sâmbătă, 15 martie 2008

Get another life, this sucks


Deschid uşa dulapului, îmi iau ce haine îmi vin în mâini şi încep să îmi fac bagajul. Îmi adun tot ce e al meu şi plec...Primul lucru curajos din viaţa mea. Am fost mereu o laşă, o fricoasă, niciodată nu am ştiut să mă impun în nimic, în nici un tip de relaţie. Am stat mereu după alţii, am aşteptat mereu, am fugit după alţii, am plecat capul în faţa lor, m-am umilit, m-am uitat pe mine pentru ei, am tăcut ca să îi las pe ei să zbiere, eu ţipând în interiorul meu până mi se spărgeau pereţii sufletului. Şi tot aşa mereu....

Îmi iau bagajul şi plec, nu mă uit în urmă, îmi pun căştile în urechi să nu îi mai aud, sunt sătulă de oameni, nu fac nimic bun, iar când o fac, o fac din prostie sau din întâmplare. Acum nu mai am nevoie de ei, apar şi mă văd mereu prea târziu. Nu sunt o jucărie, eu la rându-mi sunt un om, şi eu pun punct. Plec. Nu mai spun nimănui să plece sau să mă lase în pace, ci plec eu.

Toate sentimentele sunt stări de moment, viaţa noastră e un amalgam haotic de momente, un accident, o întâmplare, resurse ale planetei irosite degeaba,fără sens.

Îmi fac bagajul şi plec. Nu mai vreau Egipt, nu mai vreau Paris, nu mai vreau Japonia, nu mai vreau nimic din toate astea, vreau alta planetă. Vreau să mă arunc de pe Pământ, în golul Universului.... Să găsesc graniţa Pământului cu alte planete, universuri. Vreau să trec vama,legal, ilegal nu mă mai interesează.

Plec pe jos, arunc cheile şi văd unde ajung, asta dacă nu mă omoară vreun boschetar în drumul meu spre vama centrală a Pământului.. Dar ce ştiu eu?

Nici să scriu nu îmi mai vine, ce rost are? Scriu, îmi transpun sufletul în cuvinte. Şi? Ce rost are? Mi-aş vâna toate sentimentele şi mi le-aş arunca într-un borcan închis ermetic şi i-aş da drumul pe mare, să se ducă dracului şi să mă lase în pace. Nu mai vreau să simt, nu mai vreau să mă gândesc, vreau doar să plec.

Dar în condiţia mea de om umil şi supus, nu am să plec, că aşa e în viaţă. Rămâi. Închizi uşa, vine cineva repede şi o deschide, pui punct, vine cineva şi sterge, fugi, aleargă cineva după tine. Numai că sunt perioade în care nu e nimeni să le facă pe nici una, sunt perioade în care doar visezi să pleci, însă când deschizi ochii...decizi să rămâi. Oamenii din jurul tău te fac să rămâi, să nu mai pleci. Oare...este bine? Ei ar rămâne pentru tine? Ironia sorţii ar fi să te trezeşeti singur, fără cei pentru care ai rămas, şi să fie prea târziu să mai pleci.

Ne minţim că simţim, ne minţim că legăm relaţii, ne minţim că suntem complecşi, tocmai pentru a refuza adevărul cel mai real, dar crud: cât de simplu e omul...de o simplitate clară, înfricoşătoare. Nu e nimic complex la noi, suntem biete fiinţe ce acţionăm conform impulsui, ne potolim cu greu agresivitatea şi răutatea, şi când ne dăm seama ce fiinţe miniscule suntem, dăm naştere la diferite concepte şi sentimente pentru a ne scăpa de simplitatea cu care ne-am născut.

Deschid dulapul....poate plec...poate nu....

Un comentariu:

Admin spunea...

Foarte frumos scris... Mi-ai amintit de filmul "Cronicile din Narnia - Leul, vrajitoarea si Dulapul" - http://www.imdb.com/title/tt0363771/ Dulapul magic care te poate teleporta spre o alta lume. Daca ai avea un astfel de dulap, nu ar mai fi nevoie sa iei o decizie de felul acsta. "Should I stay or should I go"... Ci doar sa intri in dulap, pentru a patrunde astfel intr-o lume fantastica... :)