Fetita alerga....

Alerga, alerga...Fetita alerga intr-una, fara sa se opreasca si fara sa se uite inapoi. Ii era prea frica de ce ar putea gasi in urma ei. Se mai oprea sa isi traga sufletul,dar frica a ceea ce ar fi putut veni din spate o impingea sa alerge in continuare.Se mai impiedica si cadea pe zapada deja topita, era plina de noroi si avea cateva rani in genunchi,pantalonii erau rupti de la atatea cazaturi. Desi frigul ii intrase in oase, nu avea alta optiune decat sa alerge. A alergat o viata, uneori se mai ascundea, numai asa se putea odihni, dormea mereu numai cu un ochi inchis, ii era prea frica. De fapt, frica ii dominase mai toata viata si ii guvernase viata. Pornea usor la drum, macar acum cat nu o vedea nimeni, Insa cum incepeau sa apara oameni ea isi incepea maratonul, ar fi castigat toate concursurile si ar putea foarte bine sa devina atleta, numai ca drumul ei nu are si un capat, viata ei e un alergat continuu. Fetita se mai schimbase, ii crescuse parul, incepuse sa capete forme, capatase trasaturi finute si mature, in curand avea sa devina adolescenta. Insa nu se putea opri din fuga ei. Asta facea de o viata, atata stia..sa fuga si sa ii fie frica. Cu ele a mers la brat toata viata: fuga si frica. Simtea ca viata ii trece printre degete, ca de fapt nu traieste, ca tocmai de asta alerga, sa gaseasca viata pe care considera ca o merita, fugea catre fericire, nestiinda, biata de ea, ca nu o va gasi niciodata sau nu va sti ca a gasit-o.
Fetita..acum nu mai era chiar fetita, dar tot alerga, mai tare ca niciodata. Devenise frumoasa, inalta, zvelta, ochii ei ascundeau o nuanta cafenie nemaivazuta,dar si o tristete nemarginita,parul precum abanosul crestea si parea singurul element viu, picioarele deveneau din ce in ce mai puternice, semn ca stiau ce fuga le asteapta si de acum incolo. Era singura, se obisnuise,aproape ca vroia sa se opreasca din alergat.
De-a lungul timpului a intalnit oameni, care,curiosi fiind, o luau de mana si o opreau din fuga, ea cadea in capcana, credea ca asta e viata spre care alergase si se oprea, dar toti i-au dat drumul, au pierdut-o in multime si nu s-au mai intors dupa ea. Fetita a asteptat, dar stia ca nu o va mai cauta nimeni, insa speranta, cea mai rea dintre toate rautatile cutiei Pandorei, o facea sa mai astepte. Insa nu venea nimeni...si fuga continua. Multi au mintit ca vor fi iubiti, frati, oameni de baza si au plecat, au fugit sau nu au ma vazut nimic in ea, unii au plecat fara sa spuna adio, dar fetita a inghitit in sec si a mers mai departe, insa acum putea sa se uite inapoi,desi inca ii era frica. Pe drum a mai intalnit si alte fetite ca ea,insa erau puse la pamant si ranite,le-a ingrijit si a plecat, a intalnit si alti oameni, unii au apreciat, altii nici nu au multumit, dar ea stia ca e menita sa alerge mereu, fie de frica,fie ca toti,pana la urma, ii vor da drumul la mana si iar se va pierde in multime,pe alte taramuri.
Tot ce mai apreciaza fetita sunt soarele, zapada, si taramurile neexplorate inca de ea. Insa stie ca nu mai vrea sa fie singura. Ii e frica sa se opreasca din fuga, daca se va opri unde nu ii e locul? Cine nu ii va da drumul la mana? Sau cine o va cauta?Fetita incepe sa planga, cade in genunchi si se intinde pe pamantul rece si umed...ar vrea sa ramana asa pentru totdeauna,picioarele nu si le mai simte iar frigul a amortit-o complet. Isi spune in sinea ei, ca asta e sfarstiul drumului ei, ca degeaba a cautat viata, ca a dat de moarte, ca degeaba a cautat fericirea. Incepe sa creada ca de fapt, ea s-a desprins din mana tuturor,si nu ei i-au dat drumul, ca ea pleca, si nu ei.Lacrimile curg pe fata inghetata,demortindu-i-o usor.Se uita pe cer, se insereaza, si vede numai Luceafarul care ca, de obicei,apare mandu,primul, pe cer. Simte ca nu mai poate, ar vrea sa se ridice, insa nu mai are de ce, si nici nu mai poate. Este la capatul puterilor.
Deodata, simte o mana care trage de ea, abea deschide ochii, nu prea vede bine, vede in ceata o silueta de om, care ii intinde o mana si se chinuie sa o ridice. E paralizata de frig...sau tristete, nici ea nu stie de ce sufera mai mult.
O voce calda ii sopteste: Da-mi mana fetito, sa te ajut sa te ridici, sa te duc la caldura, ce cauti singura si pe jos, in frigul asta? Fetita se uita la silueta, inca nu desluseste cine e sau ce e..ar vrea sa se ridice dar isi zice in sinea ei...Daca mana care acum vrea sa ma ridice, este cea care ,mai tarziu, ma va azvarli la loc pe jos si ma va pune la pamant?

Adiere/ Stea

Nu prea mai am nimic...Inchid ochii si ma cuibaresc sub plapuma la caldura, iarna asta e friguroasa si ma face si pe mine sa inghet...sau eu fac iarna sa inghete cu raceala mea? Cine dintre noi e mai rece? Eu sau Ea? Inchid ochii, incerc sa ma cufund in lumea viselor, acolo e singurul loc unde imi pot topi lumea cu caldura, aici nu imi ramane decat sa fiu o craiasa a zapezii. Si ma cufund usor, tacuta in lumea viselor mele. In vise sunt o stea ce straluceste pe cerul intunecat,eu ii dau lumina, sunt cea mai frumoasa dintre toate, sunt cea dintai stea de pe cer. Acelasi vis se repeta in fiecare seara,aproape ca am ajuns sa imi doresc sa ajung mai repede in pat, sa ma pot intoarce in lumea stelelor mele, sa revin regina stelelor. Nu cred in nimic, nu mai vreau nimic, nu mai simt nimic, raceala anotimpului ma acapareaza cu totul. Hai totusi sa incerc sa zambesc, dar cui sa ii zambesc?
Nu mai stiu sa ma bucur de viata, de ce am , de cei din jurul meu, nu vreau decat sa ma intorc in al meu cer, sa imi fiu a mea stea, sa reusesc sa stralucesc o viata, sa fiu tot ceea ce candva mi-am dorit. Intr-o zi...
Pulbere si praf de stele se imprastie pe aleea pe care merg, drumul meu este impodobit cu stele care mai de care mai stralucitoare, toate imi soptesc ca ma asteapta sus pe cer, sa stralucesc alaturi de ele, sa le simt simtirea.Oare tu imi simti mie simtirea? Sau eu sunt doara adierea rece ce iti trece pe langa tample in acele zile fioroase in care eviti sa iesi din casa? Eu nu mai vreau sa fiu o adiere, ci o stea, sa fiu vizibila,luminoasa, calda, intangibila. Am sa iau acel praf si am sa imi acopar trupul cu el...stelele ma vor imbraca.Apoi am sa zbor fara sa ma uit inapoi, am sa ma duc langa Luceafar sa imi traiesc destinul.
Cinismul si sarcasmul,zambetul amar,lacrimile inecate,rautatea spintecata si bunatatea calcata in picioare,toate le las in urma. Toate sentimentele bune au fost adieri, cele negative au fost fulgere ce mi-au strapuns inima..Ori o stea nu are sentimente, ea traieste pentru a straluci in ochii tai. Iar ca adiere nu am sa reusesc sa stralucesc in ochii nimanui,asa ca ma metamorfozez in stea sa stralucesc in ochii vostri, sa va aduc la orbire.
E Craciunul...Astept sa imi primesc cadoul, am pregatit deja sa fac schimbul: ii voi da Mosului adierea in schimbul unei stele. Nu mai vreau sa fiu o adiere...
Langa brad, ma uit pe fereastra, ninge, miroase a cozonac, imi astept cadoul...Craciun fericit!

De dragul Craciunului...

Jingle bells,jingle bells...cantecul iernii categoric. Nu puteam ramane imuna la spiritul Craciunului,si spiritul sarbatorilor m-a cuprins si pe mine. Aceasta sarbatoare, draga mie, intotdeauna va fi in sufletul meu. Este incredibila atmosfera, mirosul de cozonac, zapada(in cazul in care e,in Bucuresti nu prea isi face aparitia),bucuria, luminitele, bradul...tot. Si sa nu uitam de Mos Cracium:). Da, categoric sarbatoarea sufletului meu, ceea care imi ofera bucurie,liniste si multe amintiri placute.,
Eu vroiam de fapt, cu acest post, sa va urez tuturor celor care treceti in vizita pe acest blog, sarbatori fericite, un Craciun extraordinar si un An Nou mai bun ca acesta, sa fie asa cum il doriti.
In rest, va las sa va bucurati cu totii de caldura, iubirea, farmecul acestei perioade. Incercati sa fiti mai buni, mai iubitori,mai darnici si sa pastrati si pentru tot anul aceste calitati.
Eu ma duc sa ascult Silent Night, sa beau un vin fiert, sa decorez casa si sa ma bucur de atmosfera calda a Craciunului. Craciun Fericit!

Visul unei nopti de iarna

Explozie, da explozie de fulgi din cerul ce a paralizat, asta vad eu acum pe geam..si nu stiu de ce am o pofta de scris foarte mare, iar sunetul de chitara ce il aud in casti ma face si mai mult sa scriu. Despre ce as putea sa scriu acum,cand ochii imi fug numai pe geam? As vrea sa ninga asa mai mereu , sa fie magia asta in toata zilele. In momente din acestea parca incepi sa iubesti viata, sa spui ca nu e chiar asa de rau, si sa ramai mut inca o data in fata naturii. Da, in fata naturii nu prea mai gasesc cuvinte, ca de altfel nici acum, insa o forta exterioara ma indeamna sa scriu,desi simt ca nu va iesi chiar ce vreau eu, dar daca as putea sa transform bucuria din suflet in aceste simple puncte negre de pe monitor, numite pixeli ce simplu ar fi. Am sa declar azi ziua fulgilor de nea, ziua Bucuriei, macar asa, in mintea mea. In lumea asta accelerata si haotica, nu mai multumim vietii ca existam, nu mai avem momente de pace si liniste, de a contempla natura si tot ceea ce ne inconjoara fara de care nu am putea trai.
Eu am sa ma opresc aici, dansul fulgilor nu ma lasa sa ma concentrez, si ar fi bine ca si voi sa va duceti sa urmariti acest specatacol minunata al fulgilor de nea, care pentru voi danseaza, nu va costa nimic decat o privire si un moment de pace!

Ultima zi din viata mea

Era ultima zi din viata mea...Si stiam asta,nu crezusem niciodata ca am sa stiu cand am sa mor. Ma apasa atat de mult moartea incat am crezut ca am sa mor inainte ca moartea sa vina dupa mine, ca alta moarte o sa i-o ia inainte. Da, exista mai multe morti, murim in fiecare zi si nu ne dam seama, numai moartea totala si integrala, deodata ne atrage atentia si ne sperie, numai moartea fizica ne ingrozeste. O, dar cate Morti sunt, prea multe sa le putem observa.
Bun..acum ca stiu ca azi e ultima zi ce sa fac? Sa le spun celorlalti?De ce? Mai bine ii las sa creada ca am sa traiesc si maine, iluzia ,in fond, ne tine in viata. Atat cat e viata ..Acum, oricate iluzii as avea, nu as mai putea trai pentru ca nu mai am viata, am ajuns la sfarstiul ei..Da, as putea sa o traiesc cu incetinitorul, dar nu mai gasesc butonul, am uitat unde sa apas, sa imi privesc viata in ochi si sa mai trag de ea.Eh, la dracu, mor, ma duc, ma risipesc in infinitatea Universului, prind viata in lumea stelelor, nu e asa grav.
Dar ma uit in jur, si stiu cati oameni dragi las in urma..ma uit in ochii lor, incerc sa ii mint cu un zambet apatic, oare stiu ca asta nu e un zambet ci o lacrima a unui om trist pusa pe fata unui om vesel? Eu mereu am fost un om nefericit ce a zambit mereu, am stiu sa imi ascund nefericirea cu atata iscusinta, incat unii ma credeau cea mai vesela persoana. Nimeni nu se uita atent, la ce ascund gesturile, privirile, zambetele.Dar nu asta conteaza acum....
Ultima zi...prima din alt inceput! Si acum ce sa fac? Sa stau sa imi astept moartea pe un fotoliu sau sa ma agit?Are un rost in fata Ei cum reactionez?Nu prea cred ca se lasa intimidata de asa ceva, tocmai cu aceasta frica se hraneste ea. De ce as ajuta-o si eu sa se dezvolte?
Ma mint singura..eu nu contribui la nimic, sau ma rog..nu mai contribui...eu doar mor! In ultima zi a vietii mele, ma gandesc atat de mult la viata...cred ca niciodata nu m-am gandit asa mult, cand credeam ca mai am mult de trait, vorbeam mereu mult despre moarte, nu mi-era frica...eram invincibila,acum...mi-e dor de viata asa cum desertul implora cerul sa ii aduca un strop de ploaie sa mai stearga fierbinteala nisipului. Dar nu, acum sunt suflet viu ce nu e gata sa se dea batut, dar care stie si isi asteapta moartea.
Decid sa imi petrec aceasta ultima zi singura...nu vreau sa ii fac sa sufere pe cei din jurul meu, nu vreau sa ii mint, nu as putea, lasa-i sa isi aduca aminte de mine..asa vesela, cum toti au crezut ca sunt.Acum imi dau seama ca da, eram vesela si iubeam viata de asta acum moartea ma ingrozeste, ca am iubit viata...si inca o mai iubesc.
Ma asez pe fotoliu, o astept, ce altceva sa fac? Gasesc butonul, opresc viata, ma uit la ea, asa usor, imagine cu imagine, cate zambete si rasete in viata mea, cate momente placute, pana si lacrimile, imi sunt zambete putin mai triste. OF, am iubit viata atat de mult..si ea ma iubea atat cat putea ea. Nu ma putea iubi prea mult, ca ii facea pe altii gelosi, dar stiu ca pentru mine avea ceva special. As vrea sa o rog sa imi mai dea timp, sa invat sa o pretuiesc asa cum trebuie, sa ii multumesc. Dar acum ce rost mai are?
Moartea e la usa, o simt atat de bine,moartea are un miros specific, atat de inecacios, dar in acelasi timp simt si un miros proaspat, de mult nu l-am mai simtit..e mirosul vietii..Pulsul incepe sa imi bata din ce in ce mai tare.
Moartea si Viata sunt aici.Moartea bate la usa, iar Viata ii deschide! Intunericul Mortii acapareaza Lumina Vietii, iar efectul este o explozie ce ma arunca jos, pe podea. Viata se lupta pentru ca eu sa nu mor, Viata crede in mine, m-a iertat ca nu am pretuit-o atunci cand trebuia.
Viata e la pamant, Moartea pare sa castige, incepe sa imi fie frica, apoi imi dau seama ca asa o hranesc, imediat incep sa ma calmez,si sa capat curaj. Ma ridic si ii intind o mana Vietii, se ridica si ea..Moartea se sperie, si se pierde in negura serii. Ii zambesc Vietii, iar ea se apropie si imi sopteste: Oamenii nu pretuiesc viata decat cand mor!
A fugit si Viata, am ramas singura in camera, vie..Am inteles ca nu am sa mor, ca mai am mult de trait, si stiu ca mereu Viata va fi langa mine si ma va veghea, dar eu deja o pretuiesc, o iubesc si ea stie!
Viata m-a salvat de la Moarte...

Si picaturile de ploaie au inima...

Ascultand Nirvana in ploaie...si nu ma mai batea vantul...Ascultand Nirvana in ploaie, si nu imi mai era frig. Ascultand Nirvana in ploaie si picaturile ma mangaiau usor pe trupul infrigurat. Nici cerul intunecat nu mai era de temut, nici oamenii cu povestile lor nu mai erau imbufnati, nici inima mea nu mai batea.
Se oprise inima, timpul in loc, picaturile din cer in drum spre pamant, deasupra mea. Am luat o picatura si am privit-o, am tinut-o in mana, am privit-o uimita de frumusetea ei. Nu vroiam sa ii dau drumul. Am pus-o la loc in aer exact in locul ei si am luat alta picatura, era diferita, era alta. Nu am stiut niciodata ca picaturile difera, ca au viata, ca au personalitate, ca au inima. Inima mea se oprise, dar inimile picaturilor bateau atat de tare incat am crezut ca va fi o explozie de inimi de picaturi. Am mai luat o picatura din aer, am pus-o in palma si le-am apropiat...se iubeau, picaturile se iubeau la mine in palma, sub ochii mei ce isi mareau pupilele, am crezut ca si pupilele mele se iubesc. Picaturile faceau dragoste la mine in palma, ea fiind suport de pat. DA, sa faci dragoste intr-o palma e ceva. Picaturile s-au contopit si a iesit una imensa, picatura iubirii lor.Stralucea la mine in palma, as fi pastrat-o pentru totdeuna, dar nu puteam sa ii dau drumul,nici sa o omor tinand-o in palma.
Precum fluturii, care traiesc o zi pe pamant, asa si picatura mea, viata ei dura cat era drumul din palma mea, pe asfaltul gaunos si murdar. Toate picaturile se nasc in Cer si mor pe Pamant.
Picatura se uita la mine, ma implora cu privirea sa o las sa isi "ia zborul". Si asist la un moment tragic, renunt la picatura, ea vrea sa moara, asta e destinul ei. O pun la loc in aer, langa celelalte. Incepe ploaia,picaturile toate se grabesc sa se contopeasca cu pamantul nergru, uracios, dar tocmai aceste picaturi ii confera o frumusete aparte.
Ascultand Nirvana in ploaie...si am avut parte de un moment de magie...acum inima bate din nou, timpul se dezmorteste, toate revin la normal.
Ascultand Nirvana in ploaie...si s-a mai nascut o picatura!

Sunt doar un copil....

De foarte mult timp nu am mai privit cerul, nu am mai avut timp sa privesc stelele, sa simt adierea vantului, sa incerc sa ating norii sau sa plutesc pe ei. Nu am mai avut timp, nu mai e timp...
Nu prea stiu eu ce e cu mine, sunt uneori un simplu copil, cu un zambet inca inocent si cu un suflet naiv, uneori simt amaraciunea mai rau decat orice adult, poate tocmai ca inca sunt un copil. Si ce daca sunt inca un copil? Traiesc uneori acolo in cer, sus pe un nor, unde imi place mie sa plutesc. Iar de pe norul meu, usor ajung pe Luna, stau si veghez de sus lumea asta posomorata, si atunci imi mai picura cateva lacrimi, ce ajung usor, usor pe Pamant, sunt lacrimile mele si ale Lunii, ce se transforma in ploaie.
Am revenit pe Pamant...sunt un simplu pamantean acum, iar viata mea trece cu miscari sacadate si lente pe langa mine, ma opresc si ma uit la ea. Unde te duci, Viata?Unde ma duci?Cu ce ganduri, spre ce carari?Nu stiu decat un singur drum, cel al inimii..Dar astea sunt prostii..
Fiecare intrebare naste o alta, dar nu orice intrebare are raspuns, iar eu mereu imi pun intrebari la care nu gasesc raspuns. Acum pentru cine scriu..pentru mine., pentru copilul din mine, pentru tine, pentru voi, pentru ei?...nu stiu ..dar simt nevoia sa scriu, nu prea imi iese, ma simt stangace, si totusi nu ma pot opri si nu am sa ma opresc. Precum un copil care abia invata sa mearga si merge intr-una desi se mai si impiedica, asa si eu.. scriu, desi nu o fac mereu bine, sau poate niciodata bine. Scriu pentru toti..si pentru sufletul meu.
In final, raman un copil, ce se zbate sa nu ajunga adult, inevitabil voi deveni, insa zambetul meu va fi mereu cel al unui copil!