Orice masca are un chip!

Aerul din camera aducea aminte de aroma dezorientarii, o dezolare cuprindea camera cu totul si micsora peretii transformandu-i in mici puncte negre in spatiul infinit. Eram aici si nu vroiam sa fiu in alta parte. Simteam siguranta locului in care esti, ma simteam ca si cum apartineam acelei camere. Nu aruncam nici o vorba in vant, nu imi pierdeam controlul si nu ma pierdeam cu firea. Simteam echilibrul cum pulseaza in venele ce se umflau cu viteza in trupul letargic.

Am fost mereu o fiinta care a trecut repede de la o stare la alta, cea care avea mereu pe chip cele doua masti, cea trista si cea vesela, am stiut sa le fac sa traiasca impreuna fara a fi suparate una pe alta, le-am facut sa inteleaga ca ele sunt expresia si chipul sufletului meu si ca amandoua alcatuiesc inima mea, ca una fara cealalta nu exista. Mastile acestea au imbinat un zambet cu o lacrima intr-un mod supranatural si ireal, mai frumos decat m-as fi asteptat vreodata. Gustam in acelasi timp din zambet si lacrima, asa cum o faceam in copilarie cu prajiturile mele preferate. Eram insetata sa le gust, sa le inteleg, sa inteleg ce avea sufeltul meu de spus. Si am adunat multe lacrimi si multe zambete. Am fost la fel de trista precum am fost si fericita, oricat de neechilibrata am parut, in suflet am gasit mereu balanta intre cele doua. Si asta m-a facut sa iubesc si sa apreciez ceea ce am, am reusit sa colectionez cele mai frumoase zambete si cele mai triste lacrimi, traite la fel de intens si cu o naturalete infricosatoare. Nu mi-e frica de lacrimi, la fel cum nu ma sperie puterea unui zambet. Am incredere in cele doua si le vad frumusetea. Nu exista uratenie pe lumea asta, ci exista lucruri care nu sunt la fel de frumoase pe cat am vrea noi si atunci, in mintea noastra ele sunt asociate cu uratul. Eu nu vad urat in nimic, sau poate doar cand las superficialitatea sa ma cuprinda, desi ma lupt sa nu o fac prea des. Frumusetea exista in tot si in orice.

Insa vine vremea cand acele masti trebuie puse deoparte..Oare?! Sau pur si simplu adaugam milioane de alte masti la cele doua masti primordiale? Sufeltul unui om are nevoie de protectie, iar aceste masti nu fac altceva decat sa ii ofere protectie, Aceste masti nu sunt puse pentru ca am fi noi falsi, ci pentru ca sufletele noastre sunt prea fragile. Cu fiecare masca, exprimam un alt gand si alt sentiment al sufletului. Nimic nu este fals, ci doar diferit. Suntem in metamorfoza continua, reinventare perpetuua, nimic fals sau ascuns, ci doar mister....

Camera se miscora mai mult la fiecare clipire a genelor mele, am scos cele doua masti si le-am pus pe masa. Am impachetat cu grija toate celelalte masti si le-am pus in valiza, le-am luat pe cele doua, am inchis valiza si am deschis usa. Am pasit, m-am uitat inapoi si am inchis usa in urma mea, purtand masca puterii pe fata...

Nu uita, mastile nu sunt ceva ce ascund, ci ceva ce se arata, ele trebuie descifrate, sunt la vedere, trebuie doar sa privesti in profunzime si in spatele mastii.

Stop, this is my life!

Vine o vreme când înveţi că lumea nu e aşa roz cum credeai tu sau cum sperai tu că va fi. Vine o vreme când descoperi ce impact au faptele tale asupra propriei vieţi, şi cât de mult contează pentru ceilalţi. Pe principiul "românului îi place bârfa", viaţa ta va fi mereu subiect de bârfă pentru ceilalţi, mai rău decât în tabloidele de succes. Dar staţi aşa, că nu mă cheamă Paris Hilton!!

Întotdeauna va fi o persoană care va arunca viaţa ta în mocirlă şi va călca pe ea, aşa cum deseori călcăm fără milă pe gândaci şi apăsăm să fim siguri că au murit. Aşa e şi în viaţă, tot stai după ce spun alţii şi ce cred alţii. Dar vine o vreme în care începe să ţi se "rupă" de ce zic unii şi alţii. In definitiv, tu te cunoşti pe tine şi ştii de ce esti capabil, şi nici un om nu mertă să îi fie pusă viaţa pe un ecran maaare în centrul oraşului pentru a distra gustul bolnav de privi cu lupa în viaţa altora. Cei ce fac aşa ceva, sunt oameni mâhniţi de propria viaţă, de propria lor incapacitate de a fi fericiţi. Dacă vreţi adrenalină, faceţi bungee-jumping, e mai palpitant şi mult mai fun!

Am trecut de pragul în care vedeam lumea ca pe o mare bomboană roz, acum e mai degrabă o prăjitură uscată şi veche de care te fereşti. Însă am învăţat să îi respect pe ceilalţi şi mai ales, pe mine. Să mă accept aşa cum sunt, pentru a-i putea accepta şi pe ceilalţi aşa cum sunt. Nu mă interesează decât persoanele apropiate şi dragi, care mă fac să fiu mai bună, de la care am ce învăţa, şi care ştiu cum să îmi arate că am greşit şi cum să apuc calea cea bună. Restul, sunt doar personaje pasagere de care mă pot debarasa foarte uşor şi de care chiar nu îmi pasă. Deh, nu poţi iubi pe toată lumea, şi nu toată lumea merită atenţia ta.

Faptele sunt fapte, au fost, sunt şi vor mai fi, nu le poţi schimba, însă poţi face ceva constructiv cu viaţa ta şi ceva cu adevărat important. Aşa că am să spun STOP, şi am să las tot ce a fost în spate şi am să adopt altă atitutinde. Poate vi se pare ciudat, dar devin cam sătulă de mofturile şi aerele unora. M-am săturat să fac pe placul tuturor, de dragul lor sau doar că aşa e frumos. Nu, e frumos să laşi în pace şi să fii lăsat în pace. Niciodată nu vei mulţumi pe toţi, unii chiar asta fac: caută defecte, doar doar, or fi mai multe la tine decât la ei. Slabe şanse!:)

Viaţa ta îţi aparţine, este dreptul tău să faci ce vrei cu ea, evident în anumite limite, fără să îi ofensezi pe ceilalţi, dar nici să pleci capul în faţă oricui nu merită. Sortarea oamenilor din jur merită făcută, pentru a nu îţi încărca anturajul cu tot felul de oameni care nu fac nimic decât să te pândească la colţ. Vine o vreme când spui Stop şi mergi mai departe,vine o vreme când te accepţi aşa cum eşti, te iubeşti pentru ce e bun şi încerci să corectezi ceea ce e rău...

Viaţa în culori

Azi am lăsat negrul deoparte, am ales culori mai vesele. Din toată planşa mea de culori, cel mai mult erau portocaliu şi roz, iar negru foarte puţin. Deşi ştiu că negru este culoare vieţii mele, azi am de gând să schimb culorile vieţii şi să aduc puţină lumină.

Azi culorile vieţii mele sunt cele mai vesele, mă îmbrac cu roşu, mă înveselesc cu roz şi adorm mângâiată de portocaliu. Visez în albastru şi mă trezesc în alb, lumea este turcoaz iar inima mea este verde. Zâmbetul este un amestec de mov cu bleu, pus pe un fond puţin gri. Totul este plin de culoare, ca într-un pastel de primăvară arzătoare.

Viaţa mea are culori, flăcările sufletului meu au alungat negrul din inima şi mintea mea. Şi ce dacă lumea este neagră? Eu o văd colorată, eu am planşa mea pe care desenz viaţa şi lumea aşa cum vreau eu. Pictez...visez, visul meu nu are final şi nici început, este doar un vis ce există în realitate, pentru că eu îi dau viaţă. Întreaga lume este un vis, iar dacă ne-am trezi lumea ar pieri chiar sub ochii noştri înceţoşaţi.

Visează, pui de om, visează fiu de stea, visează fiică a cerului, atât cât imaginaţia îţi dă voie, atât cât lumea încă e un basm, atât cât mai crezi în poveşti, atât cât iubeşti...

Time and Hope

Am avut întotdeauna încredere în Timp şi Speranţă. Am spus mereu că speranţa te ajută să mergi mai departe, iar timpul îţi arată că toate se rezolvă si că meriţi să trăieşti fără să ştii ce te aşteaptă la primul pas. Acum, nu le văd decât ca pe nişte duşmani, care nu fac altceva decât să îmi alimenteze viaţa cu minciuni şi idealuri care nu există.

A fost o vreme când eram cea mai bună prietenă cu Timpul şi Speranţă, acum simt că nu fac altceva decât să mp rănească şi să îmi facă rău. Am încercat să trăiesc fără ei, însă în scurt timp, mi-am dat seama că datorită unuia trăiesc şi celălalt a pus stăpânire pe viaţa mea, când eu nu eram atentă. Sunt datoare Timpului pentru viaţa mea, pentru cât va dura el, pentru cum va fi ea, iar Speranţa este inima tuturor viselor mele.

Mereu am sperat ca timpul să îmi arate calea cea bună a vieţii mele, dar cu cât am aşteptat mai mult cu atât mi-am dat seama că viaţa nu făcea nimic decât să treacă pe lângă mine, aşteptând sî o opresc eu în loc. Să o trăiesc aşa cum îmi doresc, aşa cum am vrut dintotdeauna. Locul unde eşi nu este neapărat şi locul unde eşi fericit. De cele mai multe ori, ne minţim şi "naştem" fericiri false, care mai devreme sau mai târziu se vor întoarce împotriva noastră.

Fuga ar fi singura care mi-ar domoli sufletul tuluburat, acum. Fuga de ceea ce simt, de ce mă înconjoară, dar am descoperit că pentru a fi laş, pentru a fugi, îţi trebuie mai mult curaj decât crezi. Caut mereu lăcaşul sufletului meu, alerg cu speranţa după mine, crezând că ea îmi va arăza drumul vieţii mele. Păcat că drumul meu este alcătuit numai din suişuri şi coborâşuri, devine din ce in ce mai greu vizibil, chiar şi pentru ochii sufletului meu. Tot ce îmi doresc este să îl găsesc şi să nu trăiesc altă viaţă, să nu apuc drumul altei vieţi....

Soul Killer

Suflet zidit pe peretele singurătăţii, o lacrimă aruncată peste el, învelit de aroma tristeţii. Mi-am zidit singură sufletul într-un perete, ce uşor, uşor l-am clădit din lacrimi, dezamăgiri, tristeţi, iubiri şi amintiri.

Am fost nemiloasă cu mine însămi, m-am distrus întâi pe mine ca să pot învăţa să îi distrug pe ceilalţi. Mi-am ascuns bine adevărata faţă chiar de mine însămi. Mi-a fost prea frică să mă cunosc, mi-era teamă de ce demon am să întâlnesc. Îl simţeam, dar nu vroiam decât să fug de el, să nu ştiu.

Am avut întâlniri cu mine destul de dese. De fiecare dată m-am îngrozit şi am îngheţat instantaneu. Cred că nu mai am teamă de cei din jurul meu, ci doar de mine, de ceea ce sunt, de ce le-aş putea face celor din jur.

Mi-am zdrobit sufletul singură, nu m-am folosit de nimeni pentru a mă răni. Nu mi s-a părut corect aşa. De ce să le pun pe umeri această povară? În final, şi ei îşi vor zdrobi sufletele la fel: singuri... Crima cea mai mare este să îţi ucizi propriul suflet, iar eu tocmai am comis-o. Nu mai sunt decât un simplu trup gol pe dinăuntru, fără sens sau direcţie. Am scăpat şi de povara durerii. De acum, nimic nu mă mai poate ucide.

Totul se începe cu tine însuţi, cu radiografia propriului tău suflet. Apoi, totul este mai uşor de luat. O dată ce ţi-ai cunoscut sufletul cu adevărat, poţi fura orice de la alt suflet.

Sufletele se oferă cel mai uşor, dar la fel de uşor şi mor...

Planurile, drumul infinit către Viaţă

Omul are acest talent incredibil de a-şi face planuri. Nu poate trăi fără planuri, nu poate trăi în imediata secundă a vieţii, nu suportă suspansul, nu suportă secretele, dar le caută cu atâta sete. În naivitatea lui se închină cunoaşterii mai rău decât oricărui zeu, crede că prin cunoaştere află secretele vieţii, de cele mai multe ori doar le omoară, asta nu înseamnă că le şi cunoaşte.

Ce ar însemna o viaţă fără planuri? Dacă am trăi asupra impulsului, cum ar arăta vieţile noastre? Ordine, da. Planificare,nu. Ordinea limitează haosul, planificarea ucid forma de viaţă, totul decurge conform unui tipar, acţionăm împotriva voinţei noastre şi conform unui plan.

Viaţa e a ta, e numai a ta, nu cred în destin, astre sau altele de acest gen. Cred în puterea mea de a mă defini ca om, cred în puterea mea de a-mi stăpâni viaţa, deşi cred că de cele mai multe ori, ea este cea care mă stăpâneşte şi doar îmi dă iluzia că eu o stăpânesc pe ea. Jocul asta ne duce până la moarte.

Sunt sigură că orice acţiune are efect,că nimic nu se întâmplă în gol, e ca o reacţie în lanţ, doar că de multe ori noi nu suntem conştienţi de efectele acţiunilor noastre. Fie-ţi teamă de tine însuţi, nu te mai teme de ceilalţi, lasă-i pe ei să se teamă de ei însuşi.

Frica cea mai mare vine din tine însuţi. De tine eşti cel mai sigur( în cele mai multe cazuri, pentru că sunt situaţii în care nici măcar pe tine nu te mai cunoşti), ceilalţi sunt imprevizibili, nu ştii de la ce să te aştepţi, de aici şi aceste suferinţe provocate de cei din jur. Nu ne lăsăm răniţi, pur şi simplu suntem luaţi prin surprindere exact atunci când ne aşteptăm cel mai puţin, când nu avem scutul de apărare cu noi, când ne relaxăm sufletele. Însă când ştii că nu mai ai cum să scapi de tine, că îţi vei face rău singur, atunci este cel mai greu de acceptat. De obicei, funcţionează ca principiul pieptănatului. Atunci când ne pieptănăm singuri, durerea e mai uşor de suportat, pentru că ştim exact ce va urma şi unde,şi în ce moment. Însă când ne umblă altcineva în păr, suntem vulnerabili, durerea e de o mie de ori mai puternică,pentru că ne iau prin surprindere. Oricât te-ai chinui, eşti luat prin surprindere...ca şi în viaţă.

Simbol,semnificaţii,planuri..Poate că unor lucruri le dăm prea multe semnificaţii şi altora nici măcar un nume nu dăm. Natura, mediul înconjurător este,de fapt, alter-ego-ul nostru. Dăm semnificaţii, pentru a ne întâlni tot cu noi înşine,în final.

Mă numesc Adela, sunt un om, am o inimă, un trup, gânduri, sentimente, şi...din nefericire...multe planuri, care în final, nu mă lasă deloc să trăiesc viaţa, dar fără ele viaţa însăşi nu ar avea sens...