La ce mai visam azi?

De mici, avem tendinta de ne proiecta o viziune asupra realitatii in mintea noastra, o viziune a vietii, dupa care ne ghidam pe tot parcursul ei. Facem asumptii, proiectam iluzii si ne indemnam sa ne atingem visele. Un om fara un vis nu are nimic, conform spuselor " de duh". Tindem spre a materializa cu orice pret acel vis, pe care il consideram noi a fi visul vietii, scopul, telul, esenta existentei noastre.

Lumea in care traim se schimba cu viteza luminii, ce era valabil acum, dispare peste o secunda, e mereu imbunatatita, upgradata, de zici ca existe resurse nelimitate pentru ca lumea in care traim sa nu ramana niciodata aceeasi. Continuu in proces de metamorfozare, lumea in care traim,"THE WORLD", isi pierde esenta si identitatea. Fiecare individ incepe sa isi piarda indentiatea pe drum, nemaigasindu-si locul pe aceasta minunata planeta albastra.

Visul permanent si actual este depasirea crizei mondiale, unde te uiti, fiecare dintre noi se confrunta cu ea si incearca sa o depaseasca. Cel mai dulce si proaspat vis este sa ne pastram jobul, sa avem bani de facturi, sa platim rate si eventual, sa avem si un ban de o iesire cu oamenii dragi, sa nu ne inchidem ca omul primitiv in pestera. Atat, nimic mai mult! Sa avem bani, sa trecem de ziua de azi spre cea de maine, sa avem bani de benzina, sa avem bani de rate la casa, masina, bani pentru factura la mobil, bani de iesit in Bamboo. Dar esenta noastra unde e? In litri de benzina, in mii de dosare si hartoage la birou, in hartii frumos colorate, cu imaginea unor mari oameni de cultura care devin niste simple fete pe niste foi de plastic cu o valoare data?

La ce mai visam azi? Poti sa inchizi ochii si sa iti permiti luxul de a iesi din cotidianul asta de tip "anaconda" care iti striveste si bruma de suflet pe care o mai ai? A devenit un lux simplu vis de a sta pe veranda unei case vechi, de a asculta o muzica veche, a savura o cafea si a te uita in gol, spre minunatiile naturii? Iluzii, ar zice unii."Hai domnisoara, trezirea din naivitatea specifica varstei!". Ba pardon, intr-o lume in care sunt constransa de bani, prejudecati, reguli stupide ale societatii, prefer sa imi inchid inima si sufletul si sa visez.

Azi, oamenii nu mai au puterea sa viseze. Asta se intampla pentru ca nu stiu cum sa viseze, iar micile placeri ale vietii par niste prostioare pentru adolsecenti. Nu, acum esential este sa faci bani, sa ai masini, case si banul gros in buzunare, chiar daca procesul de obtinere a acestor hartiute te exploateaza atat fizic cat si psihic. Nu e nimic, doar avem bani sa ne facem toate placerile. As fi ipocrita sa spun ca nu este nevoie de bani,deseori am fost in imposibilitatea de a face anumite lucruri tocmai din lipsa de bani. Insa ma sperie gandul ca m-as putea rezuma numai la atat, fara sa descopar cine sunt eu cu adevarat.

Imi pare ca tot ceea ce este uman devine robotizat de societate. Parca uneori, suntem atat de avizi dupa supeficialitate, plastic, fake, usor, deloc profund, material. Ne lipeste acel simt al profunzimii, al umanului, al poeticului. Nu mai avem nimic poetic in noi, totul trebuie sa fie pragmatic, simplu, programat, conventional, acceptat, superficial. Sa nu ne chinuim prea mult.

Poate trebuia sa ma nasc in alte timpuri, cu alte reguli ale societatii, cu alt vis, cu alt suflet. Poate ca lumea in care traim este atat de complexa, incat pentru un omulet ce incepe sa isi faca singur drumul, este de neinteles. Dar daca nu mai stim la ce sa visam, ce ne dorim, ce tel avem, cum stim pe ce drum sa apucam si spre ce sa ne indreptam?

Voi la ce mai visati azi?

Doi paşi

Doi paşi înceţi, doi paşi tăcuţi. Noapte fierbinte şi grea. Pasul meu merge la braţ cu pasul tău, într-un mers lin, plutitor, pe poteci întunecate. Se ating uşor unul pe altul, se lasă purtaţi de val, se amuză unul de celălalt, se intimidează când văd că s-au înroşit.

Pasul meu a luat-o înainte, apoi pasul tău a fugit după el, prinzându-l în braţe şi sărutându-i tâmpla caldă. Atunci, pasul meu s-a întors şi te-a sărutat. Ai zâmbit şi te-ai ascuns în spatele gleznei, timid, precum un adolescent.

Pasul tău s-a aşezat pe iarbă, langă el era şi pasul meu...Se priveau....Tăceau. În ochii lor se oglindea marea agitată şi soarele fierbinte. În ochii lor se oglindea dragostea.

Paşii noştri au simţit dragostea şi au fugit în lume, în noapte, undeva unde nimeni nu le-o va putea zdrobi. Şi totuşi...paşii noştri s-au rătăcit.

Un pas de al meu şi cu un pas de al tău vor fi mereu rătăciţi pe drumul dragostei, purtând în inimă amintirea sclipirii zilelor cu soare.

Raze de dor

"Mergând spre soare, îmi păstrez trecutul în propria-mi umbră."(V. Butulescu)

Am început ca pe vremuri, să mă culc în ore târzii ale nopţii. În primăvara anului 2008, chiar şi o parte din vară, prindeam aproape fiecare răsărit. Eram eu, muzica din căşti, blogurile, ebooks, netul în general şi aerul proaspăt de dimineaţă, vântul răcoros ce îmi adia suav pe la tâmple. De multe ori eram forţată să stau atât de târziu datorită facultăţii, a proiectelor sau a sesiunii. Dar de multe ori mă pierdeam citind rânduri ce imprimau suflete care mai de care mai profunde. Şi aşa mi-am adus aminte că trec anii...acum un an, eram tot aici, tot la ora asta, învăţând. Şi acum e la fel, dar are alt gust sesiunea asta, momentul ăsta, trăirea asta. Prima oară e cel mai frumos:).Atunci era doar asta, între timp au mai apărut şi alte obligaţii, gen o slujbă sau altele mici treburi. Totul se modifică şi capătă un aer distinct, mai sobru, piere acea magie jucăuşă şi naivă.

Îmi e dor de dimineţile târzii de vară, sunetul vrăbiuţelor suspinând aspru în urechea mea. Devenisem atât de prietenă cu soarele, ştia că în fiecare dimineaţă îl voi aştepta, cuminte şi oarecum nerăbdătoare. Un miraj complet uimitor, acest răsărit de soare. E ca şi cum în fiecare dimineaţă te-ai renaşte din nou, dintr-un univers negru, pătat cu stele, în cea mai explozivă lumină, în steaua stelelor. E ca şi cum soarele transpira prin toate razele bucuria renaşterii, încălzindu-ne trupurile reci şi sufletele amare. Valuri de căldură ce inundă melancolic inimile noastre.

Aş vrea să mă mai pot bucura de un răsărit. Răsăritul are o trăsătură excepţională: este peste tot, oriunde şi îşi păstrează beatitudinea în orice loc te-ar găsi. Fie că prinzi o biată rază reflectată în geamul-oglindă al unei clădiri de birouri de multinaţională, fie că eşti sus pe bloc, liber şi tot mai aproape de el, fie că eşti la picioarele mării, fiind martor la măreţia evenimentului, fie că eşti pe creasta unui munte, respirând aerul rece, un răsărit de soare este frumos. Este în sine, expresia tuturor sentimentelor bune şi frumoase pe care un om el poate simţi şi cunoaşte.

Da, duc dorul acelor zile, acelor momente speciale. Atunci nu le simţeam aşa, doar mă amuza cât de des ne întâlneam eu şi răsăritul la o cafea dis de dimineaţă, ne uitam unul la altul, eu făceam cafeaua, iar el îmi zâmbea de pe pervarz, încălzindu-mi inima şi gândurile înceţoşate....

Culmea ironiei, acum în playlist-ul din winamp, a început parcă ironic, Planet Funk-Chase the sun... Şi să mai zici că totul e coincidenţă. Aş cam fugi după soare, să mă urc pe raza lui, să renaştem împreună din negura nopţii pătate de stele, în dimineţile de veri calde şi pline de libertate, iubire, fericire...

Mi-e dor de vară, de soare, de acel feeling....inexplicabil, de care mă chinui să scriu, dar nu iese.
Rise and shine my little star!



Planet Funk- Chase the sun
Asculta mai multe audio Muzica »