Mi-e dor...

Mi-e dor de zilele alea în care stăteam şi dormeam pâna la unu, două după masa. Mi-e dor de zilele alea în care oboseam de atâta stat şi atâta lene. Îmi lipsesc ieşirile mai dese cu prietenii sau prietenul. Mi-e dor de razele soarelui, de mare, de linişte.

Mi-e dor de cafeaua cu lapte de după-masă, când stai şi priveşti cerul. Mi-e dor de munte. Da, cred că asta îmi lipseşte cel mai mult. Simt că aici, în Bucureşti, voi ceda psihic mai alez dimineaţa, când fie trebuie să ajung la job, fie la facultate. Atunci, traficul e un iad.Mii de maşini se înmulţesc pe nepusă masă, pe străzile înguste ale minunatului Bucureşti. Of!Nervii mei ajung la limită atunci când stau cu zecile de minute în staţie, la stop, în maşină într-un spaţiu miniscul, simţind "arome" încântătoare.

Vreau la munte, să fie linişte, să mă pot bucura de natură, de aerul proaspăt, de peisaje, să mă liniştesc şi eu. Să nu mai aud claxoane, vecine ciufute, ţipete şi înjurături în miezul nopţii, alarme pornite la cea mai mică vibraţie, sirene de poliţie sau ambulanţe.
Mi-e dor de mare, de plajă, de nisip fierbinte pe tălpi, de inimi desenate pe el şi luate de mare, în adâncurile ei.
Mi-e dor de munte, de pădure, de natură, de sălbăticie şi linişte.
Mă uit pe geam, e soare afară şi destul de cald. In loc de aer proaspăt, simt miros de benzină, în loc de munte, am în faţă un bloc şi o casă înaltă.

Revin în pat,pun căştile, ascult Enigma, închid ochii....sunt la munte, e linişte!

Cel mai funny motănel

Ieri, mi-a dat un amic un link, unde am găsit cel mai tare site cu poze cu pisici. Cine mă cunoaşte, ştie cât de mult îmi plac pisicuţele şi cât de mult le ador.
Ce m-a dat pe spate şi nu m-am putut abţine să le arăt şi colegilor de birou, prieteni etc, a fost un filmuleţ scurt cu un motan( uriaş!!!). Priviţi şi voi cât de simpatic e.

Dragostea se joacă în doi

Dragostea e o piesă de teatru ce se joacă în doi.

Nici mai mult, nici mai puţin de doi actori. Cei doi îndrăgostiţi. Restul e zgomot de fond. Actorii trăiesc, simt ceea ce joacă, replicile sunt sentimentele lor pure, îmbrăcate într-un strat luminos de cuvinte.

Amândoi, singuri pe scenă, în faţa tuturor, dezbrăcându-se de iluzii, sentimente, speranţe. Dezvăluindu-şi iubirea şi magia în faţa publicului. Dragostea e o iluzie vie, pe care nu o poţi ţine în palmă, dar care atârnă enorm în adâncul inimii tale. Flacără ce naşte zâmbete, lacrimi, durere sau tristeţe. Goliciunea din priviri doare mai mult decât ura în sine.

Actorii se simt imediat unul pe celălalt, dacă unul dintre ei vrea să renunţe la rolul său. Te trezeţi, bursc, că eşti nevoit să ieşi pe scenă singur, fără partenerul tău, să apari în faţa publicului, un public ce aşteaptă iubire, doi, dragoste, cuplu. Cum să le explici că azi se joacă Singurătatea? Şi rolul ăsta e pentru un singur om. E un monolog în doi.

Urci timid pe scenă, simţi rumoarea din public, te simţi axfisiat de propria ta notă pe portativul sentimentelor. Ajungi în faţa lor, martorii singurătăţii tale...Te întorci cu spatele la ei, te dezbraci...de complexe, te întorci cu faţa spre ei şi te expui. Începi să verşi uşor lacrimi, te apropii de capătul scenei, ajungi atât de aproape încât le citeşti mirarea pe chip. Te aşezi în genunchi, îi priveşti în ochi şi explozie iminentă îşi face apariţia: începi să plângi precum un copil ce dă piept cu aerul. Îţi consumi singurătatea la cel mai intens nivel. Publicul se ridică, te scuipă şi pleacă.

Singurătatea e a ta, eşti blestemat să ţi-o asumi, să rămâi cu ea, nu să o împărtăşeşti. Singurătatea este monologul pe care ai curajul să îl rosteşti...când sala e goală. Pe când dragostea, ea...va umple mereu sălile vieţii tale, dar singurătatea le va goli, şi uneori o va face definitiv.

Emoţia dragostei spulberă pasiunea singurătăţii, lăsând doar o umilă şi palidă urmă.
Veştejit şi bătrân,descoperi că nu ai rămas decât un micuţ actor,pe o scenă goală, fără public, ce îşi joacă monologul singurătăţii la infinit.

Singurătatea se joacă în tăcere şi durere, tot in doi: tu şi sufletul tău...

Drumul spre pierzanie

Pasul tau timid apasa inima cerului instelat. Norii varsa lacrimi peste zambetul meu de cristal. Sperantele si visele se agata cu disperare de un colt al inimii mele. Nu ma mai lasa sa plec, ma implora sa le iau cu mine, oriunde as fugi in lume. Drumul meu nu are final, nici capat, nici sens. E un drum infinit, cu multiple cai, ce ma duc fie spre pierzanie, fie spre reusita.

Mi-am inchis in cutia amintirilor si a imaginatiei, tot ce era mai bun in mine, tot ce stalucea in mine, candva. Azi sunt neagra, asa cum am fost mai tot timpul. Azi ma imbrac in negru, ca sa acopar negreala sufletului meu, ca sa ii dau lumina. Tresar cu gratie in fata ta, ma plec timid in fata iubirii, a prieteniei, a fericirii. Dar tot pe drum ma aflu. Las o lacrima in urma si un zambet cald, o speranta aprinsa ca o flacara ce arde neincetat. Azi visez, azi iubesc, azi traiesc. Maine fug pe un drum necunoscut, un drum ce imi intinde capcane. Ieri am visat, am trait, am zburat, acolo unde inima mea isi gaseste pacea, acolo unde am fost fericita.

Mi-am deschis bratele si m-am lasat cuprinsa de beatitudinea sentimentelor, m-am lasat prada euforiei, desi eram slaba, mica si vulnerabila. Am inghetat, privindu-ma inlauntrul meu, m-am aprins privindu-te. Am tacut. Am spus prea multe, nespunand nimic. Am crezut si mi-am pierdut credinta intr-o clipita. Mi-am intors spatele mie, m-am abandonat fara sa imi dau seama ca imi sunt singurul bine.

M-am regasit, pierduta in atatea vise, in atatea iluzii. Suflet pierdut si temator ce sunt! Pornesc la drum, tematoare, cu speranta, cu patima, cu iubire, cu incredere si cu zambetul, pe care nimeni nu va reusi sa mi-l fure.
De-as alege drumul pierzaniei, l-as urma cu zambetul pe buze!