Colier de stele

Praf de amintiri mi se lipeşte de trupul umed, de inima arsă de flăcările ce îi ard în interior, sunetul acelui cântec zburdă în amintirea mea, căldura verii aleargă după mine într-una. Am atins pleoapele sufletului şi nu le-am mai deschis, am avut un suflet orb până când inima mea a luat foc chiar sub atingerea rece a ploii. Zile, săptămâni, ani, simple cuvinte prin care trece viaţa asta nebună, ca un fulger, ca o torpilă.

Am vrut să grăbesc timpul, dar el mereu m-a ţinut pe loc, mi-a ţinut inima pe acelaşi pătrăţel de nisip fierbinte mereu. Nici lacrimile-mi, nici zâmbetele-mi nu îmi mai aduc spiritul la viaţă. Suflu adiere peste inima ta, poate ea simte...a mea moare. Mi-am condus singură imperiul vieţii, până la prăbuşirea lui. Lumina ochilor mei a adus întuneric peste muntele de seninătate ce eram odată, mai demult, acum mult timp.....când nu-mi amintesc.

Explodez, tremur, plâng, râd, alunec, mă strecor, încerc să uit, vorbesc, iubesc, sper, mă amăgesc, arunc toate vechiturile din suflet şi inimă, fug de multe, fug într-una, aşteptând mereu să vină cineva să o ia de mână...

Copil vulnerabil, timid şi nesigur, ambalat în trup şi idee de adult, aşteptând să fiu expediată ca un colet pe drumul libertăţii, vieţii, fără să am vreun regret. O, dar am, atâtea regrete că nici nu mai sunt regrete, ci doar oftaturi în dimineţi reci, când soarele apare timid pe cerul buimac de oboseală. Atinge-mi ochiul cu pleoapa ta, sărută-mi genele cu inima ta, ia-mă în braţe cu iubirea ta, respiră aerul meu, fugi de mână cu mine. Dă-mi curajul pe care niciodată nu l-am avut de a-mi schimba destinul. Lumea se închide în mine şi jurul meu, gata, gata să îmi explodeze în faţă, să îmi arate cât de minusculă sunt în faţa ei. Paradisul meu dispare, înghiţit de neantul tristeţii mele, într-o mare de singurătate.

Şopteşte, nu vorbi, şoaptele sunt tot ce mai aude inima mea acum. Nu îi spune vorbe mari, ar putea-o dărâma pe veci, doar suflă spre ea cu pulbere de şoapte. Nu îmi zâmbi, s-ar putea să plâng, priveşte-mă în ochi doar.

Aruncă-mi toate stelele de pe cer, fă-mi colier din ele, adu-mi aminte cum eram, cum zâmbeam, cine eram, şi trimite-mă pe un nor, acolo unde aş vrea să fug când nu mai am lacrimi. Îţi sărut tâmpla cu gingăşie, ştiu că dormi şi nu ai să îţi aminteşti. Îţi las zâmbetul meu strâmb la uşă. Plec să îmi caut norul şi colierul de stele...