De foarte mult timp nu am mai privit cerul, nu am mai avut timp sa privesc stelele, sa simt adierea vantului, sa incerc sa ating norii sau sa plutesc pe ei. Nu am mai avut timp, nu mai e timp...
Nu prea stiu eu ce e cu mine, sunt uneori un simplu copil, cu un zambet inca inocent si cu un suflet naiv, uneori simt amaraciunea mai rau decat orice adult, poate tocmai ca inca sunt un copil. Si ce daca sunt inca un copil? Traiesc uneori acolo in cer, sus pe un nor, unde imi place mie sa plutesc. Iar de pe norul meu, usor ajung pe Luna, stau si veghez de sus lumea asta posomorata, si atunci imi mai picura cateva lacrimi, ce ajung usor, usor pe Pamant, sunt lacrimile mele si ale Lunii, ce se transforma in ploaie.
Am revenit pe Pamant...sunt un simplu pamantean acum, iar viata mea trece cu miscari sacadate si lente pe langa mine, ma opresc si ma uit la ea. Unde te duci, Viata?Unde ma duci?Cu ce ganduri, spre ce carari?Nu stiu decat un singur drum, cel al inimii..Dar astea sunt prostii..
Fiecare intrebare naste o alta, dar nu orice intrebare are raspuns, iar eu mereu imi pun intrebari la care nu gasesc raspuns. Acum pentru cine scriu..pentru mine., pentru copilul din mine, pentru tine, pentru voi, pentru ei?...nu stiu ..dar simt nevoia sa scriu, nu prea imi iese, ma simt stangace, si totusi nu ma pot opri si nu am sa ma opresc. Precum un copil care abia invata sa mearga si merge intr-una desi se mai si impiedica, asa si eu.. scriu, desi nu o fac mereu bine, sau poate niciodata bine. Scriu pentru toti..si pentru sufletul meu.
In final, raman un copil, ce se zbate sa nu ajunga adult, inevitabil voi deveni, insa zambetul meu va fi mereu cel al unui copil!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu