Cine sunt?De unde vin?Încotro mă duc?

De mult timp mă chinui să mai scriu ceva. Înainte era simplu, puneam câteva cuvinte pe foaie şi apoi restul venea de la sine, se îmbinau armonios toate cuvintele şi căpătau sensul dorit. Acum simt o greutate în a tasta şi a scrie, mai mult decât oricând. Ar putea fi şi efectul sesiunii care mi-a năucit neuronii, unul câte unul, pe rând, fără pic de milă.

Am o stare ciudată, cred că datorată faptului că am împlinit 20 de ani. Sau în mintea mea, toate gândurile mele se ascund sub acest pretext clişeic. Dar, ce-i drept, e un amalgam de sentimente în sufletul meu, precum este şi amalgamul de gânduri din mintea mea. Cred că de asta mi-e şi atât de greu să scriu. Nu mai am idei clare, am doar frânturi de idei ce se lovesc cap în cap, până îmi devine totul neclar, în ceaţă şi nu mai ştiu ce vreau. M-a pus pe gânduri ce mi-a spus o prietenă acum ceva timp, că noi oamenii trebuie să ne răspundem la trei întrebări pentru a descoperi cine suntem şi ce vrem: cine suntem?de unde venim?încotro ne ducem?. Am încercat să analizez aceste întrebări din prisma persoanei mele.

De unde vin? Da, grea întrebare. Dar ştiu sigur că vin din dragoste..
Cine sunt? Eh, aici e buba cea mare, aici apar gândurile alea de te îneci în ele, zile la rând, seri la rând, melodii întregi de la un cap la altul. Vine un moment când începi să te gândeşti la tine ca individ în societate, ca un om adult, când viitorul apare tot mai des pe lista priorităţilor tale. Nu ştii pe ce drum să o apuci sau, dacă asta este soluţia, să alegi un drum din cele multe ce apar.

Probabil că a spune cine eşti este una dintre cele mai grele afirmaţii pe care le putem face, întrucât niciodată nu ne cunoaştem cu totul, complet, dar putem să aflăm foarte uşor esenţa. De fapt, asta trebuie să aflii, care este esenţa ta, ca fiinţă umană. Şi ce faci cu esenţa asta? Cum o dezvolţi şi o ajuţi să nu moară, să nu se piardă?

Şi, ca să expun încă o mică parte din sufletul meu, am o stare enormă de confuzie în momentul ăsta. Habar n-am încotro mă duc, şi mi-e puţin neclar cine sunt. Dar îmi cunosc esenţa. Şi încep să mă mai calmez un pic. Mă lupt groaznic cu încrederea în mine, pe care din când în când, o mai alung într-un colţ şi uit că există. Dar nu ştiu cum face ea, că mereu mă găseşte, şi tocmai atunci când am cea mai mare nevoie de ea. Au început să apară acele momente cruciale în care trebuie să iei decizii. Necunoscutul cred că ne sperie pe toţi, nu numai pe mine. Am temeri, aşa cum este şi normal, mai ales pentru un om care începe să meargă pe un drum necunoscut, aflat abia la început. Nu mă sperie viaţa, nu mă sperie lucurile necunoscute, doar eu sunt singura care mă pot speria.

Încotro mă duc? Eternul şi fascinant drum al vieţii, pavat cu capcane, greutăţi, bucurii, zâmbete, succese, eşecuri, singurătate, iubire. Aş vrea să opresc pentru o clipă lumea-n loc, să îmi odihnesc sufletul şi mintea, la fel cum vi le-aş odihni şi pe ale voastre. Toate trec atât de repede, atât de superficial, nu mai avem timp să ne bucurăm cu adevărat, să simţim că trăim. Îmi doresc să apuc drumul ce îmi va revela adevărata haină a sufletului meu.

Iar mă sufocă gândurile....Esenţial ar fi să găsesc echilibrul dintre mintea, sufletul şi corpul meu. În final, toate cele trei să fie împăcate cu gândul că viaţa este o bucurie şi nu o povară.