Mirajul Bucureştiului

Sub cerul cenuşiu si ploios, mă plimb grăbită prin Bucureşti, alerg spre facultate. Of, e una din multele zile în care îl urăsc pur şi simplu, nu mai vreau să stau in el, să mă chinui în agitaţia asta de nedescris, în care toţi te îmbrâncesc si te lovesc. De la facultate, trebuie să mă duc la bibliotecă, alt drum, altă înghesuială, trebuie să mă duc cu autobuzul, deci un chin şi un trafic....A, de acolo trebuie să iau metroul să mă duc la un simpozion..Doamne câte am de făcut!
Închei ziua, ajung acasă obosită, mă arunc în pat. Pisicuţa toarce la pieptul meu, iar eu stau şi citesc o carte. Ochii imi obosesc, renunţ, insă găsesc un album cu Bucurestiul interbelic. Îmi stârneşte interesul, parcă aş mai sta. Încep să il răsfoiesc, descopăr surprinsă niste poze incredibile. Unde e oraşul ăsta? Pe bune dreptate i se spunea Micul Paris. Are un aer aristocratic, de poveste. Văd vechiul Bulevard Magheru, zona Unirii, Hanul lui Manuc, Arcul de Triumf, ce diferit era oraşul.
Îmi pun ordine în gânduri, azi vroiam să mă mut din Bucureşti, să plec cât mai departe de mizeria care e in el, de zgomotul infernal care te asurzeşte, de agitaţie, de manele, de ţaranii de zi cu zi, dar mă răzgândesc. De ce? Pentru că Bucureştiul are farmecul lui inegalabil, dinamisul lui si diversitatea lui nu le gaseşti în nici un alt oraş din România, măreţia lui acaparează. Mulţi spun că nu le place Bucureştiul, că ar pleca, dar mulţi nu o fac. De ce? Pentru că aici au tot: au locuri de muncă, au facultăţi, au cinematografe, muzee, teatre, biblioteci, expozitii, tot ce ţine de viaţa culturală, tot ce ţine de viata de zi cu zi. EL îţi poate oferi tot, deci şi bune şi rele. Iar noaptea chiar e frumos să te plimbi in centru, dar da, nu recomand şi o plimbare prin Pantelimon.
Poate ar fi mai bine, în loc să spunem că ne-am dori să plecăm din el, să încercăm să il facem mai frumos, un oraş civilizat.
Nu mai plec, rămân aici, cu poza vechiului Bucureşti în mână, şi cu speranţa că Bucureştiul contemporan îşi va atinge cu adevărat statutul de capitală şi va deveni civilizat, curat, mai putin gălăgios, dar toate astea depind de noi,cei care il populăm şi zi de zi călcăm scumpul lui pământ iar el ne primeşte în fiecare zi cu aceaşi bucurie.
Bucureştiul are răbdare, vrea să redevină micul Paris, eu zic sa nu îl facem copia unei imagini, are prea multe de oferit, hai să îl facem un Bucureşti autentic care să poată fii el un exemplu. Am să apuc ziua când Parisul va fii comparat cu Bucureştiul, dar în sensul bun? Speranţa moare ultima..

Never stop lovin'

Aşteaptă-mă unde pleci fără mine? Ştii mai bine decât mine că ai mai mare nevoie de mine decât eu de tine. Şi ştii că într-o zi îţi vei da seama de asta. Rolul meu e să îţi "dezgheţ" sufletul, să îţi arăt că niciodată nu e prea târziu pentru a iubi. Avem nevoie unul de altul, tu să vezi că iubirea există, şi eu că poate nu moare.
Trebuie să învăţ să nu mă mai tem, dar oare e posibil aşa ceva? E posibil să trăieşti fără teama?Şi cum e viaţa fără teamă? Mereu mă înec în oceanul temerilor, dar ceva mă salvează pe ultima sută de metri, cred că speranţa e salvarea mea. Ea nu mă lasă niciodată, chiar daca eu o părăsesc mereu, ea mă caută şi mereu dă de mine. Aşa că păşesc cu teama şi speranţa la braţ, pe acest drum al vieţii, care, deşi pare neagră, ea radiază în întunecimea ei de o lumină prea frumoasă, e lumina tuturor speranţelor din lume. Cineva mi-a spus odată că tot ce are rost e speranţa şi are dreptate. Ea ne ţine în viaţă. Desi plouă, soarele e mereu pe cer, trebuie să învăţăm să-l zărim printre nori si stropi. Trebuie şi eu să învăţ, şi am atâtea să invăţ. Un singur lucru nu pot să învăţ: să te uit, dar poate nici nu trebuie să te uit, ci doar să merg mai departe. Nimic nu se uită, ci doar se aruncă in adâncul sufletului şi se îngroapă acolo.
Niciodată nu ai putut să imi spui ce simţi, poate nu aveam nici un drept să îţi cer. Te las, merg mai departe, am atâtea de oferit, am atâta de dăruit, dar cel mai important e să învăţ să îmi dăruiesc mie.
Uşor, uşor am să scap de frică, şi voi avea un loc liber la braţul meu, care te va aştepta, dar nu la infinit!
E timpul să redevin eu, ce am fost cândva, sau poate să devin EU cu adevărat! Simt soarele cum îmi încălzeşte sufletul şi profit de ocazie pentru a-l fura şi a-l închide pentru totdeauna in sufletul meu, ca să radiez. Nu e nevoie de el ca să lumineze Pămăntul, ci noi luminăm Pământul iubind, insă noaptea iubirea noastră oboseşte, se odhineşte, dar cum vine dimineaţa ea nu uită niciodată să lumineze, aşa că never stop loving!

Fa-ma o raza de soare!

Ratacesc singura, asa cum m-am simtit mereu, prin ploaie, in piata goala. Nu am directie si nici sens, nu vad lumina, doar intuneric. Mi-e greu sa imi ridic privirea din pamant, mi-e rusine de ce am ajuns, am ajuns transparenta, invizibila. Dar ochii mei te vad pe tine, sufletul meu stie ca tu esti...Ma apropii de tine si ma fixezi cu privirea. Imi sclipesc ochii, simt o caldura, desi ploaia rece ma acopera. Dar caldura fuge intr-o secunda. Tu nu te uiti la mine , ci prin mine.Tu nu ma vezi, desi sunt sub ochii tai.Ei mereu se uita in urma. Am aparut prea tarziu sub privirea ta, desi drumul asta l-am cautat mereu, ceva m-a adus prea tarziu sub privirea ta
Incerc sa iti vorbesc, dar cuvintele se ineaca singure si le e frica sa iasa din mine in ploaia rece de afara. Lacrimile sunt singurele ce isi fac curajul sa moara pe obrazul meu atinse de picaturi. Si acum ma prabusesc, lacrimile imi mor, cuvintele se ineaca, ochii se inchid, inima nu mai bate. Ma sfasii sub ochii tai, dar tu nu vezi, ba chiar calci peste mine, pana sufletul imi trece prin oase, fibre, se umple de sange si moare, lent dar sigur. Eu sunt aici, inca traiesc, dar sunt in coma,sunt tinuta de aparate in viata, si te rog pe tine sa le deconectezi, sa ma lasi sa mor in pace. Si totusi nu o faci. Cand eram gata sa fug, m-ai vazut, dar pentru putin timp, insa destul cat sa ies din coma. Nu mai pot sa lupt cu fantomele mele sau cu ale tale, si sunt mereu langa mine aceste fantome. Ele sunt singurele care ma vad.
Ma intorc acolo unde mi-e locul, in ploaia rece ce imi ingheata sufletul, ce imi omoara lacrimile si imi ineaca cuvintele, calauza mea fiind speranta. Speranta ca vei veni langa mine..sau ca ma vei lua de mana si ma vei duce departe de ploaia asta care nu se mai opreste si devine parte din mine!
Nu ma lasa sa devin picatura de ploaie, fa-ma o raza de soare!

Regina temerilor

Sunt o regină peste tărâmul de negură,

A nopţii prinţesă,

A singurătăţii ducesă,

A fricii contesă.

Peste toate domnesc şi rătăcesc;

Toţi se feresc de mine,

Dar ei nu înţeleg că

toţi ajung la mine.

Finalul este alături de mine.

Mulţi trăiţi cu mine şi nu ştiţi.

Finalul vostru e în noapte!

În singurătate...

Ceaţa nopţii scoate la iveală

Glasul unui lup bătrân

Pierdut in pădurea deasă.

Să nu crezi, să nu te sperii

De ceea ce simţi.

Frica este cea care ne aduce aminte

Că trăim!!!

Nu stiu sa pierd

Nu am învăţat să pierd, deşi am pierdut atâtea şi atâţia. Invaţă-mă tu, fă-mă să înţeleg de ce mereu când decid să risc, atunci pierd cel mai mult. Deşi sunt obişnuită cu sentimentul ăsta, pare încă un necunoscut. Pierd constant, dar nu ştiu să pierd. Şi acum îţi aştept cuvintele ca o binecuvântare, dar ele nu apar, s-au risipit undeva pe drum şi am rămas cu tăcerea macabră ce mă înconjoară.
Instinctul imi spune că tu urmezi pe lista mea de pierderi..şi trăiesc aşteptând momentul când am să te pierd. De ce te pierd?Pentru că aşa e normal, pentru că trebuie să învăţ să pierd.
Şi totuşi nu vin cuvintele tale..le aştept cu atâta ardoare..Îmi urăsc lacrimile ce curg pe obrajii fierbinţi, ele arată neputiinţa mea de a mă obişnui cu faptul că te pierd, dar ştiu că vine ziua când totul se sfârşeşte, iar cuvintele tale vor fi de prisos. Cuvintele omoară oamenii, dar fără ele nu am exista. Minte-mă cu cuvinte, nu mă lăsa să văd realitatea prin tăcere.
Şi până la urmă, când am să învăţ să pierd?Când nu voi mai avea ce pierde, când o să fiu o adiere a ceea ce am fost cândva. Acum îţi dau drumul, te las să îţi alegi drumul, nu te uita în urma ta, nu o să îţi vezi decât umbra, eu nu am să mai fiu. În final, nu ne avem decât pe noi înşine....restul se pierde pe drumul vieţii.

Testamentul sufletului

Degeaba te uiţi acum la mine.

Nu mai ai ce privi.

Tot ce a fost cândva frumos in mine,

azi a murit.

Iar tu... ai privit,

Ai privit cum mă stingeam,

Şi îţi ceream ajutorul, te imploram,

Să nu omori tot ce-i mai bun în mine.

Şi, totuşi, m-ai omorât

Cu indiferenţa ta.

Şi aceste rânduri ţi le dedic,

sunt ca şi testamentul meu,

sunt strigătele mele de a

rămâne vie în această lume moartă.

Dar mor.... şi îţi las ţie

Dorul, iubirea, fericirea....tot

Ce eu nu am avut, moşteneşte tu!

Descătuşare

Şi ce dacă toţi mă criticaţi?

Şi ce dacă la mine urlaţi?

De fapt, vă recunoaşteţi frustarile;

De oameni incapabili să trăiţi.

Sunteţi blazaţi de voi înşivă.

Sufletele voastre au îngheţat tot

În jurul vostru, cu răutatea.

Urâţi tot în jur, soare, mare.

Florile, ce sunt pentru voi?

Unii le-au închinat altar;

Voi le călcaţi în picioare.

Mă învidiaţi că trăiesc...

Credeţi că urând simţiţi?

Nu! Prin ură, muriţi!

Eu trăiesc, eu iubesc.

Eu râd, eu plâng!

Mie îmi pasă de aproapele meu

Şi nu pentru vanitatea mea,

Aşa cum faceţi voi, ci pentru că

Încă nu s-a trezit demonul din mine.

Sub falsa mască pe care o purtaţi,

Zac suflete ce au murit dinainte să se nască.

Deschideţi-vă inima, fiţi voi!

Eliberaţi-vă sufletele de ură prin bunătate;

Scăpatî de povară si iubiţi, fiţi prezenţi

Într-o lume ce se pierde în ea însăşi!!

Pierdut în tine însuţi

Uită-te la tine...Eşti una dintre acele hiene din această lume nebună, condusă de haos, zi de zi. Eşti un simplu bufon pe scena acestui circ numit societate. Frustarea ţi-e întipărită pe chipul acoperit de ridurile tristeţii. Degeaba eşti tânăr, spiritul tău e de zece ori mai bătrân. Tu urăşti tot ce iubeşti, tocmai pentru că iubeşti, te minţi că eşti impăcat cu tine însuţi, însă nu ştii cum sa ieşi la suprafaţă, îţi închini o falsă odă a singurătăţii, dar de fapt eşti neputincios şi singur, doreşti atenţie şi iubire, insă nu mai ai curaj să ceri.
Durerea ta se transpune in durerea altora. Cei care văd în tine un om demn de iubit, se sfăşie chiar aici sub ochii tăi, dar tu eşti prea nepăsător, prea încrâncenat sa vezi durerea altora. Pari un suflet singuratic, ce nu are nimic de oferit, dar de fapt ai mai mult decât crezi tu, insă ţi-e frică să o faci din nou, să rişti, te afunzi in carapacea ta. îţi duci zilele ca zeu, deci nemuritor,deci nu poţi avea pe nimeni lângă tine. Ţie îţi place să crezi asta şi consideri că, iubind, vei afla crudul adevăr: că eşti muritor, căci în iubire fiecare îl omoară pe cel ce îl iubeşte. La tine nu mai există decât un anotimp: iarna, iarna ce ninge mereu peste sufletul tău. Nu îi mai vezi nici pe cei care credeau în tine. Îi omori pe toţi, pe rând; e mai uşor să iei fără să dăruieşti. Sufletul tau frânt se scurge, pur şi simplu. Omori tot ce e bun în jurul tău.
Ştii ce e trist? Că nu vezi nimic din ce te înconjoară. Eşti orbit de singurătate şi tristeţe. Iartă-mă. iartă-mă că am apărut sub privirea ta. Eu te blestem că ţi-am întâlnit-o. Nu ai inimă, nu ai suflet, eşti doar o umbră palidă a ce erai cândva, înainte ca EA să îţi sfâşie inima, înainte ca TU să frângi inima ALTEIA... înainte ca ALTA să frângă inima ALTUIA din cauza TA.
Zâmbeşti, dar înăuntrul tău mori!

Steaua singurătăţii

Stau singură în noapte
Lângă acel copac ce
Mi-a devenit prieten
Îmi aştept liniştită
Moartea ce are să vină.
Ochii mei nu mai văd
Decât acea stea căzătoare
Care alunecă pe cerul întunecat
Aşa cum viaţa mea s-a scurs.
Zvâcnirea şi ea s-a stins,
Pasiunea s-a topit
Viaţa mi s-a scurs prin vene.
Inima mea nu mai are forţă să bată.
Parcă aud un ciripit, parcă o cascadă.
Nu mi-e frică de moarte.
Pleoapele grele se ating
Corpul se îmgreunează pe pământul ud.
Aştept să mă ridic la cer.
Să îmi reiau locul
Între stele, stele ale singurătăţii.
Răceala m-a cuprins
Închid ochii...
Steaua singurătăţii mă aşteaptă!

Ingerul doarme, demonul s-a trezit!

Noaptea işi face apariţia. Fiara din mine ţipă, îşi cere dreptul la viaţă. Vrea să înlocuiască partea bună, să mă acapareze cu totul. Şi mă simt neputincioasă în faţa ei. Mă prăbuşesc şi o las. Ce rost are să mă bat cu ea?
Demonul imi rupe sufletul, îngerul se stinge uşor, ca o flacără în vânt. Frică nu mai am, cred că deja m-am obişnuit cu fiara. Teama, în timp, s-a dizolvat in negura nopţii. Ingerul doarme, demonul s-a trezit! FIARA.....asta am devenit. Acum ce fac? Raportez lumea înconjurătoare la ce sunt sau încerc sa aduc fiara la acelaşi statul cu lumea? Dar EA e deşteaptă, simte...simte celelalte fiare. Prin ochii mei le vede. Şi sunt atât de multe.. Uite şi îngerii, sunt tot demoni ce se furişează ziua in chip laminat si îşi iau aripile înnegrite de durere şi angoasă. Dar uite-le lacrimile îngerilor, sunt sângerii şi îşi păteaza faţa luminată. Se simte bine fiara, se hrăneşte cu lacrimile îngerilor. Ei suferă atât de mult, cred că îi invidiază pe demoni. Ei eşuează, răutatea ne-a acapart pe toţi, bunătatea de mult a a apus.
Râsul demonului se aude grotesc şi isteric, in ecoul nopţii triste, aripile se frâng, una cate una, pe rând. Imagine apocaliptică, suflete rătăcite, diavolii bucurându-se, îngerii îngenuncheaţi în faţa lor, cu aripile smulse, atârnând pe jos, lacrimile înroşindu-le.
Dimineţa se apropie, noaptea se grăbeşte spre alt suflet, spre alt război interior. Am revenit, fiara s-a ascuns, dar stiu că la noapte va reveni, şi poate va fi şi mai puternică. Îngerul e slăbit, mai are o aripă; si aceea stă să cadă. Nu am văzut niciodată aşa un înger trist si răpus.
Dualitatea e firească, fiecare purtăm un inger şi un demon cu noi. Depinde pe care îl alimentăm mai mult. Dar trebuie să fim conştienţi că trebuie să le acceptăm pe amândouă.
Se înserează....din nou...ingerul doarme, demonul s-a trezit!

Carpe Diem!

Hai sa traim! Hai sa incepem sa pasim spre frumusetea vietii, sa traim clipa, caci poate e ultima pe care o mai avem! Hai sa lasam supararile si tristetile si sa incepem sa zambim, sa fim veseli, deschisi cu noi, cu ceilalti.
Carpe diem...hai sa ne ghidam dupa una dintre maximele mele preferate! UIta ce a fost ieri, ce e azi,.paseste spre ziua de maine si traieste viata ca si cum azi ar fi ultima zi din viata, spune-le celor dragi ca ii iubesti, intalneste-te cu prietenii, nu-i uita. Imparte o parte de bucuria ta cu ceilalti. Aduna-i si pe ei sa fie martori la fericirea ta. Crede in iubire chiar daca ea a fugit mereu de tine, acorda-ti inca o sansa, invata sa ai puterea sa o iei de la capat.
De-ati putea vedea lumea prin ochii mei...azi o vad in mii de culori, azi sunt motivata, sunt entuziasmata...sunt rarele zilele astea...si am simtit nevoia sa astern gandurile pe blog. Simteam ca trebuie sa impartasesc cu voi buna mea dispozitie. Incearca sa te opresti in loc..si sa te uiti la ce ai. Multi dintre noi rareori ne gandim la ceea ce avem, dar mereu ne gandim la ce ne lipseste! Hai sa invatam sa ne bucuram de ce avem, sa fim impacati cu noi insine, sa ne acceptam asa cum suntem si sa mergem mai departe, sa ne bucuram de viata pe care o avem.
Viata e prea scurta, asa ca iubeste profund, saruta pasional si iarta repede! Doar traieste momentul.
Pana la urma, oricum nu avem de ales decat sa ne traim viata, asa ca mai bine o facem intr-un mod placut, traind-o cu drag, chiar daca de multe ori ne pune la grele incercari...speranta moare ultima!
Carpe diem....

Poveste-Prostia omeneasca

Ora 14:00, intalnit cu o prietena, mers intr-un bar din centrul Bucurestiului, pentru a bea o cafea ca tot nu ne vazusem de mult.
Ora 15:00, mai apare o buna prietena si cel mai bun prieten al meu.Intalnire frumoasa, rasete, amintiri placute, o bere, o cafea, ploaia deja ne cam infrigura.
Ora 17:00, deja una dintre fete trebuia sa plece. Isi face aparitia un tip cam mare de felul lui, cam taran si libidinos, cu diverse comentarii de asa zis "smecher". Ignoram tampitul, doar suntem oameni civilizati, tampitul insista, nu prindea subtilitatea. Continua cu comentarii agasante si tampite, pana ne enervam si plecam.
Aflu ca este unul dintre patronii barului si raman profunde dezamagita. Decid sa nu mai trec pe acolo.Pentru o studenta la Relatii Publice si Comunicare, mi s-a parut foarte simpatica strategia de marketing a individului. Oare asa intentiona sa atraga clientii?Agasandu-i cu comentarii enervante si nu foarte elevate?Ma indoiesc. Dar deja are 4 clienti fideli pierduti. Am ramas dezamagita de aceasta intamplare, pentru ca deja devine din ce in ce mai greu sa gasesti un loc unde sa poti sa bei o cafea cu o prietena fara sa te deranjeze diversi indivizi, fie si patroni de bar care cred ca cu banii lor se cumpara orice,Ei uita diferenta..am zis ORICE, nu ORiCINE!
Dar asta e un semn al lipsei de civilizatie si al nivelului de inapoiere la care suntem ca popor, pentru ca in tarile occidentale asa ceva nu se intampla.
O imagine a unui om beat, care debita orice ii venea la gura, o imagine a unui om trist care nu isi dadea seama cat e de penibil. Si nu e singurul care face asa. Peste tot e asa, sau poate aici in capitala e asa, desi oamenii sunt la fel peste tot, dar numai aici este nesimtirea asa ridicata.
Sper sa ajungem si noi la statutul de oameni civilizati, pentru ca tot ce vad in jurul meu in ultimul timp ma face sa cred ca nici oameni nu suntem: fie omoram pisici crezand ca este ceva amuzant, fie suntem pur si simplu nesimtiti..Chiar ma intreb cate sau cati dintre voi nu ati fost intr-un bar si nu ati vazut ceva de genul asta?Mai ales fetele:)
DE ce am numit povestea prostia omeneasca?Pentru ca din toata faza asta, singurul care a pierdut a fost el:4 clienti fideli ai barului. Asa strategie de marketing zic si eu..:) TOtusi sa ne pastram simtul umorului, macar atat...

Imitatie de dragoste

Ne intalnim din inertie, iti ador privirea calda care ma face sa radiez de fericire, devenim una si aceasi persoana, devenim idealul fiecaruia, ratacim noptile peste munti si vai, prin ploaie si fulgere...Brusc uit ce e singuratatea....Imi iei mana in palmele tale si imi saruti buzele, fericirea ma inalta spre cerul cristalin. Eram un singur glas, privirile ne erau de ajuns, cuvintele nu puteau exprima nimic din tot ce simteam, soarele ne urmarea peste tot, tie iti datoram zambetul...
Acum ploua, privesc pe geam si vad cum lacrimile mele se transforma in picaturi de apa, povestea asta e frumoasa, dar nu e nimic mai mult decat o imitatie de dragoste, o simpla poveste nascocita, un vis, o fantoma, o adiere a iubirii ce a trecut prin mine...E ce mi-am imaginat azi ca e dragostea, maine cum o voi mai vedea?Eh, maine e noua zi,poate cu un cer mai putin innorat,poate povestea de maine va fi mai lunga, mai optimista, mai buna...Azi nu am inspiratie.

My sin

It's hard to be alone,
It's great to be on your own.
On the road of this miserable life
I find a knife...
A knife to stab my heart with it.
I just don't find reason to live it.
Why are you doing this to me?
Is because I love you
Or is because you forgot to love?
I will always remember your look
The touch of your skin
Now...it looks like a sin.
Every sin leaves a mark
You are my sin...
I am condemned
In a cold and lonely life
Where is only darkness.
But in this darkness you are my light.
My soul bleeds for you
I wish you weren't alive
But I'm dead now.
You are my sin...

Imi place sa visez

Imi place sa visez, chiar si cu ochii deschisi sau mai ales asa. In fiecare zi, de cand ma trezesc incep sa visez.VIsez ca imi beau cafeaua, de fapt, pe o plaja in Grecia alaturi de un zeu, si nu in bucatarie stresata ca am intarziat la facultate, visez ca nu sunt blocata in traficul infernal din Bucuresti, ci ca ma plimb cu un vapor pe Mediterana ca sa ma duc sa fac plaja. Cand ma cert cu cineva, visez un peisaj cu o cascada unde nu e nimeni si pot sa injur cat vreau ca sa nu ma auda decat ecoul, nu si persoana in cauza:), cand plang visez ca sunt o pasare ce zboara oriunde vrea pe lumea asta, cand dau gres visez ca am mereu succes si pana la urma tot timpul visez. Cand ascult melodia mea preferata visez ca sunt cu cel pe care il iubesc, cand ranesc visez ca sunt intr-o lume unde suferinta este necunoscuta si nici puterea de a rani nu a aflat-o nimeni...
Acum...scriu acest articol si visez...ce visez?Sa mai am inspiratie sa scriu si ceea ce scriu sa va placa voua..Traiesc conectata la realitate, dar uneori avem nevoie de lumea noastra in care sa ne refugiem si sa visam asemenea copiilor, pentru ca daca incetezi sa mai fii copil, incepi sa mori!
Acum va las pe voi sa cititi, eu ma duc sa visez asa cum stiu eu..cu ochii deschisi!