Mă provoc singură la un joc. Încerc să descopăr dacă am curajul necesar pentru a-mi inventaria demonii interiori. Şi după ce îi descopăr, îmi va mai fi la fel de teamă de ei ca acum? Mă vor bântui ca acum sau se vor resemna şi vor pleca spre alt suflet?
I-am adunat pe toţi, zici că sunt cei şapte pitici şi eu Albă ca Zăpada. Şi totuşi, ei nu sunt pitici, iar eu sunt mai neagră decât negura nopţii în interiorul meu. I-am înşiruit, i-am pus pe toţi în faţa mea. Surprinzător, am curajul să mă uit la ei, să stau în faţa lor.
Demonii mei scumpi şi dragi mă privesc atât de blazaţi, ca şi cum ar fi ştiut că urma şi asta, ca şi cum mi-ar spune indirect că nu am să scap de ei. Încerc să nu mă las copleşită şi continui confruntarea. Întreabă-ţi demonii de ce au apărut în viaţa ta, îmi şopteşte conştiinţa, usor, la ureche.
Cu vocea uşor tremurândă, îi întreb ce reprezintă fiecare şi de ce m-au ales pe mine. După câteva zeci de minute în care ei au vorbit, iar eu simţeam că îmi fuge capul de pe umeri, au tăcut, iar eu am privit în gol, pe geam, sperând ca ploaia să şteargă toate neplăcerile existente în viaţa mea. Naivă fiind, nu ştiam că ploaia curăţă doar la suprafaţă, dar în urma ei tot mizerie rămâne.
Demonii mei, dragii mei, acum îmi dau seama cât de mult reprezintă ei, cât de mult fac ei parte din fiinţa mea. În acelaşi timp aş vrea să scap de ei, şi totodată mă întreb cum aş arăta eu fără ei.
Nesigură pe mine, temătoare, plină de frici, îmcercând să mă regăsesc şi să mă definesc. Încercând să fiu pe placul tuturor, încercând să fiu cea mai bună în tot ce fac, pe toate planurile. dorindu-mi atât de mult să fiu fericită, fiind ultrasensibilă, copilăroasă şi nesigură pe mine...Toate astea mă împiedică să fiu aşa cum mi-aş dori, aşa cum pare că este normal. Aş trăi viaţa mult mai simplu şi mai uşor dacă nu aş ma fi aşa nesigură,temătoare, panicată. Poate că uneori am nevoie de mai multă încredere în mine şi în oamenii din jur, poate că sunt prea grăbită să ajung în locuri şi destinaţii ce nu îmi sunt pregătite mie, acum.
Să te defineşti, să te autoevaluezi corect, să te cunoşti atât de bine încât să îţi ştii punctele slabe şi cele tari, nu sunt lucruri uşor de făcut, şi nici nu trebuie făcute imediat. Lasă-ţi ochii deschişi pentru a te putea privi când hoinăreşti pe culoarele vieţii. Va fi un moment, în care EUL tău se va oglindi atât de bine în minte ta, încât atunci vei şti cu adevărat cine eşti.
Până atunci, bucură-te de amalgamul care eşti, de trăirile puternice pe care le ai, bucură-te de tot ce îţi pune viaţa în faţă. Mai târziu vei înţelege de ce ai avut toate astea.
Demonii tăi nu vor fugi niciodată, ei doar se vor modifica, vor veni unii, vor pleca alţii. Ei te ajută să înţelegi mai bine cine eşti, de unde vii şi încotro te duci. Fără ei, nu ai avea răspunsurile la aceste întrebări. Eşti un înger pământesc ce îşi duce cu grijă demonii vieţii. Nu te speria, acceptă şi învaţă să trăieşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu