Azi, când m-am trezit, te-am văzut lângă mine. Erai vânăt la faţa si împietrit. Nasul era însângerat, degetele încrucişate, iar ochii păreau lipsiţi de viaţă, păreai că te uiţi in gol. Ţi-am strigat numele in dimineaţa aceea sufocant de caldă, dar tu nu ai mai răspuns, am tras de tine dar nu te-ai mişcat. Stăteai întins pe patul ce devenise străin şi rece. Şi în acel moment am simţit pentru prima oară cum frigul mă încolăceşte şi cad victimă lui. Mi-am simţit lacrima curgându-mi pe obraz, deşi nu schiţam nimic. Nu simţeam nici măcar fărâmă de durere.
M-am speriat brusc...în suflet am simţit cumplita singurătate ce se afla în jurul meu, am dat de pământ cu tot ce mi-a picat în mână, am zbierat, am plâns şi ţi-am rostit numele la infinit, neştiind că tu nu mă mai poţi auzi. M-am ridicat şi mi-am zis cu voce tare: Ce se întâmplă cu mine? De ce mi se întâmplă toate astea? M-am dus în baie şi am văzut cea mai cruntă şi dezgustătoare imagine: o baie de sânge. Ameţeala m-a luat instantaneu şi nu mai ţin minte decât că am vomitat şi am leşinat. După trei ore m-am trezit. Am crezut că visasem. Dar tot in balta de sânge eram. Simţeam că nu mai am aer. Nu înţelegeam nimic din ceea ce vedeam. M-am întors, palidă la faţă, la tine. Erai neschimbat...doar că acum aveai lacrimi pe obraz deşi erai nemişcat. Ţi-am rostit numele de vreo trei ori, dar tu nu ai răspuns, ţi-am luat pulsul, îl avei foarte slab dar bătea. Nu înţelegeam cum poţi să stai şi să arăţi în halul acela şi totuşi să fii viu.
Ţin minte şi acum cum am început să plâng...nu mai simţisem în viaţa mea o durere aşa mare, iar tu erai ca şi mort lângă mine. Am deschis o sticla de whisky pe care o găsisem printre rafturile prăfuite ale bibliotecii, mi-am turnat în pahar, mi-am aprins un trabuc ce îl ţineai ascuns în birou şi am stat la capul patului neclintită ore în şir, privindu-te. Păreai că visezi cu ochii deschişi. Pentru o secundă, asta am şi crezut, dar arătai groaznic...mult prea vânăt.
Plângeam din ce in ce mai tare, aproape că nu mai eram conştientă şi deodată privirea mi s-a umplut de un râu roşiatic precum purpura...Era sângele din baie, care devenise din ce in ce mai mult şi mai roşu. Nu credeam că există ceva de un roşu atât de aprins. Cu cât plângeam mai mult cu atât creştea balta de sânge. Era incredibil şi dezgustător in acelaşi timp. La un moment dat m-a acoperit. M-am oprit din plâns brusc. Sângele s-a micşorat, eu am revenit în pat, lângă tine. Nu mai simţeam nimic. Aveam sufletul gol, pustiit. Dar atunci mi-am dat seama: cu cât nu mai simţeam eu nimic, cu atât tu te învineţeai mai mult i. Am simţit că inima mi se opreşte in loc. Atunci tu ai închis ochii, am simţit durerea cum mă cuprindea şi te-am luat în braţe şi am urlat aşa cum urlă o căprioară răpusă de colţii unui leu înfometat. Frica şi regretul le-am simţit atunci cel mai intens. Simţeam că fără tine aş fi fost infirmă toata viaţa. Şi, deodată, ai deschis ochii, in braţele mele am simţit cum te încălzeai, m-ai luat de mână şi mi-ai sărutat buzele.
În acel moment mi-am dat seama de ce erai vânăt si ca şi mort: pentru că, de fapt, aşa eram pe dinăuntru; aproape moartă......Iar tu ai simţit asta. De fiecare dată când eu nu mai simţeam nimic şi eram pustie, tu te „învineţeai”. De multe ori, oamenii de lângă noi, sunt reflexia noastră, aşa cum suntem noi fără „machiaj”. Ceea ce noi simţim, ştiu şi ei. Fără să ne dăm seama, reacţiile, sentimentele, gândurile, ceilalţi ni le percep. Îi transformăm pe ei in sclavii ce ne poartă povara suferinţei noastre, dar mai devreme sau mai târziu te vei elibera şi tu. Pentru că, cel ce îşi uită povara pe umerii altuia, acela este cel încătuşat. Pentru că nu mai simte nimic. Şi ce rost îşi mai are sufletul daca nu trăieşte? Căci el trăieşte cu sentimente.....În momentul în care nu mai simţi., mori. Şi mor şi cei din jurul tău, şi abia atunci ai o adevărată povara: sufletele lor.
Plângi, trăieşte, râzi, iubeşte, crede, pierde, câştigă, SIMTE......căci viaţa este cea mai frumoasa povară!!!
Un comentariu:
Trimiteți un comentariu