Aş vrea să nu mai plâng, să primesc toate loviturile în piept cu graţie, fără să mă smiorcăi atât, fără să par atât de fragilă, aşa cum sunt, de fapt. Aş vrea să nu mai existe lacrimi, să nu le simt fierbinţeala pe obrajii roşii.
De fiecare dată când plâng, simt cum sufletul meu şi trupul meu au obosit să mai lupte cu lumea înconjurătoare. Oare se poate să exsiste tristeţe fără lacrimi? Când plângem, sufletele noastre iau o pauză, se odihnesc. Şi ele obosesc să se mai lupte cu alte suflete şi pur şi simplu se opresc. Şi lacrimile îţi fac apariţia, aşa cum apare curcubeul după ploaie.
De ce ne lăsăm aşa de uşor răniţi, de ce lăsăm lacrimile să ne cuprindă aşa repede? De ce suntem fiinţe atât de sensibile şi puternice în acelaşi timp? Nu e vina celui care răneşte, ci a celui care se lasă rănit. Lacrima ta, lacrima mea....lacrimile noastre sunt identice, însă ele apar la fel?
Cum ar arăta o lume fără lacrimi? O lume în care atunci când eşti rănit, dezamăgit, supărat...pur şi simplu pleci şi uiţi? În care nu mai eşti atât de vulnerabil,în care lacrimile nu au fost inventate...cine le-a inventat? Cine ni le-a pus în noi? Şi de ce nu se termină niciodată? De ce se reîncarcă mereu rezervorul lor? Noi îl umplem, fără să ne dăm seama?!...
Dintre toate lumile imaginate, o lumea fără lacrimi pare imposibilă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu