Viaţa în paşi surzi

Luna se mişca în ritm sacadat, pe cerul ce ardea în întunericul amarului nopţii cenuşii.
Inimile băteau în sens invers, cu pas tăcut.
Lumina ochilor atingea uşor sunetul tăcerii ce provoca un zgomot infernal în inima mea.
Tăceau, tăceau florile adormite de mireasma copacilor ursuzi.
Gândul alerga necontenit către fumul conştiinţei mele.
Fiara din mine îmblânzea angelicul pierdut, uşor, uşor...în timp.
Sufletul nu vroia pereche, căuta fântâna din care ţâşnea elixirul fericirii.


Şi-am plâns cu roua dulce, în dimineţile amare, şi-am închinat odă serilor de vară,
Şi-am chemat zeii să-mi aducă eternul la picioare. Eternul s-a terminat, zeii mi s-au închinat.
Şi-am râs cu frigul,la aceaşi masă am stat,şi acelaşi suflet am îngheţat.
În singurătatea-mi am hălăduit, furtuni nu m-au oprit, ci doar m-au iubit.

Din nebunie am născut un suflet zbuciumat şi agitat, ca spuma mării în iarna celestă.
Nu îmi iert păcatele, căci nu mi le ştiu. Nu fac decât să îmi iubesc sinele şi eul.

Şi-am iubit cu dor şi durere, şi-am trăit intens cu clipele lângî mine.
Din inima mea nu poate naşte decât sufletul omului nebun...de viaţă.
Şi-am iubit viaţa, şi i-am plâns la picioare, aşa cum ea mi-a plâns în braţe.
Şi am plâns amândouă, căci nu ştiam...eu i-am dat ei viaţă sau ea mie?!