Mi-e dor...

Mi-e dor de zilele alea în care stăteam şi dormeam pâna la unu, două după masa. Mi-e dor de zilele alea în care oboseam de atâta stat şi atâta lene. Îmi lipsesc ieşirile mai dese cu prietenii sau prietenul. Mi-e dor de razele soarelui, de mare, de linişte.

Mi-e dor de cafeaua cu lapte de după-masă, când stai şi priveşti cerul. Mi-e dor de munte. Da, cred că asta îmi lipseşte cel mai mult. Simt că aici, în Bucureşti, voi ceda psihic mai alez dimineaţa, când fie trebuie să ajung la job, fie la facultate. Atunci, traficul e un iad.Mii de maşini se înmulţesc pe nepusă masă, pe străzile înguste ale minunatului Bucureşti. Of!Nervii mei ajung la limită atunci când stau cu zecile de minute în staţie, la stop, în maşină într-un spaţiu miniscul, simţind "arome" încântătoare.

Vreau la munte, să fie linişte, să mă pot bucura de natură, de aerul proaspăt, de peisaje, să mă liniştesc şi eu. Să nu mai aud claxoane, vecine ciufute, ţipete şi înjurături în miezul nopţii, alarme pornite la cea mai mică vibraţie, sirene de poliţie sau ambulanţe.
Mi-e dor de mare, de plajă, de nisip fierbinte pe tălpi, de inimi desenate pe el şi luate de mare, în adâncurile ei.
Mi-e dor de munte, de pădure, de natură, de sălbăticie şi linişte.
Mă uit pe geam, e soare afară şi destul de cald. In loc de aer proaspăt, simt miros de benzină, în loc de munte, am în faţă un bloc şi o casă înaltă.

Revin în pat,pun căştile, ascult Enigma, închid ochii....sunt la munte, e linişte!