii, încălzindu-ne trupurile reci şi sufletele amare. Valuri de căldură ce inundă melancolic inimile noastre.

Aş vrea să mă mai pot bucura de un răsărit. Răsăritul are o trăsătură excepţională: este peste tot, oriunde şi îşi păstrează beatitudinea în orice loc te-ar găsi. Fie că prinzi o biată rază reflectată în geamul-oglindă al unei clădiri de birouri de multinaţională, fie că eşti sus pe bloc, liber şi tot mai aproape de el, fie că eşti la picioarele mării, fiind martor la măreţia evenimentului, fie că eşti pe creasta unui munte, respirând aerul rece, un răsărit de soare este frumos. Este în sine, expresia tuturor sentimentelor bune şi frumoase pe care un om el poate simţi şi cunoaşte.

Da, duc dorul acelor zile, acelor momente speciale. Atunci nu le simţeam aşa, doar mă amuza cât de des ne întâlneam eu şi răsăritul la o cafea dis de dimineaţă, ne uitam unul la altul, eu făceam cafeaua, iar el îmi zâmbea de pe pervarz, încălzindu-mi inima şi gândurile înceţoşate....

Culmea ironiei, acum în playlist-ul din winamp, a început parcă ironic, Planet Funk-Chase the sun... Şi să mai zici că totul e coincidenţă. Aş cam fugi după soare, să mă urc pe raza lui, să renaştem împreună din negura nopţii pătate de stele, în dimineţile de veri calde şi pline de libertate, iubire, fericire...

Mi-e dor de vară, de soare, de acel feeling....inexplicabil, de care mă chinui să scriu, dar nu iese.
Rise and shine my little star!



Planet Funk- Chase the sun
Asculta mai multe audio Muzica »

Cine sunt?De unde vin?Încotro mă duc?

De mult timp mă chinui să mai scriu ceva. Înainte era simplu, puneam câteva cuvinte pe foaie şi apoi restul venea de la sine, se îmbinau armonios toate cuvintele şi căpătau sensul dorit. Acum simt o greutate în a tasta şi a scrie, mai mult decât oricând. Ar putea fi şi efectul sesiunii care mi-a năucit neuronii, unul câte unul, pe rând, fără pic de milă.

Am o stare ciudată, cred că datorată faptului că am împlinit 20 de ani. Sau în mintea mea, toate gândurile mele se ascund sub acest pretext clişeic. Dar, ce-i drept, e un amalgam de sentimente în sufletul meu, precum este şi amalgamul de gânduri din mintea mea. Cred că de asta mi-e şi atât de greu să scriu. Nu mai am idei clare, am doar frânturi de idei ce se lovesc cap în cap, până îmi devine totul neclar, în ceaţă şi nu mai ştiu ce vreau. M-a pus pe gânduri ce mi-a spus o prietenă acum ceva timp, că noi oamenii trebuie să ne răspundem la trei întrebări pentru a descoperi cine suntem şi ce vrem: cine suntem?de unde venim?încotro ne ducem?. Am încercat să analizez aceste întrebări din prisma persoanei mele.

De unde vin? Da, grea întrebare. Dar ştiu sigur că vin din dragoste..
Cine sunt? Eh, aici e buba cea mare, aici apar gândurile alea de te îneci în ele, zile la rând, seri la rând, melodii întregi de la un cap la altul. Vine un moment când începi să te gândeşti la tine ca individ în societate, ca un om adult, când viitorul apare tot mai des pe lista priorităţilor tale. Nu ştii pe ce drum să o apuci sau, dacă asta este soluţia, să alegi un drum din cele multe ce apar.

Probabil că a spune cine eşti este una dintre cele mai grele afirmaţii pe care le putem face, întrucât niciodată nu ne cunoaştem cu totul, complet, dar putem să aflăm foarte uşor esenţa. De fapt, asta trebuie să aflii, care este esenţa ta, ca fiinţă umană. Şi ce faci cu esenţa asta? Cum o dezvolţi şi o ajuţi să nu moară, să nu se piardă?

Şi, ca să expun încă o mică parte din sufletul meu, am o stare enormă de confuzie în momentul ăsta. Habar n-am încotro mă duc, şi mi-e puţin neclar cine sunt. Dar îmi cunosc esenţa. Şi încep să mă mai calmez un pic. Mă lupt groaznic cu încrederea în mine, pe care din când în când, o mai alung într-un colţ şi uit că există. Dar nu ştiu cum face ea, că mereu mă găseşte, şi tocmai atunci când am cea mai mare nevoie de ea. Au început să apară acele momente cruciale în care trebuie să iei decizii. Necunoscutul cred că ne sperie pe toţi, nu numai pe mine. Am temeri, aşa cum este şi normal, mai ales pentru un om care începe să meargă pe un drum necunoscut, aflat abia la început. Nu mă sperie viaţa, nu mă sperie lucurile necunoscute, doar eu sunt singura care mă pot speria.

Încotro mă duc? Eternul şi fascinant drum al vieţii, pavat cu capcane, greutăţi, bucurii, zâmbete, succese, eşecuri, singurătate, iubire. Aş vrea să opresc pentru o clipă lumea-n loc, să îmi odihnesc sufletul şi mintea, la fel cum vi le-aş odihni şi pe ale voastre. Toate trec atât de repede, atât de superficial, nu mai avem timp să ne bucurăm cu adevărat, să simţim că trăim. Îmi doresc să apuc drumul ce îmi va revela adevărata haină a sufletului meu.

Iar mă sufocă gândurile....Esenţial ar fi să găsesc echilibrul dintre mintea, sufletul şi corpul meu. În final, toate cele trei să fie împăcate cu gândul că viaţa este o bucurie şi nu o povară.

Dor

Mi-e dor să scriu pe blog, mi-a lipsit mult blogul, dar din păcate, a venit vremea aia urâtă pe care o urăşte orice student, adica stresiunea. Aş vrea să mai am timp să scriu, să citesc, să lenevesc visând la tot felul de prostii(sau nu), dar deadline-ul apare mereu şi mă trage de urechi.

Între timp, îmi pare rău că nu am timp să petrec alături de cele mai dragi persoane din jurul meu, dar mă voi revanşa.

Mai sunt 14 zile şi voi împlini 20 de ani. Drăguţ, dar nu mă voi putea bucura prea tare pentru că a doua zi dis de diminieaţă am examen. Însă, mă bucur că sunt tânără, că iubesc şi sunt iubită, că încă mai am puterea să le fac pe toate şi încă mai am naivitatea vârstei şi încrederea că voi face tot ce mi-am propus în viaţa asta. 20 de ani e o vârstă frumoasă. Încep să mă maturizez. Dar nu am să uit niciodată să mai fiu şi copil.

Dor, asta e sentimentul care primează. Am să revin cât de curând.