Aseară am văzut unul dintre cele mai frumoase filme, "Strălucirea eternă a minţii neprihănite", cu Jim Carrey şi Kate Winslet, un film superb, despre dragoste. În acest film, am găsit şi o replică superbă, care m-ar putea defini complet: "Sunt doar o fată sucită, care-şi caută liniştea sufletească...". Da, şi eu sunt la fel.
Poate e ploaia de vină, poate melancolia e de vină, poate urma uşoară şi fină pe care o lasă apusul pe cer sau poate muzica ambientală ce o ascult, e de vină pentru starea de visare continuă pe care o am. Uneori simt că oriunde m-aş afla, nu e locul meu, alteori simt că sunt o bombă ce e gata, gata să explodeze. Urăsc interdicţiile, restricţiile, neputinţa mea de a fi numai acolo unde vreau, de a face tot ce vreau. Sunt îngrădită de propriile mele reguli. Îmi caut curcubeul, îmi caut locul, cerul, inima, zâmbetul. Caut fericirea în aroma unei cafele în seri ploioase de vară, singură, în faţa unui laptop ce mi-a devenit mai mult decât un prieten. E groaznic să stai să priveşti cerul şi să te simţi captiv, prizonierul propriei tale vieţi. Îmi caut parfumul fericirii, aroma vieţii mele, sunetul perfect penru sentimentele mele, partitura drumului meu în viaţă. Oftez şi mai iau o gură de cafea, înghit în silă, zâmbesc în sictir, inima-mi râde în interiorul meu, parcă aş fi o fraieră...Cine ştie, poate sunt, poate destinul şi viaţa stau la un pahar de vorbă şi se amuză pe seama nesiguranţei şi temerii mele.
Mă simt amară, la fel cum e cafeaua pe care o beau. Mă duc să mai adaug nişte zahăr în cafea, viaţa şi inima mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu