Sunt fericită!

Sunt fericită. De obicei, spun rar lucrul acesta pentru că întotdeauna cred că este loc de mai bine. Da, o fi şi acum loc de mai bine, dar eu tot fericită sunt. Nu am mai avut de mult senzaţia asta, să zâmbesc fără motiv, ca o scolăriţă naivă.

Perioada asta a anului este foarte specială pentru mine, mereu sunt bucuroasă şi încerc să o fac pe cât de mult posibil, o perioadă extraordinară. Sărbătorile de iarnă au ceva special în ele, ceva diferit de tot restul sărbătorilor. Sincer, ador Crăciunul şi toată această perioadă. Sunt mult mai zâmbitoare, mai iubăreaţă, mai liniştită, optimistă şi fericită.

Dacă ar fi să fac un bilanţ al anului, am avut unul dintre cei mai buni ani din viaţa mea. Am reuşit să obţin un job pe gustul meu, cu facultatea nu îmi merge rău, am luat multe decizii bune, am prieteni extraordinari, o persoană deosebită lângă mine şi totul e bine şi în familie. Am făcut anul acesta mai multe lucururi pe care nu reuşisem să le fac până acum, iar uitându-mă în urmă, sunt satisfăcută. Anul ăsta am descoperit noi lucuri despre mine, m-am mai maturizat, şi am învăţat mai multe lucruri de la cei din jurul meu.

Am învăţat să mă bucur de ceea ce am, să preţuiesc ce îmi oferă viaţa, iar de la oameni să iau părţile bune. Fiecare dintre noi are ceva deosebit, ce trebuie descoperit. Tot ce îmi doresc este ca şi în noul an, să pot învăţa şi mai multe de la viaţă, de la oameni, de la mine însămi.

Simt lipsa unui om, care m-a învăţaţ şi m-a ajutat să fiu ceea ce sunt acum, pentru care voi duce totul la capăt. Dar ştiu că a renunţat la a mai fi om, pentru a deveni înger, în împărăţia cerului. Şi că de acolo de Sus, ea le vede pe toate şi mă vede şi pe mine. Îi mulţumesc că m-a adus pe lume şi m-a ajutat să fiu un om mai bun.

Acum, aştept Ajunul Crăciunului, să împodobesc bradul, să simt mireasma de prăjituri, să simt căldura din familie, dragostea şi fericirea, aşa cum era când eram mică. Sunt împlinită, chiar dacă mai am atât de multe de învăţat şi realizat, în momentul ăsta sunt împlinită. Şi cred că asta e cel mai important.

Voi intra zâmbind şi iubind în noul an, mai sigură pe mine şi mai încrezătoare, dorindu-mi să am un an şi mai bun.
Vouă vă doresc cel mai bun an, cu multe împliniri şi tot ce vă doriţi voi. Sărbători fericite şi multă fericire vă doresc! Vă pup.

Ţine-ţi demonii aproape!

Mă provoc singură la un joc. Încerc să descopăr dacă am curajul necesar pentru a-mi inventaria demonii interiori. Şi după ce îi descopăr, îmi va mai fi la fel de teamă de ei ca acum? Mă vor bântui ca acum sau se vor resemna şi vor pleca spre alt suflet?

I-am adunat pe toţi, zici că sunt cei şapte pitici şi eu Albă ca Zăpada. Şi totuşi, ei nu sunt pitici, iar eu sunt mai neagră decât negura nopţii în interiorul meu. I-am înşiruit, i-am pus pe toţi în faţa mea. Surprinzător, am curajul să mă uit la ei, să stau în faţa lor.

Demonii mei scumpi şi dragi mă privesc atât de blazaţi, ca şi cum ar fi ştiut că urma şi asta, ca şi cum mi-ar spune indirect că nu am să scap de ei. Încerc să nu mă las copleşită şi continui confruntarea. Întreabă-ţi demonii de ce au apărut în viaţa ta, îmi şopteşte conştiinţa, usor, la ureche.

Cu vocea uşor tremurândă, îi întreb ce reprezintă fiecare şi de ce m-au ales pe mine. După câteva zeci de minute în care ei au vorbit, iar eu simţeam că îmi fuge capul de pe umeri, au tăcut, iar eu am privit în gol, pe geam, sperând ca ploaia să şteargă toate neplăcerile existente în viaţa mea. Naivă fiind, nu ştiam că ploaia curăţă doar la suprafaţă, dar în urma ei tot mizerie rămâne.

Demonii mei, dragii mei, acum îmi dau seama cât de mult reprezintă ei, cât de mult fac ei parte din fiinţa mea. În acelaşi timp aş vrea să scap de ei, şi totodată mă întreb cum aş arăta eu fără ei.
Nesigură pe mine, temătoare, plină de frici, îmcercând să mă regăsesc şi să mă definesc. Încercând să fiu pe placul tuturor, încercând să fiu cea mai bună în tot ce fac, pe toate planurile. dorindu-mi atât de mult să fiu fericită, fiind ultrasensibilă, copilăroasă şi nesigură pe mine...Toate astea mă împiedică să fiu aşa cum mi-aş dori, aşa cum pare că este normal. Aş trăi viaţa mult mai simplu şi mai uşor dacă nu aş ma fi aşa nesigură,temătoare, panicată. Poate că uneori am nevoie de mai multă încredere în mine şi în oamenii din jur, poate că sunt prea grăbită să ajung în locuri şi destinaţii ce nu îmi sunt pregătite mie, acum.

Să te defineşti, să te autoevaluezi corect, să te cunoşti atât de bine încât să îţi ştii punctele slabe şi cele tari, nu sunt lucruri uşor de făcut, şi nici nu trebuie făcute imediat. Lasă-ţi ochii deschişi pentru a te putea privi când hoinăreşti pe culoarele vieţii. Va fi un moment, în care EUL tău se va oglindi atât de bine în minte ta, încât atunci vei şti cu adevărat cine eşti.

Până atunci, bucură-te de amalgamul care eşti, de trăirile puternice pe care le ai, bucură-te de tot ce îţi pune viaţa în faţă. Mai târziu vei înţelege de ce ai avut toate astea.
Demonii tăi nu vor fugi niciodată, ei doar se vor modifica, vor veni unii, vor pleca alţii. Ei te ajută să înţelegi mai bine cine eşti, de unde vii şi încotro te duci. Fără ei, nu ai avea răspunsurile la aceste întrebări. Eşti un înger pământesc ce îşi duce cu grijă demonii vieţii. Nu te speria, acceptă şi învaţă să trăieşti.

Amorţeala de vineri

Hmm... o săptămână plină de evenimente. Stolojan a fost desemnat premier de către preşedintele Băsescu, toţi bezmeticii ăia din politică aleargă unii după alţii până s-or da cap în cap ca să prindă un loc în Parlament şi Guvern şi timp de 4 ani o luăm iar de la capăt. Cam atât cu politica.

În domeniul lifestyle, revista GQ s-a lansat în România, a avut loc a treia ediţie a Luxury Show. Încep târgurile de cadouri, pentru că se apropie Sărbătorile. Deşi afară e urât şi frig, agitaţie continuă să fie la fel de mare, trafic infernal şi înghesuială.

Vinerea este ziua mult aşteptată: se termină zilele de job pe săptămâna aia, începe weekendul, te odihneşti, te relaxezi.
Mai ştiţi melodia asta? Listen and relax...

Behind my eyes

Nu vreau decât un colţ de pernă unde să pot aşterne gândurile cristaline, ce se trosnesc unele de altele atât de tare în mintea mea, încât am impresia, uneori că va avea loc o explozie solară în căpşorul ăsta mic al meu. Ceea ce este dincolo de oglinda privirii mele este numai scrum, poleială fadă a lumii şterse, gri, moarte.

Nu vreau decât un sunet mut ce mi-ar acoperi tunetul haosului din sufletul meu. Mi-e greu să ţip mai tare decât o face spiritul meu, mi-e greu să îi acopăr strigătul de disperare. Caut locul unde să pot visa fără să îmi fie ucise visele dinainte de a lua naştere, un loc unde liniştea primează.

Amărăciunea cu care sorb cuvintele din cupa vieţii mă loveşte peste faţa-mi îngheţată de atâta absenţă. Sentimentele o iau la goană prin trup şi minte, de parcă ar veni Fiara să le înghită în flăcările Infernului. Simt aroma Paradisului şi gustul Infernului.

Nicăieri nu îmi găsesc pacea, nu pot rămâne acolo unde e liniştea inimii mele. Sunt într-o continuă alergare, păşesc grăbită peste tot, nu privesc în urmă, de frica regretului. Nu regret nimic pentru că ştiu că nu mai am ce altceva simţi apoi.

Uneori, îmi mai prin capul între palme, îmi las două, trei lacrime să îmi ungă obrazul, apoi deschid oglinda privirii mele si, din nou, îmi văd de cursa infinită a vieţii. Atât îmi permit...

Full time

Săptămână agitată. Săptămână încărcată, plină de evenimente, de drumuri. Am văzut şi întâlnit în săptămâna asta o grămadă de oameni mişto, care au ceva de spus, care au cunoscut succesul, care au dezvoltat o afacere de succes etc.

Promit să revin pe duminică cu un post mai mare şi mai explicit. Deocamdată vă las să vă delectaţi cu o melodie care îmi place foarte mult şi o ascult obsesiv.

Weekend

Bucureştiul şi aşa nu e un oraş extrem de frumos, dar când plouă devine de-a dreptul deprimant. Azi plouă de dimineată într-una. Nu îţi rămân prea multe locuri unde să te ascunzi sau prea multe opţiuni de desfăşurare a activităţilor de weekend.

Poate doar să rămâi în casă, în pat, cu laptopul în braţe, nişte muzică bună, un ness puternic care să te scoată din amorţeala asta, puţin Academia Caţavencu sau orice altceva intersant şi un film bun. Iar dacă ai ceva de făcut, lasă pe mâine. Uneori ce poţi face azi, poţi face şi mâine. Din păcate(?), eu o să aplic acest principiu şi mă voi relaxa cum pot eu mai bine azi. Probabil că mâine mă voi agita teribil pentru că am multe de făcut şi îmi voi da palme pentru frecarea mentei de azi. Dar what the fuck? E weekend şi îmi ajunge o săptămână întreagă în care alerg în toate părţile. Azi lenevesc, azi e weekend.

Bucuraţi-vă cât puteţi de mult de weekend! E un dar de la zei!:)

Gust amar

Exista un facut al vietii, ca atunci cand simti ca aproape totul iti merge bine in viata sa apara evenimente neprevazute care sa iti schimbe ordinea linistita a vietii tale. Nu gasesti un vinovat, ci iti spui ca uneori viata iti rezerva si surprize neplacute. Iar cand te lupti cu perceptii si mentalitati diferite, lupti in zadar.

Incerc sa inteleg ca fiecare dintre noi are un sistem de receptare e mesajelor si evenimentelor complet diferit de cel al tau, si ca, in cel mai rau caz, poti doar sa ii expui situatia din punctul tau de vedere pentru a incerca sa il faci sa inteleaga ce vrei tu sa inteleaga, dar de cele mai multe ori nu reusesti. Si individul cu care incerci sa pastrezi conversatia este radical si nu vrea sa primeasca nici un fel de mesaj din partea ta. Actiunile oamenilor sunt uneori de neinteles, ceea ce in mintea lor are un sens perfect valabil, pentru cei din jur poate parea o decizie complet irationala.

Ma izbesc zilnic de acest tip de intamplari, in care apare un zid intre emitator si receptor, in care apar personaje care nu existau in ecuatie dar care emit tot felul de judecati, fara sa cunoasca. Mi-e dificil sa ma lupt cu ziduri, mi-e greu sa le sparg si sa le reconstruiesc asa cum as dori. Ma simt neputincioasa in fata unor intamplari ale vietii, care mi se produc involuntar si pe care nu as vrea sa le intampin. Unii ar spune ca asta este partea neagra a vietii, surprizele neplacute, intamplarile neasteptate. E drept ca nu as vrea o viata planificata si programata la minut, insa mi-as dori ca uneori anumiti oameni care ar putea sa imi faca viata mai usoara, sa nu mi-o ingreuneze. Si ce e mai "nostim". e ca exact cei apropiati iti pun bete in roate, si nu strainii. Si atunci, iti ramane un gust amar si o dezamagire.

Cand abia iti iei viata in piept si incerci sa le aflii pe pielea ta, sa te pui pe picioarele tale, atunci apar problemele. Si de multe ori, ti-e dor de zilele in care nu aveai nici un fel de griji, in care simplitatea din viata ta era farmecul ei. Dar esti constient ca un om matur infrunta situatia si gaseste solutii. Dar cum pot eu sa sparg zidul dintre mentalitati si perceptii? Cu ce arma? Poate ca cunosc armele si modalitatile, insa imi lipseste puterea si de ce nu, poate chiar curajul.
Ma limitez la a spune "ce viata de rahat", dar stiu ca in sufletul meu as vrea sa am mai multa putere de actiune, sa nu mai simt ca ma frang la orice pas.

Uneori, soarele apare pe strada ta, dar exact atunci cand tu nu esti acolo. Cand hoinaresti pe alte strazi, sperand sa apara soarele, care apare, dar tu nu esti unde trebuie ca sa il vezi. Si din pacate, sunt prea multe strazi intunecate, ca sa mai speri ca va si strada ta cu soare pe undeva.

Ajungi intr-un punct, la o limita, in care vrei pur si simplu sa iti bati picioarele, te apuca un sictir crunt si incepi sa vezi oamenii cu alti ochi. Aici e partea trista, daca ai putea gandi uneori mai mult emotional decat rational, poate ne-ar fi mai bine. Nu zic ca este bine mereu asa, dar nu poti gandi totul la modul e bine/ e rau. Trebuie sa te si izbeasca anumite lucruri din viata, tocmai ca sa inveti sa evaluezi Binele si Raul. Partea proasta in viata e ca vei ajunge in final sa gandesti super pragmatic.

Mi s-a spus destul de des ca imi doresc sa cresc prea repede, ca vreau lucrurile cat mai repede, daca se poate ieri. Uneori, si eu ma gandeam ca gresesc gandind asa. Dar acum, cine ma ia in serios?Acum inca mi se impun anumite lucruri, inca nu sunt destul de "coapta" la minte, cum ar spune unii si faptul ca mi spune cum sa gandesc sau sa zicem sa sunt indrumata, ma ingrozeste, ma sperie si ma dezamageste. Nu pot sta intr-o carapace, doar de teama ca ma voi intalni cu experiente neplacute care ma vor afecta. Poate ca asa va fi si pe moment le voi resimti puternic, insa cu putere si ratiune, voi merge mai departe, este in firescul vietii. M-am saturat sa mi se spuna ce sa fac, cum sa fac, ce e bine si ce e rau, tocmai cand eu sustin anumite lucruri cu argumente, m-am saturat sa mi se prezinta scenarii fanteziste din partea anumitor oameni care nu cunosc situatiile despre care isi dau cu parerea, m-am saturat de afirmatii aruncate in doi peri, doar pentru ca fiecare are dreptul la exprimare libera. Ok, nu zic ca nu e asa, dar uneori e mai bine sa taci decat sa deschizi gura si sa faci un rau. Tacerea e mai pretioasa decat cuvintele pe care ai tu impresia ca le spui cu un scop benefic. Sunt satula de acest cliseu"eu imi doresc sa iti fie tie bine". Fiinta umana este prea egoista, ca sa faca un lucru benefic 100% altora. Nu spun ca nu facem si lucuri bune pentru cei din jur, dar in final, ceva, ceva se intoarce si la noi.

Sunt revoltata de unele intamplari, de anumite lucuri pe care le aud in jurul meu. Si m-am saturat sa stau cu mainile in san si sa plec capul. Asta o faceam mai demult, cand nu eram atat de sigura pe mine, dar acum am capatat o oarecare siguranta care ma poate face sa iau anumite decizii de care sa nu imi para rau. Si nu mai fac ce vor altii. Nu vreau sa ajung un robotel, o marioneta a celor din jurul meu. Sunt constienta ca viata mi-a rezervat mult mai mult de atat, si ca acum sunt la inceput, si tocmai de aia, pentru ca sunt la inceput, vreau sa schimb felul in care ar putea evolua ea.

Da, am un gust amar si sunt dezamagita. Probabil ca e in firescul lucrurilor sa fiu asa, dar nu pot sa raman o stana de piatra si sa nu fac nimic, pentru ca pana la urma e vorba de viata mea. Imi pare rau pentru oamenii care nu au viziune mai larga asupra vietii, care raman inchisi in mentalitatea lor simpla si care nu reusesc sa vada si dincolo de conceptiile lor. E chiar trist...

I am back

Acum o lună era să fac una din cele mai mari greşeli, să şterg acest blog, împreună cu blogul pe care îl făcusem cu gândul să scriu cum ştiu eu despre comunicare şi advertising, pr, jurnalsim etc.
Din motive stupide oarecum, am crezut că aşa este cel mai bine. Pe moment,le-am închis. Pentru că mă ascundeam, pentru că plecam capul în faţa unor puşti infantili, care îşi vărsau frustrarea lor personală tot pe un blog. Atunci am plecat capul, am fugit şi m-am făcut invizibilă, aşa cum o făceam mai demult.

Îmi dau seama cât de prost am putut judeca atunci. Totuşi, această pauză mi-a prins bine. M-a ajutat sa reflectez asupra multor lucruri din viaţa mea, asupra persoanelor cu care intru în contact şi, mai ales, asupra mea, ca individ în societate. În ultimii doi ani, am învăţat că pot fi cu adevarat bună în ceea ce fac şi că nu mai trebuie să plec capul în faţa nimanui, cu atât mai mult în fata unor persoane cu mult sub nivelul meu. Acum, aş lăsa capul în jos în faţa unui om cu mult peste mine, dar asta numai din admiraţie pentru el, nu ca să mă umilesc. Nu am nimic de ascuns, nu am nimic de regretat. Iar scrisul rămâne cea mai mare pasiune a mea, blogul fiind suport şi canalul pe care am ales să transmit ceea ce scriu.

Nu scriu ca să devin cea mai faimoasă bloggeriţă, nu ăsta e scopul meu, însă e posibil ca ideile mele să rezoneze undeva, cu inimile altor oameni. Nu e nimic mai frumos pentru mine decât acele cuvinte pe care le-am primit "Mi-a făcut bine ce am citit pe blogul tău, a picat la timp", sau încurajări de tot felul. Poate o fac pentru orgoliu, dar în nici un caz pentru popularitate. Că scriu bine, că scriu rău, asta las la aprecierea voastră. Că sunteţi doi cititori, o sută, o mie, contaţi la fel de mult pentru mine şi vă apreciez la fel de mult.

Am decis să deschid blogurile, din nou. Nu vreau să mă ascund, nu vreau să renunţ la ceva ce îmi place doar pentru amuzamentul unora. Râdeţi, râdeţi, căci eu râd de zâmbetul vostru amar! Nu am vrut să renunţ la tot ce se clădise pe acest micuţ blog. Dimpotrivă,vreau să fac din el ceva "big". Încerc din fiecare lucru pe care îl fac, să construiesc ceva sau măcar să creez ceva. Între timp, a mai luat naştere şi o altă idee, pe care cred că o voi păstra pentru a le pune la un loc, "ideile de porţelan".

I am back, am decis. Voi ce credeţi, am făcut bine că am revenit?

Mi-e dor...

Mi-e dor de zilele alea în care stăteam şi dormeam pâna la unu, două după masa. Mi-e dor de zilele alea în care oboseam de atâta stat şi atâta lene. Îmi lipsesc ieşirile mai dese cu prietenii sau prietenul. Mi-e dor de razele soarelui, de mare, de linişte.

Mi-e dor de cafeaua cu lapte de după-masă, când stai şi priveşti cerul. Mi-e dor de munte. Da, cred că asta îmi lipseşte cel mai mult. Simt că aici, în Bucureşti, voi ceda psihic mai alez dimineaţa, când fie trebuie să ajung la job, fie la facultate. Atunci, traficul e un iad.Mii de maşini se înmulţesc pe nepusă masă, pe străzile înguste ale minunatului Bucureşti. Of!Nervii mei ajung la limită atunci când stau cu zecile de minute în staţie, la stop, în maşină într-un spaţiu miniscul, simţind "arome" încântătoare.

Vreau la munte, să fie linişte, să mă pot bucura de natură, de aerul proaspăt, de peisaje, să mă liniştesc şi eu. Să nu mai aud claxoane, vecine ciufute, ţipete şi înjurături în miezul nopţii, alarme pornite la cea mai mică vibraţie, sirene de poliţie sau ambulanţe.
Mi-e dor de mare, de plajă, de nisip fierbinte pe tălpi, de inimi desenate pe el şi luate de mare, în adâncurile ei.
Mi-e dor de munte, de pădure, de natură, de sălbăticie şi linişte.
Mă uit pe geam, e soare afară şi destul de cald. In loc de aer proaspăt, simt miros de benzină, în loc de munte, am în faţă un bloc şi o casă înaltă.

Revin în pat,pun căştile, ascult Enigma, închid ochii....sunt la munte, e linişte!

Cel mai funny motănel

Ieri, mi-a dat un amic un link, unde am găsit cel mai tare site cu poze cu pisici. Cine mă cunoaşte, ştie cât de mult îmi plac pisicuţele şi cât de mult le ador.
Ce m-a dat pe spate şi nu m-am putut abţine să le arăt şi colegilor de birou, prieteni etc, a fost un filmuleţ scurt cu un motan( uriaş!!!). Priviţi şi voi cât de simpatic e.

Dragostea se joacă în doi

Dragostea e o piesă de teatru ce se joacă în doi.

Nici mai mult, nici mai puţin de doi actori. Cei doi îndrăgostiţi. Restul e zgomot de fond. Actorii trăiesc, simt ceea ce joacă, replicile sunt sentimentele lor pure, îmbrăcate într-un strat luminos de cuvinte.

Amândoi, singuri pe scenă, în faţa tuturor, dezbrăcându-se de iluzii, sentimente, speranţe. Dezvăluindu-şi iubirea şi magia în faţa publicului. Dragostea e o iluzie vie, pe care nu o poţi ţine în palmă, dar care atârnă enorm în adâncul inimii tale. Flacără ce naşte zâmbete, lacrimi, durere sau tristeţe. Goliciunea din priviri doare mai mult decât ura în sine.

Actorii se simt imediat unul pe celălalt, dacă unul dintre ei vrea să renunţe la rolul său. Te trezeţi, bursc, că eşti nevoit să ieşi pe scenă singur, fără partenerul tău, să apari în faţa publicului, un public ce aşteaptă iubire, doi, dragoste, cuplu. Cum să le explici că azi se joacă Singurătatea? Şi rolul ăsta e pentru un singur om. E un monolog în doi.

Urci timid pe scenă, simţi rumoarea din public, te simţi axfisiat de propria ta notă pe portativul sentimentelor. Ajungi în faţa lor, martorii singurătăţii tale...Te întorci cu spatele la ei, te dezbraci...de complexe, te întorci cu faţa spre ei şi te expui. Începi să verşi uşor lacrimi, te apropii de capătul scenei, ajungi atât de aproape încât le citeşti mirarea pe chip. Te aşezi în genunchi, îi priveşti în ochi şi explozie iminentă îşi face apariţia: începi să plângi precum un copil ce dă piept cu aerul. Îţi consumi singurătatea la cel mai intens nivel. Publicul se ridică, te scuipă şi pleacă.

Singurătatea e a ta, eşti blestemat să ţi-o asumi, să rămâi cu ea, nu să o împărtăşeşti. Singurătatea este monologul pe care ai curajul să îl rosteşti...când sala e goală. Pe când dragostea, ea...va umple mereu sălile vieţii tale, dar singurătatea le va goli, şi uneori o va face definitiv.

Emoţia dragostei spulberă pasiunea singurătăţii, lăsând doar o umilă şi palidă urmă.
Veştejit şi bătrân,descoperi că nu ai rămas decât un micuţ actor,pe o scenă goală, fără public, ce îşi joacă monologul singurătăţii la infinit.

Singurătatea se joacă în tăcere şi durere, tot in doi: tu şi sufletul tău...

Drumul spre pierzanie

Pasul tau timid apasa inima cerului instelat. Norii varsa lacrimi peste zambetul meu de cristal. Sperantele si visele se agata cu disperare de un colt al inimii mele. Nu ma mai lasa sa plec, ma implora sa le iau cu mine, oriunde as fugi in lume. Drumul meu nu are final, nici capat, nici sens. E un drum infinit, cu multiple cai, ce ma duc fie spre pierzanie, fie spre reusita.

Mi-am inchis in cutia amintirilor si a imaginatiei, tot ce era mai bun in mine, tot ce stalucea in mine, candva. Azi sunt neagra, asa cum am fost mai tot timpul. Azi ma imbrac in negru, ca sa acopar negreala sufletului meu, ca sa ii dau lumina. Tresar cu gratie in fata ta, ma plec timid in fata iubirii, a prieteniei, a fericirii. Dar tot pe drum ma aflu. Las o lacrima in urma si un zambet cald, o speranta aprinsa ca o flacara ce arde neincetat. Azi visez, azi iubesc, azi traiesc. Maine fug pe un drum necunoscut, un drum ce imi intinde capcane. Ieri am visat, am trait, am zburat, acolo unde inima mea isi gaseste pacea, acolo unde am fost fericita.

Mi-am deschis bratele si m-am lasat cuprinsa de beatitudinea sentimentelor, m-am lasat prada euforiei, desi eram slaba, mica si vulnerabila. Am inghetat, privindu-ma inlauntrul meu, m-am aprins privindu-te. Am tacut. Am spus prea multe, nespunand nimic. Am crezut si mi-am pierdut credinta intr-o clipita. Mi-am intors spatele mie, m-am abandonat fara sa imi dau seama ca imi sunt singurul bine.

M-am regasit, pierduta in atatea vise, in atatea iluzii. Suflet pierdut si temator ce sunt! Pornesc la drum, tematoare, cu speranta, cu patima, cu iubire, cu incredere si cu zambetul, pe care nimeni nu va reusi sa mi-l fure.
De-as alege drumul pierzaniei, l-as urma cu zambetul pe buze!

Cea mai frumoasa stea de pe cer esti tu!

Uneori, moartea intrepatrunde viata mai mult decat ne asteptam. Isi face loc usor, usor, facand din viata doar niste simple frimituri. Moartea reuseste sa spintece inima vietii, fara nici nici o urma de regret ca si-a murdarit mainile de sange.

Moartea e in jurul nostru, bantuie vantul pe care il respiram, pamantul pe care usor si timid pasim, apa pe care o bem cu atata sete, iubirea ce ne face sa credem ca ne tine vii, speranta, care si ea va muri, la un moment dat.

Sufletul tau e ranit prea mult, inima ta simti ca ia foc si moare in mijlocul flacarilor. Sufli cenusa sufletului tau peste viata sangerie.

Daca vrei sa traiesti, invata sa mori, invata sa traiesti cu moartea asa cum apare ea. Pleaca fruntea, curge lacrima pe obraz, o cascada de lacrimi inunda inima ta indurerata, iubirea nu te-a salvat de la nimic, iubirea umana doar te-a tradat atunci cand moartea si-a jucat ultima carte.

Cand cea mai draga fiinta de pe lume moare, restul sentimentelor palesc in fata durerii. Moartea arunca cutite in centrul inimii tale, care se ineaca in propriile flacari. Omul este prea limitat in fata mortii, nu va putea niciodata invinge forta acesteia. Nu poti decat sa incerci sa aduni cenusa sufletului tau, sa pasesti usor pe pamantul acesta si pe strazile iubirii.

Ridic privirea, imbratisez stele, si stiu ca cea mai frumoasa stea de pe cer esti tu…

Dincolo de absenta...este golul

Am sa tin pentru mine si in mine milioanele de cuvinte si sentimente ce ar putea iesi la suprafata. Si lacrimile de-as putea, le-as ineca, dar sunt mai puternice decat mine si ma infrang mereu, lasandu-ma fara glas, fara simtire, ca un pamant secat si uitat de atingerea ploii reci in nopti furtunoase.

Da, conteaza daca plang sau rad? Inima ta tot impietrita ar fi...Daca le-ar pasa tuturor de ceilalti, nu ar mai fi atata suferinta, dar ura si rautatea danseaza jocul ielelor pe masa diavolului. Mi-e sila de viata in sine, imi vine sa o scuip in ochi, sa o ingenunchez, dar nu imi ramane decat sa plec eu capul in fata ei si sa ingenunchez eu, timid, in fata ei, ca si cum as fi sluga ei.

Visele mele mor usor, usor, la usa fricii mele, lasand in urma, o amintire dulce-amaruie a sulfetului vesel ce aveam sa fiu candva, dar care a murit usor, usor, intrand in lumea asta ignoranta in care ma afund acum.

Ma inec in iluzii pe care mi le creionez din ce in ce mai mult pe harta sufletului meu, crezand ca intr-o zi, creierul meu le va identifica si mi-ar aduce linistea pe care inima mea o cauta diseparata, si oricat as dori sa pot visa incontinuu, uit sa o fac. Ma lovesc mereu de nepasare, la fel cum trupul meu s-ar izbi intentionat de un zid in flacari. Indiferenta ma ucide mai mult decat orice altceva, nici cutitul, nici glontul nu mi-ar taia carnea mai adanc decat o face indiferenta.

Fascinanta nu am sa fiu nicodata, oricat de mult mi-as dori. Nu stiu sa fascinez, stiu doar sa vars lacrimi, sa imi cant cantecul surd de privighetoare. Si atunci ce fac?

Nu imi ramane decat sa inchid ochii, sa ma gadile acordurile muzicii braziliene, sa visez la Rio de Janeiro, Grecia sau Egipt...inchizand imaginile mintii mele, in adancul sufletului meu.

Intinde-te, asa, usor, inchide-ti inima si nu o mai deschide nciciodata, nu faci altceva decat sa deschizi Cutia Pandorei, randindu-te in mod intentionat. Nu iubi sangele ce il varsa inima ta, nu uri lacrimile pe care ochii tai le jertfesc pentru obrajii tai...
Iubeste zambetul ce iti face ca sufletul tau sa trepideze in corpul asta absent....

Concurs PCNews

Deşi, în ultima vreme, multe lucruri s-au schimbat şi pentru că acum lucrez, nu prea am avut timp să scriu pe bloguri. Asta nu înseamnă că am uitat pasiunea mea pentru blog şi pentru scris. Promit să revin cu forţe proaspete cât de curând posibil.

Ceea ce mi-a trezit interesul a fost concursul pe care PcNews îl oferă, pentru cei mai talentaţi, buni, pasionaţi bloggeri, concurs la care m-am gândit să îmi încerc norocul şi să particip. Cred că ar fi primul de acest gen, dar am simţit nevoia să risc, să încerc, să îmi dau seama cât de bună sunt.

Pentru mai multe detalii, intrati aici: http://pcnews.ro/concurs-2008/

Nu sunt cea mai bună, nu ştiu dacă voi fi, dar sunt sigură că la finalul concursului voi avea o surpriză plăcută. Nu contează să câştigi neapărat, ci să ai curajul să participi!

Frânturi de aer

Oricât de mult ai vrea să respiri normal, nu vei putea. Pentru tine aerul e împărţit în trei: aerul trecutului, aerul prezentului şi cel al viitorului, în care nu ştii daca va mai fi destul aer şi pentru tine. Încerci să îţi deschizi inima tot mai mult şi exact atunci când decizi să o laşi să zboare, ea se izbeşte puternic şi e nevoită să rămână pe loc, cu toate temerile de care, se pare, că nu poate scăpa.

Câteodată, te uiţi în jur şi îţi spui că nu e de tine aici, îţi vine să îţi pui mâinile în cap şi să fugi rupând pământul, de frică. A, da! Normal că ai temeri, normal că de fiecare dată când începi să fii fericită sau îţi doreşti să zâmbeşti, vine o umbră de nesiguranţă, de frică, asupra ta, îţi fură tot aerul, iar tu rămâi un simplu suflet livid, nostalgic, melancolic, gata oricând să renunţe. Păi şi ce faci? Păi..nu prea ai de ales. Târâi sufletul ala livid după tine, te mai împiedici în mocirla, mai dai cu el de pământ,îl mai vezi puţin cum sângerează, dar nu îţi faci griji, ştii oricum deja că eşti lipsită de aer.

Te aşezi liniştită pe fotoliu, îţi aprinzi o ţigară, savurezi fumul ucigător, şi te cufunzi în euforie. Va fi întotdeauna cineva care îţi va fura aerul, spaţiul, viaţa. Hoţi de inimă,hoţi de viaţă, hoţi de suflete...
Dar parcă viaţa ta are uneori aroma fină, aromă de pasiune. Uneori,merită să o trăieşti pentru firavele momente în care tot aerul e al tău iar tu eşti prinţesa micului tău imperiu.

Deschide ochii, trage ultimele rămăşiţe de aer pe care le mai ai şi fugi oriunde sufeltul te poartă. Fericirea e în inima ta, tu alegi locul!

"Sunt doar o fată sucită, care-şi caută liniştea sufletească"

Aseară am văzut unul dintre cele mai frumoase filme, "Strălucirea eternă a minţii neprihănite", cu Jim Carrey şi Kate Winslet, un film superb, despre dragoste. În acest film, am găsit şi o replică superbă, care m-ar putea defini complet: "Sunt doar o fată sucită, care-şi caută liniştea sufletească...". Da, şi eu sunt la fel.

Poate e ploaia de vină, poate melancolia e de vină, poate urma uşoară şi fină pe care o lasă apusul pe cer sau poate muzica ambientală ce o ascult, e de vină pentru starea de visare continuă pe care o am. Uneori simt că oriunde m-aş afla, nu e locul meu, alteori simt că sunt o bombă ce e gata, gata să explodeze. Urăsc interdicţiile, restricţiile, neputinţa mea de a fi numai acolo unde vreau, de a face tot ce vreau. Sunt îngrădită de propriile mele reguli. Îmi caut curcubeul, îmi caut locul, cerul, inima, zâmbetul. Caut fericirea în aroma unei cafele în seri ploioase de vară, singură, în faţa unui laptop ce mi-a devenit mai mult decât un prieten. E groaznic să stai să priveşti cerul şi să te simţi captiv, prizonierul propriei tale vieţi. Îmi caut parfumul fericirii, aroma vieţii mele, sunetul perfect penru sentimentele mele, partitura drumului meu în viaţă. Oftez şi mai iau o gură de cafea, înghit în silă, zâmbesc în sictir, inima-mi râde în interiorul meu, parcă aş fi o fraieră...Cine ştie, poate sunt, poate destinul şi viaţa stau la un pahar de vorbă şi se amuză pe seama nesiguranţei şi temerii mele.


Mă simt amară, la fel cum e cafeaua pe care o beau. Mă duc să mai adaug nişte zahăr în cafea, viaţa şi inima mea.

Colier de stele

Praf de amintiri mi se lipeşte de trupul umed, de inima arsă de flăcările ce îi ard în interior, sunetul acelui cântec zburdă în amintirea mea, căldura verii aleargă după mine într-una. Am atins pleoapele sufletului şi nu le-am mai deschis, am avut un suflet orb până când inima mea a luat foc chiar sub atingerea rece a ploii. Zile, săptămâni, ani, simple cuvinte prin care trece viaţa asta nebună, ca un fulger, ca o torpilă.

Am vrut să grăbesc timpul, dar el mereu m-a ţinut pe loc, mi-a ţinut inima pe acelaşi pătrăţel de nisip fierbinte mereu. Nici lacrimile-mi, nici zâmbetele-mi nu îmi mai aduc spiritul la viaţă. Suflu adiere peste inima ta, poate ea simte...a mea moare. Mi-am condus singură imperiul vieţii, până la prăbuşirea lui. Lumina ochilor mei a adus întuneric peste muntele de seninătate ce eram odată, mai demult, acum mult timp.....când nu-mi amintesc.

Explodez, tremur, plâng, râd, alunec, mă strecor, încerc să uit, vorbesc, iubesc, sper, mă amăgesc, arunc toate vechiturile din suflet şi inimă, fug de multe, fug într-una, aşteptând mereu să vină cineva să o ia de mână...

Copil vulnerabil, timid şi nesigur, ambalat în trup şi idee de adult, aşteptând să fiu expediată ca un colet pe drumul libertăţii, vieţii, fără să am vreun regret. O, dar am, atâtea regrete că nici nu mai sunt regrete, ci doar oftaturi în dimineţi reci, când soarele apare timid pe cerul buimac de oboseală. Atinge-mi ochiul cu pleoapa ta, sărută-mi genele cu inima ta, ia-mă în braţe cu iubirea ta, respiră aerul meu, fugi de mână cu mine. Dă-mi curajul pe care niciodată nu l-am avut de a-mi schimba destinul. Lumea se închide în mine şi jurul meu, gata, gata să îmi explodeze în faţă, să îmi arate cât de minusculă sunt în faţa ei. Paradisul meu dispare, înghiţit de neantul tristeţii mele, într-o mare de singurătate.

Şopteşte, nu vorbi, şoaptele sunt tot ce mai aude inima mea acum. Nu îi spune vorbe mari, ar putea-o dărâma pe veci, doar suflă spre ea cu pulbere de şoapte. Nu îmi zâmbi, s-ar putea să plâng, priveşte-mă în ochi doar.

Aruncă-mi toate stelele de pe cer, fă-mi colier din ele, adu-mi aminte cum eram, cum zâmbeam, cine eram, şi trimite-mă pe un nor, acolo unde aş vrea să fug când nu mai am lacrimi. Îţi sărut tâmpla cu gingăşie, ştiu că dormi şi nu ai să îţi aminteşti. Îţi las zâmbetul meu strâmb la uşă. Plec să îmi caut norul şi colierul de stele...

Mereu aceeaşi, dar niciodată la fel

Cu zâmbetul pe buze, cu vara în suflet, cu pistruii ce respiră greu pe obrajii arşi de soare, trăiesc clipele ce îmi alunecă uşor printre palmele timpului. Mă uit în urmă, la cum eram acum un an, la cum era viaţa mea atunci, la ce însemnam eu pentru mine şi pentru ceilalţi, la cine erau ceilaţi, la cine eram şi încă sunt. Eram un copil cu milioane de vise la uşa sufletului, gata gata să doboare acea uşă. Un copil cu zâmebetul pe buze, îmi râdeau toate membrele, sentimentele, trăirile. Eram un zâmebet toată, chiar şi când plângeam, găseam puterea să arunc un zâmebet între acele lacrimi amare.

Eram puternică şi vulnerabilă, naivă şi simpatică, nervoasă şi enervantă, speriată şi calmă, timidă şi îndrăzneaţă, inteligentă şi uneori pierdută. Plină de speranţă şi strălucire în privire, cu temeri în adâncul sufletului, fericită şi tristă. Mereu am fost plină de contraste, niciodată nu am regretat, ba dimpotrivă. Am simţit nevoia de liberatate mai mult decât nevoia de a respira, am avut mereu ambiţii, dar nu mereu şi voinţa necesară pentru a le atinge. Am fugit stând pe loc de foarte multe ori, m-am temut râzând de prea puţine ori, am visat cu ochii deschişi de când i-am deschis prima dată, iar când îi închideam,pur şi simplu continuam visul etern pe care îl cream.

Acum, după un an, mă simt acelaşi copil descris mai sus, dar cu mai multă putere, mai mult zâmbet, mai puţine lacrimi, şi mai mulţi oameni lângă mine. Am descoperit mai multe lucruri bune despre mine decât lucruri rele, am aflat că încă sunt un copil, că ăsta e farmecul meu, că oamenii mă plac pentru ceea ce sunt, că pot mai mult decât credeam acum un an, că pot avea încredere în mine. Am descoperit că nu m-am schimbat, dar nu mai sunt aceeaşi, sunt diferită, dar ca înainte. Nu există decât o singură Adela, care "suferă" îmbunătăţiri, de la o zi la alta, de la un om la un alt om, de la o cilpă la alta. Nu regret mai nimic, doar îmi mulţumesc pentru deciziile pe care am avut curajul să le iau.

După un an, sunt fericită, chiar dacă mai plâng, trăiesc visul meu de vară, zâmbesc şi mi se zâmbeşte, mă simt mai capabilă, simt siguranţa, pacea şi liniştea, chiar dacă mai sunt şi mici furtuni. Ştiu că pot trece un an, doi, zece, zâmbetul meu nu va pierdi niciodată, eu voi fi mereu la fel, doar că mereu mai bună, pentru că aşa îmi doresc. Acum fac un bilanţ după primul an de facultate, aşa cum fac majoritatea, şi da, pariul făcut cu destinul a meritat.

Zâmbesc lumii şi ea îmi zâmbeşte mie, inima mea râde satisfăcută iar spiritul meu îmi sărută fruntea, liniştindu-mă. După un an, sunt aceeaşi, dar niciodată la fel...

Fun area

Nici nu am terminat bine sesiunea, şi m-am "procopsit" cu o leapşă de la Sagy. Iată cum sună:

1.Put your music player on shuffle.
2.Press forward for each question.
3.Use the song title as the answer to the question even if it doesn't make
sense. NO CHEATING!4.Bold the questions and with the answers, give your own
comments on how it relates to the questions.
5.Tag 5 people


1. Cum te simţi astăzi?
Booka Shade- In white rooms

2. Vei ajunge departe în viaţă?
Sophie Ellis Bextor- Everything falls into place

3. Cum te văd prietenii?
Jon and Vangelis- I'll find my way home

4. Te vei căsători vreodată?
Steve Angello&Sebastian Ingrosso- Umbrella

5. Care e placa celui mai bun prieten al tău?
Evanescence- Even in Death

6. Care e povestea vieţii tale?
Carl Vega- One ten story

7. Cum era în liceu?
Damien Rice- Then go

8. Cum poţi avansa în viaţă?
Dj Sava&Connect-r- Sunshine

9. Care este cel mai fain lucru la prietenii tăi?
Madredeus- Guitarra

10. Ce se preconizează pentru week-end?
Schiller- Leben... I feel you( mit Heppner)

11. Ce cântec te descrie cel mai bine?
MADS ARP feat Julie Harrington- Alive

12. Dar pe bunicii tăi?
The Cardigans- Live and Learn

13. Cum îţi merge în viaţă?
Vangelis- 12 o'clock

14. Ce melodie ţi se va cânta la înmormântare?
Yahel- Bomb Creator(Ambient Mix)

15. Cum te vede restul lumii?
Sultan&Tommyboy- Be with you master

16. Vei avea o viaţă fericită?
Depeche Mode- Martyr(Paul van Dyk Vonyc Lounge Mix)

17. Sunt persoane care te doresc în secret?
Lenny Kravitz- I wonder

18. Ce te face fericit?
29th Street Saxophone Quartet- River man

19. Ce ar trebui să faci cu viaţa ta?
Fiona Apple- Criminal

Simpatică această leapşă, mai ales că unele se potrivesc:) O dau mai departe oricui i se pare simpatică. Have fun!

Special flavour

Stagnez. Nu creez. Tocesc manuale, cursuri, care în altă conjunctură mi-ar fi plăcut, dar aşa le detest şi mi-e silă de ele. Nu am timp de mine, am timp de făcut cafele. Nu am timp de dormit, am doar timp de visat, de visat că am să scap repede ce acest calvar, stresiune.

Printre micile picături de timp liber, încerc să mă relaxez, să ascult muzica bună pe care o mai găsesc, să citesc cărţile care îmi plac şi pe care le vreau eu, să mă răsfăţ cu un film simpatic şi o îngheţaţă maaaare. Simple plăceri, care acum par un vis frumos, o amintire plăcută. Dar aşa e viaţa de student, prins la înghesuială de mormanul de cursuri şi cărţi de citit...cu câteva zile/ore înaintea unui examen.

Mă simt ciudat că nu mai am inspiraţie. Acum singura inspiraţie este pentru fotbal. CE2008 a acaparat toată atenţia. Este evenimentul verii, al momentului, al suporterilor.

Sunt atâtea lucruri în jurul meu care îmi oferă inspiraţie, chiar viaţa însăşi. Tot ceea ce este în jurul meu mă inspiră să văd în profunzime. Viaţa este frumoasă, are momente când îţi aduce zâmbetul pe buze, şi momente când te face să fii bosumflat. Însă merită trăită, iubită. Vara sentimentele se intensifică, vara simţi altfel, totul pare mai frumos, mai vesel, mai viu. Poate de aceea am şi eu atâta optimism. A venit vara, a venit pofta de viaţă, cheful de distracţie....
Nici teamă nu mai e, nici nelinişte. Vara toate sentimentele negative se modifică şi intensifică în cele pozitive, nu mai e nimic rău.

Iubesc vara, iubesc cum sunt eu vara, iubesc atmosfera pe care o degajă, iubesc sentimentul de libertate pe care mi-l oferă, iubesc aroma libertăţii pe care o simt prin totţi porii! Go taste some freedom!

Summer dream

Când primăvara se termină şi vara îşi face apariţia(în acelaşi weekend), iese ceva ft misto şi ciudat, în acelaşi timp. Păi, în acest weekend am avut alegeri, Ziua Copilului şi un meci bun de pregătire al Naţionalei de fotbal a României.

Una bucată alegeri locale, terminate cu un rezultat de aşteptat, trebuie să mergem şi peste două săptămâni, bâlciul nu s-a încheiat. Milioane de postere, printuri, calendare, brelocuri, materiale promoţionale care să asigure că minciunile politicienilor vor ajunge la noi. Dispreţul cetăţenilor s-a văzut la vot, pentru că au venit în număr foarte mic. Nimeni nu mai crede pe nimeni, nimeni nu mai are încredere în nimeni, şi în fond, de ce i-am crede? Am fost la vot, însă nu cred că lucrurile se vor schimba, figurile se schimbă, minciunile rămân aceleaşi. Circul cel mai mare a fost la Ştefăneşti, comună unde participanţii la vot s-au bătut la mod propriu ca să voteze, fiind motivaţi financiar. Săracul Caragiale ar fi avut materiale de două ori mai mult decât opera lui, iar noi, îl scoatem din programă pe singurul om care a sesizat sufletul poporului român, şi îl înlocuim cu diverşi politiceni şi discursurile lor. Dar asta e altă poveste...
Ce ne-au adus aceste alegeri? Acelaşi gust amar al minciunii, al nesimţirii şi al neputinţei. Măşti false, actori execrabili, o piesă de teatru jalnică. Politica nu e pentru oameni oneşti, nu e pentru noi, muritorii de rând. De aceea nu am să vorbesc prea mult despre asta. Să ne fie cu noroc aceste alegeri.

Mai interesant mi se pare fotbalul. Sâmbătă am avut ocazia să vedem echipa care va juca la EURO 2008. Meciul cu Muntenegru ne-a făcut să vrem să vină mai repede prima zi de la Campionatul European. Un meci bun, cu multe goluri(4-0) pentru naţionala noastră. E drept, echipa adversă nu era de mare calibru, dar a fost un meci de pregătire bun. Abia aştept CE, să văd fotbal de calitate, şi după mult timp, să am emoţii şi să strig" Hai România"! Mi-era dor de acest sentiment. Hai România!

Ziua Copilului...Acum câţiva ani, m-aş fi dus în parc să văd spectacolele organizate în cinstea acestei zile. Azi am fost să votez. Cred că atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mai sunt un copil, dar că în suflet pot sărbători această zi, şi că azi am voie să fiu copil. Copilul din noi nu moare niciodată, el ne urmăreşte pretutindeni. Este spiritul, vioiciunea noastră. Nu lăsaţi acest spirit de copil să moară!

Un weekend interesant, unde am spus adio primăverii şi am întâmpinat prima zi din vara caniculară ce va urma. Între un examen şi o cană imensă de cafea, copilul din mine visează la mare, la vântul de pe plajă care îmi gâdilă tălpile şi soarele care mă ia în braţe, la parcuri,plimbări, distracţie cu prietenii, terase, bere şi fotbal si relaxare. Copilul din mine urăşte examenele şi iubeşte vara!

Vă urez tuturor o vară superbă, plină de aventură, distracţie şi amintiri frumoase. Let the summer begin, let the fun begin!

Delir

De te-ai duce de unde ai venit, ce bine ar fi.
De m-ai lăsa să îmi fac singură funerariile
Nimic nu m-ar mai răni.
Singurătatea ta este salvarea mea.
Degeaba suntem unul lângă altul
Dacă suntem singuri în doi-
Şi apoi, lacrima asta binecuvântează.
Nu te întrista, nu te panica, nopţile mereu au fost ale mele.

Cuvintele dispar de pe foaie, notele dispar de pe portativ.
Aşa cum clipele şi bătăile inimii dispar în ceaţa morţii.
Ultimul sunet, ultimul cuvânt, ultima bătaie.
Întunericul mucegăieşte pe pereţii nopţii sălbatice.
Iar inima mea aleargă după conştiinţa mea.
Nu te întrista, nu am să mor înainte de moartea mea.
Am să o las pe ea să vină.
Am să merg cu paşi lenţi şi tăcuţi spre final...

Dar aruncă-mi un zâmbet în sictir
Să simt iluzia de a fi fericit şi euforic.
Iar cu rana am să merg până ce cicatricea o va înmormânta.
Am spus adio de prea puţine ori, şi atunci când trebuia, nu.
Regretele suspină singure pe aleea teilor, eu plâng în braţele lor...
Tabloul arată ca o dramă, depinde din ce unghi priveşti.
Totul a luat foc în jur, în flăcări s-a înecat.
Blestematele de ploi au sărutat timid flăcările.

Nu te vreau, norocule sau destinule.
Nu te vreau, viaţă scumpă care eşti!
Melancolia spintecă nebunia, o lasă în sânge şi singură
Vanitatea mea fuge înaintea tuturor,apoi îmi găsesc scuză:
Sunt doar un om!! Da, sunt o particulă nesemnificativă....
De-ar dispărea lumea cu totul, sufletul meu ar muri împăcat.
Explozia sentimentelor ar dărâma şi pereţii cei mai înalţi.

Nu mai vreau epilog, nu mai vreau poezie sau lirism, nu mai vreau nimic.
Oceanul mort ce poartă nume de suflet, se va revărsa peste flăcările minţii mele, va ucide şi îneca tot. Două gânduri rămân suspendate de fumul înecăcios din aer: dacă sufletul meu moare puţin în fiecare zi, sunt nemuritoare...sau am murit de mult? Dacă inima mea a încetat să mai bată, am murit sau am născut? Fumul se lasă peste roua ochilor mei...Inima îşi închide genele, conştiinţa şi-a închis porţile. Viaţa mi-a şoptit adio la ureche, după ce a închis sângele în vene.


Nu am gânduri, ci stânci, nu am sentimente ci nori, nu am viaţă, ci un ocean amar.
Din toate astea, s-a născut furtuna din mine, din toate astea a murit omul....

Confesiune

Mereu mi-a fost frică de eşec, să nu dezamăgesc. De aceea, cred că am ratat multe şanse pe care viaţa mi le scotea rând, pe rând în faţă. Mereu mi-am zis că nu am decât o viaţă, dar în acele momente mi-era frică să îmi iau viaţa în mâini, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Pare atât de uşor să îţi trăieşti viaţa, dar nu e.

Dorinţa de fi cel mai bun îţi poate aduce exact contrariul. Mă întreb, unde eram acum, cum arăta viaţa mea, dacă aş fi avut mai mult curaj, mai mult tupeu? Uneori, mă uit în urmă şi văd că în ceea ce mi-a fost frică să mă implic, nu erau decât lucruri bune.Şi atunci îţi amărăşti singur sufletul, te chinui în interior mai mult decât dacă ai fi avut curaj şi ai fi dezamăgit. Deciziile nu vin aşa uşor.

În finalul vieţii aş vrea să mă pot uita la filmul vieţii mele şi să spun că mi-am găsit doza necesară de curaj să înfrunt viaţa şi să învăţ din şuturile pe care le primesc. Viaţa îţi dă multe, depinde de tine ce alegi, ce ştii să iei, fără să regreţi sau să fii nefericit.

Curajul este o lecţie destul de grea a vieţii, realitatea pare Infernul dezlănţuit, iar tu ...nu eşti decât un biet omuleţ care nu vrea decât să facă ceva cu viaţa lui. Deciziile pe care le luăm sunt expresia vie a eului nostru, dar de multe ori ele devin dezamăgiri.

În final,rămâne parfumul gândurilor ce se evaporă ,în timp ce viaţa ta o ia pe un drum paralel cu tine, pentru că ţi-a fost teamă...

Cuvintele vs Viaţa

Am fost mereu încolţită de cuvinte, pusă la perete de ele. De fiecare dată când am încercat să fiu fericită, ele au venit precum ielele să distrugă şi să mă urmărească. Nu m-au lăsat o clipă, au fost mereu în spatele meu, mi-au suflat în ceafă, mi-au pus piedică, mi-au zâmbit amar. Le-am zâmbit şi eu, şi mai amar, cu lacrimi în ochi. Oricât am încercat să nu le las să ajungă la sufletul meu, ele m-au cotropit până mi-au zdrobit inima. Mereu am fugit de ele, m-am temut de ele atât de tare. Şi ele ştiu asta...

Oriunde m-aş ascunde, mă găsesc. Mă prind de picioare şi mă trag spre ele, indiferent de voinţa mea. Mă lipesc de perete şi îmi dau palme peste faţă, să simt durerea, să curgă sânge, să învăţ să le simt, să le iubesc. Le privesc în ochi şi încep să plâng, simţindu-mă neputinicioasă. Ele se opresc, se uită la mine cu milă şi îmi şterg lacrimile de pe obrajii sângerii. Mi-e ruşină că sunt slabă, ca nu le pot face faţă, că şi eu mă folosesc de ele, cum se folosesc şi ele de mine. Uneori, mă lasă aşa, să zac într-o letargie continuă, şi când îşi aduc aminte, mă lasă să plec.

Şi acum le aud râsul diabolic în mintea mea. Mi-au luat speranţele şi le-au dat de pământ, sfărâmându-le în milioane de cioburi cristaline pe podeaua sufletului meu. Ele s-au impregnat în suflet până acesta a început să sângereze. Şi nu s-a mai oprit...Am rămas cu milioane de bucăţi de speranţă...

Pe o stradă lăuntrică din minte mea, am avut ultima întâlnire cu cuvintele. Au fost paşnice, am vorbit cu ele. Le-am întrebat ce vor de la mine, de ce mă urmăresc...Au râs de mine, şi mi-au zis: "Noi fugim de tine, noi ne apărăm, vrei prea mult de la noi, noi nu îţi putem oferi tot, nu totul se află în cuvinte, nu aici stă fericirea....". Atunci am înţeles că se purtau aşa pentru că mă vedeau inamicul lor. Am tăcut, am închis ochii şi am stat aşa vreo două minute. Mi-am inchis simţurile şi am deschis sufletul, atunci milioanele de bucăţi s-au unit şi au dat naştere la o nouă speranţă.

Am fugit de pe alee, am ajuns acasă, am adormit speranţa pentru a nu obosi, şi mi-am făcut bagajele. Mâine plec să văd cerul, să caut cu inima, să simt tot ceea ce cuvintele nu reuşeau să îmi dea.Plec într-o călătorie fără final...

Viaţa în paşi surzi

Luna se mişca în ritm sacadat, pe cerul ce ardea în întunericul amarului nopţii cenuşii.
Inimile băteau în sens invers, cu pas tăcut.
Lumina ochilor atingea uşor sunetul tăcerii ce provoca un zgomot infernal în inima mea.
Tăceau, tăceau florile adormite de mireasma copacilor ursuzi.
Gândul alerga necontenit către fumul conştiinţei mele.
Fiara din mine îmblânzea angelicul pierdut, uşor, uşor...în timp.
Sufletul nu vroia pereche, căuta fântâna din care ţâşnea elixirul fericirii.


Şi-am plâns cu roua dulce, în dimineţile amare, şi-am închinat odă serilor de vară,
Şi-am chemat zeii să-mi aducă eternul la picioare. Eternul s-a terminat, zeii mi s-au închinat.
Şi-am râs cu frigul,la aceaşi masă am stat,şi acelaşi suflet am îngheţat.
În singurătatea-mi am hălăduit, furtuni nu m-au oprit, ci doar m-au iubit.

Din nebunie am născut un suflet zbuciumat şi agitat, ca spuma mării în iarna celestă.
Nu îmi iert păcatele, căci nu mi le ştiu. Nu fac decât să îmi iubesc sinele şi eul.

Şi-am iubit cu dor şi durere, şi-am trăit intens cu clipele lângî mine.
Din inima mea nu poate naşte decât sufletul omului nebun...de viaţă.
Şi-am iubit viaţa, şi i-am plâns la picioare, aşa cum ea mi-a plâns în braţe.
Şi am plâns amândouă, căci nu ştiam...eu i-am dat ei viaţă sau ea mie?!

Din suflet în suflet...

La un capăt era EL, la un capăt era EA....Drumul niciodată nu a fost pentru amândoi, însă între ei erau milioane de stele ce vegheau pe acelaşi cer, ei împărţeau cerul şi stelele, visau cu privirea spre acelaşi Luceafăr. Nu s-au vazut, nu s-au plăcut, dar în adâncul inimilor se cunoşteau de o viaţă, ştiau că acel capăt de drum al fiecăruia trebuie să se apropie de celălalt, să se unească, să devină un întreg, nu ceva sfărâmat.

Nu şi-au zâmbit niciodată, nu s-au atins niciodată, dar s-au iubit mereu în taină şi în întunericul lumii care îi înconjura, lumina din sufletele lor era singura care le deschidea drumul orb pe care mergeau inconştienţi. Pe drum, au găsit zeci de obstacole şi greutăţi care le-au îngreunat călătoria, i-au îndepărtat şi mai mult. La un moment dat, s-au apropiat cu o bătaie de inimă mai mult, dar a LUI bătea mai încet decât a EI, iar în jurul ei era prea mare zgomotul altor inimi şi săraca a fost dezorientată şi a greşit drumul.

Şi a fugit cu ochii închişi, cu inima deschisă, s-a oprit în mii de locuri crezând că este locul ei, fugind mereu disperată si dezamăgită. El a asteptat mereu, a căutat, dar o altă EA a venit iar el a crezut că Ea este...şi s-a oprit din alergat.

Culoarul nu mai este lung, se micşorează tot mai mult cu fiecare bătaie mai înceată a inimii, până când inimile au încetat să mai bată....Au murit, iar sufletele pereche nu s-au găsit, au ţinut în loc alte suflete, neştiind că nu ele sunt jumătăţile. Capetele lor de drum nu s-au apropiat decât o dată în viaţă, iar atunci nu şi-au dat seama. Acum sufletele lor hoinăresc pe tărâmuri nebănuite. Oare acolo să se întâlnească?!...

Orice masca are un chip!

Aerul din camera aducea aminte de aroma dezorientarii, o dezolare cuprindea camera cu totul si micsora peretii transformandu-i in mici puncte negre in spatiul infinit. Eram aici si nu vroiam sa fiu in alta parte. Simteam siguranta locului in care esti, ma simteam ca si cum apartineam acelei camere. Nu aruncam nici o vorba in vant, nu imi pierdeam controlul si nu ma pierdeam cu firea. Simteam echilibrul cum pulseaza in venele ce se umflau cu viteza in trupul letargic.

Am fost mereu o fiinta care a trecut repede de la o stare la alta, cea care avea mereu pe chip cele doua masti, cea trista si cea vesela, am stiut sa le fac sa traiasca impreuna fara a fi suparate una pe alta, le-am facut sa inteleaga ca ele sunt expresia si chipul sufletului meu si ca amandoua alcatuiesc inima mea, ca una fara cealalta nu exista. Mastile acestea au imbinat un zambet cu o lacrima intr-un mod supranatural si ireal, mai frumos decat m-as fi asteptat vreodata. Gustam in acelasi timp din zambet si lacrima, asa cum o faceam in copilarie cu prajiturile mele preferate. Eram insetata sa le gust, sa le inteleg, sa inteleg ce avea sufeltul meu de spus. Si am adunat multe lacrimi si multe zambete. Am fost la fel de trista precum am fost si fericita, oricat de neechilibrata am parut, in suflet am gasit mereu balanta intre cele doua. Si asta m-a facut sa iubesc si sa apreciez ceea ce am, am reusit sa colectionez cele mai frumoase zambete si cele mai triste lacrimi, traite la fel de intens si cu o naturalete infricosatoare. Nu mi-e frica de lacrimi, la fel cum nu ma sperie puterea unui zambet. Am incredere in cele doua si le vad frumusetea. Nu exista uratenie pe lumea asta, ci exista lucruri care nu sunt la fel de frumoase pe cat am vrea noi si atunci, in mintea noastra ele sunt asociate cu uratul. Eu nu vad urat in nimic, sau poate doar cand las superficialitatea sa ma cuprinda, desi ma lupt sa nu o fac prea des. Frumusetea exista in tot si in orice.

Insa vine vremea cand acele masti trebuie puse deoparte..Oare?! Sau pur si simplu adaugam milioane de alte masti la cele doua masti primordiale? Sufeltul unui om are nevoie de protectie, iar aceste masti nu fac altceva decat sa ii ofere protectie, Aceste masti nu sunt puse pentru ca am fi noi falsi, ci pentru ca sufletele noastre sunt prea fragile. Cu fiecare masca, exprimam un alt gand si alt sentiment al sufletului. Nimic nu este fals, ci doar diferit. Suntem in metamorfoza continua, reinventare perpetuua, nimic fals sau ascuns, ci doar mister....

Camera se miscora mai mult la fiecare clipire a genelor mele, am scos cele doua masti si le-am pus pe masa. Am impachetat cu grija toate celelalte masti si le-am pus in valiza, le-am luat pe cele doua, am inchis valiza si am deschis usa. Am pasit, m-am uitat inapoi si am inchis usa in urma mea, purtand masca puterii pe fata...

Nu uita, mastile nu sunt ceva ce ascund, ci ceva ce se arata, ele trebuie descifrate, sunt la vedere, trebuie doar sa privesti in profunzime si in spatele mastii.

Stop, this is my life!

Vine o vreme când înveţi că lumea nu e aşa roz cum credeai tu sau cum sperai tu că va fi. Vine o vreme când descoperi ce impact au faptele tale asupra propriei vieţi, şi cât de mult contează pentru ceilalţi. Pe principiul "românului îi place bârfa", viaţa ta va fi mereu subiect de bârfă pentru ceilalţi, mai rău decât în tabloidele de succes. Dar staţi aşa, că nu mă cheamă Paris Hilton!!

Întotdeauna va fi o persoană care va arunca viaţa ta în mocirlă şi va călca pe ea, aşa cum deseori călcăm fără milă pe gândaci şi apăsăm să fim siguri că au murit. Aşa e şi în viaţă, tot stai după ce spun alţii şi ce cred alţii. Dar vine o vreme în care începe să ţi se "rupă" de ce zic unii şi alţii. In definitiv, tu te cunoşti pe tine şi ştii de ce esti capabil, şi nici un om nu mertă să îi fie pusă viaţa pe un ecran maaare în centrul oraşului pentru a distra gustul bolnav de privi cu lupa în viaţa altora. Cei ce fac aşa ceva, sunt oameni mâhniţi de propria viaţă, de propria lor incapacitate de a fi fericiţi. Dacă vreţi adrenalină, faceţi bungee-jumping, e mai palpitant şi mult mai fun!

Am trecut de pragul în care vedeam lumea ca pe o mare bomboană roz, acum e mai degrabă o prăjitură uscată şi veche de care te fereşti. Însă am învăţat să îi respect pe ceilalţi şi mai ales, pe mine. Să mă accept aşa cum sunt, pentru a-i putea accepta şi pe ceilalţi aşa cum sunt. Nu mă interesează decât persoanele apropiate şi dragi, care mă fac să fiu mai bună, de la care am ce învăţa, şi care ştiu cum să îmi arate că am greşit şi cum să apuc calea cea bună. Restul, sunt doar personaje pasagere de care mă pot debarasa foarte uşor şi de care chiar nu îmi pasă. Deh, nu poţi iubi pe toată lumea, şi nu toată lumea merită atenţia ta.

Faptele sunt fapte, au fost, sunt şi vor mai fi, nu le poţi schimba, însă poţi face ceva constructiv cu viaţa ta şi ceva cu adevărat important. Aşa că am să spun STOP, şi am să las tot ce a fost în spate şi am să adopt altă atitutinde. Poate vi se pare ciudat, dar devin cam sătulă de mofturile şi aerele unora. M-am săturat să fac pe placul tuturor, de dragul lor sau doar că aşa e frumos. Nu, e frumos să laşi în pace şi să fii lăsat în pace. Niciodată nu vei mulţumi pe toţi, unii chiar asta fac: caută defecte, doar doar, or fi mai multe la tine decât la ei. Slabe şanse!:)

Viaţa ta îţi aparţine, este dreptul tău să faci ce vrei cu ea, evident în anumite limite, fără să îi ofensezi pe ceilalţi, dar nici să pleci capul în faţă oricui nu merită. Sortarea oamenilor din jur merită făcută, pentru a nu îţi încărca anturajul cu tot felul de oameni care nu fac nimic decât să te pândească la colţ. Vine o vreme când spui Stop şi mergi mai departe,vine o vreme când te accepţi aşa cum eşti, te iubeşti pentru ce e bun şi încerci să corectezi ceea ce e rău...

Viaţa în culori

Azi am lăsat negrul deoparte, am ales culori mai vesele. Din toată planşa mea de culori, cel mai mult erau portocaliu şi roz, iar negru foarte puţin. Deşi ştiu că negru este culoare vieţii mele, azi am de gând să schimb culorile vieţii şi să aduc puţină lumină.

Azi culorile vieţii mele sunt cele mai vesele, mă îmbrac cu roşu, mă înveselesc cu roz şi adorm mângâiată de portocaliu. Visez în albastru şi mă trezesc în alb, lumea este turcoaz iar inima mea este verde. Zâmbetul este un amestec de mov cu bleu, pus pe un fond puţin gri. Totul este plin de culoare, ca într-un pastel de primăvară arzătoare.

Viaţa mea are culori, flăcările sufletului meu au alungat negrul din inima şi mintea mea. Şi ce dacă lumea este neagră? Eu o văd colorată, eu am planşa mea pe care desenz viaţa şi lumea aşa cum vreau eu. Pictez...visez, visul meu nu are final şi nici început, este doar un vis ce există în realitate, pentru că eu îi dau viaţă. Întreaga lume este un vis, iar dacă ne-am trezi lumea ar pieri chiar sub ochii noştri înceţoşaţi.

Visează, pui de om, visează fiu de stea, visează fiică a cerului, atât cât imaginaţia îţi dă voie, atât cât lumea încă e un basm, atât cât mai crezi în poveşti, atât cât iubeşti...

Time and Hope

Am avut întotdeauna încredere în Timp şi Speranţă. Am spus mereu că speranţa te ajută să mergi mai departe, iar timpul îţi arată că toate se rezolvă si că meriţi să trăieşti fără să ştii ce te aşteaptă la primul pas. Acum, nu le văd decât ca pe nişte duşmani, care nu fac altceva decât să îmi alimenteze viaţa cu minciuni şi idealuri care nu există.

A fost o vreme când eram cea mai bună prietenă cu Timpul şi Speranţă, acum simt că nu fac altceva decât să mp rănească şi să îmi facă rău. Am încercat să trăiesc fără ei, însă în scurt timp, mi-am dat seama că datorită unuia trăiesc şi celălalt a pus stăpânire pe viaţa mea, când eu nu eram atentă. Sunt datoare Timpului pentru viaţa mea, pentru cât va dura el, pentru cum va fi ea, iar Speranţa este inima tuturor viselor mele.

Mereu am sperat ca timpul să îmi arate calea cea bună a vieţii mele, dar cu cât am aşteptat mai mult cu atât mi-am dat seama că viaţa nu făcea nimic decât să treacă pe lângă mine, aşteptând sî o opresc eu în loc. Să o trăiesc aşa cum îmi doresc, aşa cum am vrut dintotdeauna. Locul unde eşi nu este neapărat şi locul unde eşi fericit. De cele mai multe ori, ne minţim şi "naştem" fericiri false, care mai devreme sau mai târziu se vor întoarce împotriva noastră.

Fuga ar fi singura care mi-ar domoli sufletul tuluburat, acum. Fuga de ceea ce simt, de ce mă înconjoară, dar am descoperit că pentru a fi laş, pentru a fugi, îţi trebuie mai mult curaj decât crezi. Caut mereu lăcaşul sufletului meu, alerg cu speranţa după mine, crezând că ea îmi va arăza drumul vieţii mele. Păcat că drumul meu este alcătuit numai din suişuri şi coborâşuri, devine din ce in ce mai greu vizibil, chiar şi pentru ochii sufletului meu. Tot ce îmi doresc este să îl găsesc şi să nu trăiesc altă viaţă, să nu apuc drumul altei vieţi....

Soul Killer

Suflet zidit pe peretele singurătăţii, o lacrimă aruncată peste el, învelit de aroma tristeţii. Mi-am zidit singură sufletul într-un perete, ce uşor, uşor l-am clădit din lacrimi, dezamăgiri, tristeţi, iubiri şi amintiri.

Am fost nemiloasă cu mine însămi, m-am distrus întâi pe mine ca să pot învăţa să îi distrug pe ceilalţi. Mi-am ascuns bine adevărata faţă chiar de mine însămi. Mi-a fost prea frică să mă cunosc, mi-era teamă de ce demon am să întâlnesc. Îl simţeam, dar nu vroiam decât să fug de el, să nu ştiu.

Am avut întâlniri cu mine destul de dese. De fiecare dată m-am îngrozit şi am îngheţat instantaneu. Cred că nu mai am teamă de cei din jurul meu, ci doar de mine, de ceea ce sunt, de ce le-aş putea face celor din jur.

Mi-am zdrobit sufletul singură, nu m-am folosit de nimeni pentru a mă răni. Nu mi s-a părut corect aşa. De ce să le pun pe umeri această povară? În final, şi ei îşi vor zdrobi sufletele la fel: singuri... Crima cea mai mare este să îţi ucizi propriul suflet, iar eu tocmai am comis-o. Nu mai sunt decât un simplu trup gol pe dinăuntru, fără sens sau direcţie. Am scăpat şi de povara durerii. De acum, nimic nu mă mai poate ucide.

Totul se începe cu tine însuţi, cu radiografia propriului tău suflet. Apoi, totul este mai uşor de luat. O dată ce ţi-ai cunoscut sufletul cu adevărat, poţi fura orice de la alt suflet.

Sufletele se oferă cel mai uşor, dar la fel de uşor şi mor...

Planurile, drumul infinit către Viaţă

Omul are acest talent incredibil de a-şi face planuri. Nu poate trăi fără planuri, nu poate trăi în imediata secundă a vieţii, nu suportă suspansul, nu suportă secretele, dar le caută cu atâta sete. În naivitatea lui se închină cunoaşterii mai rău decât oricărui zeu, crede că prin cunoaştere află secretele vieţii, de cele mai multe ori doar le omoară, asta nu înseamnă că le şi cunoaşte.

Ce ar însemna o viaţă fără planuri? Dacă am trăi asupra impulsului, cum ar arăta vieţile noastre? Ordine, da. Planificare,nu. Ordinea limitează haosul, planificarea ucid forma de viaţă, totul decurge conform unui tipar, acţionăm împotriva voinţei noastre şi conform unui plan.

Viaţa e a ta, e numai a ta, nu cred în destin, astre sau altele de acest gen. Cred în puterea mea de a mă defini ca om, cred în puterea mea de a-mi stăpâni viaţa, deşi cred că de cele mai multe ori, ea este cea care mă stăpâneşte şi doar îmi dă iluzia că eu o stăpânesc pe ea. Jocul asta ne duce până la moarte.

Sunt sigură că orice acţiune are efect,că nimic nu se întâmplă în gol, e ca o reacţie în lanţ, doar că de multe ori noi nu suntem conştienţi de efectele acţiunilor noastre. Fie-ţi teamă de tine însuţi, nu te mai teme de ceilalţi, lasă-i pe ei să se teamă de ei însuşi.

Frica cea mai mare vine din tine însuţi. De tine eşti cel mai sigur( în cele mai multe cazuri, pentru că sunt situaţii în care nici măcar pe tine nu te mai cunoşti), ceilalţi sunt imprevizibili, nu ştii de la ce să te aştepţi, de aici şi aceste suferinţe provocate de cei din jur. Nu ne lăsăm răniţi, pur şi simplu suntem luaţi prin surprindere exact atunci când ne aşteptăm cel mai puţin, când nu avem scutul de apărare cu noi, când ne relaxăm sufletele. Însă când ştii că nu mai ai cum să scapi de tine, că îţi vei face rău singur, atunci este cel mai greu de acceptat. De obicei, funcţionează ca principiul pieptănatului. Atunci când ne pieptănăm singuri, durerea e mai uşor de suportat, pentru că ştim exact ce va urma şi unde,şi în ce moment. Însă când ne umblă altcineva în păr, suntem vulnerabili, durerea e de o mie de ori mai puternică,pentru că ne iau prin surprindere. Oricât te-ai chinui, eşti luat prin surprindere...ca şi în viaţă.

Simbol,semnificaţii,planuri..Poate că unor lucruri le dăm prea multe semnificaţii şi altora nici măcar un nume nu dăm. Natura, mediul înconjurător este,de fapt, alter-ego-ul nostru. Dăm semnificaţii, pentru a ne întâlni tot cu noi înşine,în final.

Mă numesc Adela, sunt un om, am o inimă, un trup, gânduri, sentimente, şi...din nefericire...multe planuri, care în final, nu mă lasă deloc să trăiesc viaţa, dar fără ele viaţa însăşi nu ar avea sens...

Ia o gură de aer, OMULE!

Nu mai înţeleg nimic. Sau nici nu ar trebui să mă chinui să înţeleg? Acum câteva zile eram în culmea depresiei şi nu mai vedeam nicio scăpare din starea care mă copleşise. Simţeam că sunt în acel moment de răscruce. Apoi au venit unele momente în care decisesem să trăiesc fără nici un plan, să văd până unde se poate întinde viaţa.

Deşi aproape că nu înţelegeam ce e cu mine, am mai văzut şi ştirea cu studenta lovită de maşină pe Şoseaua Kiseleff, poliţiştii erau blocaţi pe "pilot automat" şi nu ştiau decât să dirijeze traficul şi atât,lăsând-o pe fată să zacă pe jos, iar cea care a lovit-o m-a uimit prin lipsa ei de reacţie şi aroganţa cu care vorbea, deşi ucisese un om.

Toate acestea m-au pus pe gânduri, şi în timp ce mă gândeam la mine,la viaţa mea, am descoperit că oamenii au murit, că nu există decât roboţi cu aspect uman. Ceea ce au făcut acei poliţişti mă determină să spun asta. Păreau blocaţi pe un singur mod, o singură comandă, să dirijeze traficul pentru Summitul NATO( de fapt, repetiţie). Ori omul are discernământ,el poate analiza şi decide ce situaţie este mai gravă,poate oferi importanţă mai mare lucrurilor, în funcţie de om,situaţie, circumstanţă. Omul are raţionament. Şi cred că în acest caz toate calităţile ce ne definesc ca specie umană, s-au pierdut în neant.

Universul fiecărui om are ale lui reguli şi întâmplări, şi aceste universuri interacţionează între ele. Universul meu este veşnic influenţat de cel al altor oameni. Însă asist la o dezumanizare de mare proporţii a omului, de parcă fuge de ceea ce este el în esenţă, de parcă ar fugi de condiţia lor de om. Fugi omule, fugi cât te ţin picioarele,căci în final materia ta se risipeşte şi nu ajungi decât niste praf în adâncul pământului, nimic mai mult.

Nu sunt omul cel mai bun, nici nu vreau, nu cred în extremele astea: bun/rău, moral/imoral. Totul este relativ si aplicabil la situaţie,om, împrejurare, însă exsită nişte situaţii în care valorile morale ies la suprafaţă pentru toţi,în acelaţi mod.

Sunt un simplu om, nu fug de condiţia mea, nu mi-e frică să fiu om, nu mi-e frică de nimic ce aş putea fi, ci doar de ce aş putea deveni. Nu vreau sa devin, vreau să fiu. Nuanţa este evidentă şi A FI înseamnă a trăi, pe când a deveni îmi pare ceva ce ucide din farmecul vieţii. Respiraţi oameni, uşor,amintiţi-vă unde sunteţi, ce aţi creat, nu vă mai pierdeţi cu firea atât. Să ne amintim în ce specie ne încadrăm şi de ce suntem acolo.

Ca să poţi fii om în lumea de azi, trebuie să fii precum un vânător cu prada. Şi această concluzie nu ma încântă deloc. Acum poţi fii vânător, însă peste cinci minute poţi fii cu succes cea mai ispititoare pradă.

Ruinele sufletului

A inceput cu un oftat usor ce parea doar un gest firesc unui om usor obosit de rutina cotidiana, a continuat cu un sictir de nedescris, a urmat disparitia zambetului de fata, iar privirea fara sclipire si fata inghetata au luat locul tuturor celor dinainte.

Starea a continuat cateva zile, iar acel oftat s-a transformat intr-o ploaie de lacrimi. Eram jos, in genunchi la colt, si plangeam, stateam ca si cum totul s-ar fi terminat, ca si cum nimic nu mai exista, ca si cum muream. Si am stat asa pana mi s-a facut rau, pana am cazut jos, lipsita de puteri, intinsa pe podeaua rece si neagra. Am zacut asa o saptamana, o doua, un an, o viata..timpul era irelevant, nu se mai masura la fel,puteam sta asa zece vieti. Zilele erau gri, toate culorile se risipeau in aceasi nuanta stearsa, cerul era la fel de intunecat si ziua si noaptea, aproape ca nu le mai deosebeam, iar eu inca eram pe jos, intinsa, in aceasi letargie. Primisem darul cel mai mare, Viata, iar eu mi-o iroseam pe acea podea, acea podea care devenea caminul. Nu m-am ridicat de pe podea mult timp, ma hraneam cu ea, imi intra in pori, imi asigura minimul de hrana necesar unui organsim sa fie in viata.

Reactiile, si ele, se pierdusera, eram un suflet gol, intr-un trup aproape mort.Minute, zile, ore, ani? Ce mai insemnau toate astea, cand sufletul meu, spiritul meu murea usor? Mai conta locul,spatiul, timpul? Imaginea apocaliptica a sufletului meu se creiona usor in imaginatia mea, atacul de panica avea sa isi faca aparitia...Prima reactie dupa mult timp, ciudat...Incepusem sa ma misc, sa reactionez...Pas cu pas, am omorat simbioza in care traiam cu podeaua si am parasit-o. Niciodata nu plecasem din locul in care eram...

Mi-am pus zambetul fals pe fata si am iesit din casa, soarele imi era asa strain, oamenii din jur mi se pareau dihanii cu fete inraite de propria lor viata, pe care tot ei si-au ales-o. Am cautat un loc in care sa ma simt in siguranta, sa ma simt bine..nu mai exista nici un loc pentru mine. Brusc, am simitit ca nu mai apartin acestei lumi, ca nu mai am loc, ca nu mai sunt la fel. Ceva in mine se modificase, si aceasta modificare avea sa fie pe vesnicie.

Cand omul este dezamgit de el insusi, cand se indoieste de propria lui identitate si personalitate, cum ar mai putea trai in siguranta deplin intr-o lume in care, oricum se simte stingher, neprotejat si gata oricand sa ajunga prada unui vanator insetat? Masca,zambet fals, cuvinte elegante spuse sa nu ranesc/jenez/ofensez, orice, numai sa nu fiu eu insami. Orice, numai sa nu imi arat identitatea. Ce rost mai am eu, ca om daca trebuie sa par mereu altcineva, sa insemn altceva?

Refuz jocul acesta de a actorul. Nu stiu decat un singur rol, acela de a fi EU, asa cum sunt eu, cea care rade cu gura pana la urechi, cea care plange de ar ineca un oras intreg in lacrimile ei, cea care se daruieste cu totul, cea care iubeste cu intreaga fiinta, cea care se enerveaza usor si bombane, cea care e mereu pregatita sa dea o replica acida. Nu cunoasc teatru, nu vreau sa joc mai multe roluri. Nici macar rolul de EU nu l-am descoperit prea bine, nici macar ce inseamna pe de-a intregul acest rol nu am aflat. Povestea mea are un singur personaj: Eu. Suntem singuri pe lumea asta, oamenii vin si dispar, nimic nu e vesnic, nici macar Eu, Tu, EI.....Si daca tot stiu ca ma voi risipi in negura universului, ce ar fi sa descoper ce anume risipesc?Caci la ce risipesc acum, nu ma voi mai putea intoarce. Am intrat pe usa, mi-am lasat zambetul fals in cuier si acum ma duc in camera....Astept..

S-a terminat la fel cum a inceput, cu un oftat...Ce va urma acum?

O lume fără lacrimi

Aş vrea să nu mai plâng, să primesc toate loviturile în piept cu graţie, fără să mă smiorcăi atât, fără să par atât de fragilă, aşa cum sunt, de fapt. Aş vrea să nu mai existe lacrimi, să nu le simt fierbinţeala pe obrajii roşii.

De fiecare dată când plâng, simt cum sufletul meu şi trupul meu au obosit să mai lupte cu lumea înconjurătoare. Oare se poate să exsiste tristeţe fără lacrimi? Când plângem, sufletele noastre iau o pauză, se odihnesc. Şi ele obosesc să se mai lupte cu alte suflete şi pur şi simplu se opresc. Şi lacrimile îţi fac apariţia, aşa cum apare curcubeul după ploaie.

De ce ne lăsăm aşa de uşor răniţi, de ce lăsăm lacrimile să ne cuprindă aşa repede? De ce suntem fiinţe atât de sensibile şi puternice în acelaşi timp? Nu e vina celui care răneşte, ci a celui care se lasă rănit. Lacrima ta, lacrima mea....lacrimile noastre sunt identice, însă ele apar la fel?

Cum ar arăta o lume fără lacrimi? O lume în care atunci când eşti rănit, dezamăgit, supărat...pur şi simplu pleci şi uiţi? În care nu mai eşti atât de vulnerabil,în care lacrimile nu au fost inventate...cine le-a inventat? Cine ni le-a pus în noi? Şi de ce nu se termină niciodată? De ce se reîncarcă mereu rezervorul lor? Noi îl umplem, fără să ne dăm seama?!...

Dintre toate lumile imaginate, o lumea fără lacrimi pare imposibilă...

Momente esenţiale

Astăzi am avut întâlnire cu vechea eu,vechea Adela, pe care se pare, o uitasem undeva departe, şi care urla după propria identitate. M-am revăzut cu vechii mei colegi din liceu. Ce ciudat sună vechii mei colegi. Parcă mai ieri eram lângă ei şi făceam toate nebuniile din lume. Uneori,timpul te schimbă pe nedrept, te face să te înstrăinezi fără motiv. Acum,mă uit în urmă la cea care am fost şi aproape că nu mă mai recunosc. Sunt momente în care mă învinovăţesc pentru că nu am avut mai mult timp, că am fugit în altă lume. Astăzi m-am simţit iar EU, alături de ei, mi-am adus aminte ce fericită eram acum un an, doi, trei ani....

Prietenii sunt cei mai importanţi şi merită să îţi faci timp oricând pentru ei. Îmi pare rău că eu am uitat de voi, sau de fapt,că nu am avut timp...Timpul le omoară pe toate...Şi acum visez la acele momente incredibile petrecute alături de ei..Eram uniţi, eram noi, eram nebuni,eram copii şi sper să fim mult timp mereu prieteni.

Vă mulţumesc mult că nu m-aţi uitat şi că încă vă gândiţi la mine. Am avut cei mai tari colegi din lume în liceu, îmi e dor de acele momente superbe.

Uneori, viaţa pur şi simplu te distrage de la cele mai importante lucruri. Iar eu am ales să nu mai fiu distrasă, să am timp pentru toţi şi toate. După foarte mult timp, mi-am adus aminte cum sunt eu: cea veselă, cea care ştia să se distreze, cea care avea timp pentru toate. Timpul este acelaşi, depinde de tine cum îl împarţi.

Astăzi sunt fericită

Azi plâng, mâine râd. Cred că aşa am fost mereu, poate din cauza zodiei, Vărsător, poate din cauza felului meu de a fi, poate din cauza vârstei. Zilele mele sunt ciudate, azi simt sentimente contradictorii şi tristeţe nemăsurată, mâine văd lumea în culori, fericire ce îmi face sufletul să explodeze.

Persoanele speciale reuşesc mereu să te facă să vezi frumuseţea vieţii, să îţi aducă zâmbetul pe buze, să simţi că viaţa ta are un sens şi este cu adevărat frumoasă. Suntem dependenţi de cei din jur, de-am fi singuri, singurătatea ne-ar aduce pe marginea prăpastiei.

Astăzi sunt fericită, e prelungirea zilei de ieri, în care am fost şi mai fericită. Zâmbesc, visez, trăiesc, simt, mă simt bine. Scrisesem într-un post de acum două zile că aş vrea să plec, Poate că acum nu mai e cazul, poate că acum e cazul să rămân să văd ce îmi rezervă viaţa.

Majoritatea post-urilor mele sunt destul de pesimiste, negre, mai mult descurajatoare decât încurajatoare. Poate că a venit timpul să las această atitudine în urmă şi să încerc calea optimismului. Până la urmă, asta sunt eu, o persoană veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, energică.

Câteva zile de nelinişte şi tristeţe au adus după ele zile calde în inima mea, zile frumoase şi fericite, care sper să dureze. Neliniştea acum a adus linişte, si ce dor îmi era de mine aşa cum sunt acum.

Uneori, ai nevoie de cei din jur, să îţi aduci aminte de tine, să te regăseşti. Azi m-am regăsit pe mine, prin tine. Azi sunt eu din nou. Azi sunt fericită, nu am mai fost de mult aşa. Zbor şi simt că luminez camera cu lumina din sufletul meu.

Nu ştii niciodată ce îţi rezervă viaţa, ea se schmibă continuu, de la secundă la secundă, aşa că merită trăită din plin şi merită să vezi partea frumoasă în fiecare moment, lucru, loc, om. Fără cei din jur, viaţa noastră ar fi seacă, anostă, iar noi...veşnic nefericiţi.

Zâmbesc, fără motiv, fără sens, dar mă simt aşa bine...Astăzi sunt fercită, ca şi ieri, şi sper să fie şi mâine aşa.