Nu vreau decât un colţ de pernă unde să pot aşterne gândurile cristaline, ce se trosnesc unele de altele atât de tare în mintea mea, încât am impresia, uneori că va avea loc o explozie solară în căpşorul ăsta mic al meu. Ceea ce este dincolo de oglinda privirii mele este numai scrum, poleială fadă a lumii şterse, gri, moarte.
Nu vreau decât un sunet mut ce mi-ar acoperi tunetul haosului din sufletul meu. Mi-e greu să ţip mai tare decât o face spiritul meu, mi-e greu să îi acopăr strigătul de disperare. Caut locul unde să pot visa fără să îmi fie ucise visele dinainte de a lua naştere, un loc unde liniştea primează.
Amărăciunea cu care sorb cuvintele din cupa vieţii mă loveşte peste faţa-mi îngheţată de atâta absenţă. Sentimentele o iau la goană prin trup şi minte, de parcă ar veni Fiara să le înghită în flăcările Infernului. Simt aroma Paradisului şi gustul Infernului.
Nicăieri nu îmi găsesc pacea, nu pot rămâne acolo unde e liniştea inimii mele. Sunt într-o continuă alergare, păşesc grăbită peste tot, nu privesc în urmă, de frica regretului. Nu regret nimic pentru că ştiu că nu mai am ce altceva simţi apoi.
Uneori, îmi mai prin capul între palme, îmi las două, trei lacrime să îmi ungă obrazul, apoi deschid oglinda privirii mele si, din nou, îmi văd de cursa infinită a vieţii. Atât îmi permit...
Un comentariu:
Hm... lacrimile care iti ung obrazul si ochii tai innecati in ele... parca imi amintesc imaginea asta... de pe vremea cand umarul meu iti era refugiu. Desi putin schimbat... inca te asteapta
Trimiteți un comentariu