Dragostea se joacă în doi

Dragostea e o piesă de teatru ce se joacă în doi.

Nici mai mult, nici mai puţin de doi actori. Cei doi îndrăgostiţi. Restul e zgomot de fond. Actorii trăiesc, simt ceea ce joacă, replicile sunt sentimentele lor pure, îmbrăcate într-un strat luminos de cuvinte.

Amândoi, singuri pe scenă, în faţa tuturor, dezbrăcându-se de iluzii, sentimente, speranţe. Dezvăluindu-şi iubirea şi magia în faţa publicului. Dragostea e o iluzie vie, pe care nu o poţi ţine în palmă, dar care atârnă enorm în adâncul inimii tale. Flacără ce naşte zâmbete, lacrimi, durere sau tristeţe. Goliciunea din priviri doare mai mult decât ura în sine.

Actorii se simt imediat unul pe celălalt, dacă unul dintre ei vrea să renunţe la rolul său. Te trezeţi, bursc, că eşti nevoit să ieşi pe scenă singur, fără partenerul tău, să apari în faţa publicului, un public ce aşteaptă iubire, doi, dragoste, cuplu. Cum să le explici că azi se joacă Singurătatea? Şi rolul ăsta e pentru un singur om. E un monolog în doi.

Urci timid pe scenă, simţi rumoarea din public, te simţi axfisiat de propria ta notă pe portativul sentimentelor. Ajungi în faţa lor, martorii singurătăţii tale...Te întorci cu spatele la ei, te dezbraci...de complexe, te întorci cu faţa spre ei şi te expui. Începi să verşi uşor lacrimi, te apropii de capătul scenei, ajungi atât de aproape încât le citeşti mirarea pe chip. Te aşezi în genunchi, îi priveşti în ochi şi explozie iminentă îşi face apariţia: începi să plângi precum un copil ce dă piept cu aerul. Îţi consumi singurătatea la cel mai intens nivel. Publicul se ridică, te scuipă şi pleacă.

Singurătatea e a ta, eşti blestemat să ţi-o asumi, să rămâi cu ea, nu să o împărtăşeşti. Singurătatea este monologul pe care ai curajul să îl rosteşti...când sala e goală. Pe când dragostea, ea...va umple mereu sălile vieţii tale, dar singurătatea le va goli, şi uneori o va face definitiv.

Emoţia dragostei spulberă pasiunea singurătăţii, lăsând doar o umilă şi palidă urmă.
Veştejit şi bătrân,descoperi că nu ai rămas decât un micuţ actor,pe o scenă goală, fără public, ce îşi joacă monologul singurătăţii la infinit.

Singurătatea se joacă în tăcere şi durere, tot in doi: tu şi sufletul tău...