Va propun o poveste.....scrisa de mine

Un crin pentru Ana

- Unde pleci?strigă el după fată.

- Plec unde văd cu ochii, tu nu mă înţelegi. Şi ieşi pe uşă.

Rătăcise cinci ani din viaţă alături de el, ca să descopere că nu o poate înţelege, că nu poate purta povara secretului ei. Avusese încredere în el şi i-l încredinţase, dar el nu putea merge mai departe.

Viaţa Anei e una complicată,nemaiîntâlnită. O tânără frumoasă de 22 de ani, dar care are mari probleme existenţiale şi multe secrete. Ana...un nume atât de simplu, pentru o fiinţă atât de complexă. Ochii ei verzi-căprui mereu au ascuns ceva. Privită de la depărtare pare un supermodel,privită de aproape pare un suflet rătăcit ce nu-si găseşte liniştea.

Ana avea tot viitorul în faţă. Era în anul al III-lea la Conservator, avea o voce suavă, un iubit pe care multe fete l-ar vrea, o situaţie financiară bună, o garsonieră, şi un pisoi, Tobi. Frumuseţea ei naturală o făcuse să găsească nişte contracte cu televiziunea şi apariţia în două.trei reclame banale. La pastă de dinţi...Dar era începutul. Duce o viaţă normală ca orice tânără. Însă Crăciunul şi Paştele i se păreau cele mai urâte sărbători,alături de Sfânta Maria. De obicei aceste sărbători se petrec în familie. Ea era certată cu părinţii ei de 6 ani. Nu mai vorbise deloc cu ei. Însă avea grijă să afle câte ceva despre ei de la cunoştiinţe. Părea neafectată de situaţie, dar suferea în tăcere.

1 august, vara lui 2005

- Iubito, mergem la mare luna asta? întrebă Victor.

- De unde ţi-a venit ideea asta? Ştii că am foarte mult de muncă. Hai altă dată.

Victor zâmbi trist şi îşi aprinse o ţigară. Îi plăcea să o privească şi să asculte cum cântă la pian, dar erau tineri, şi-ar fi dorit să petreacă un concediu departe de aerul jegos de Bucureşti.

- Ana, nu e cazul să te suprasoliciţi, ai nevoie şi de relaxare! făcu o ultimă încercare Victor.

- Am să mă gândesc! răspunse Ana, înduioşată de glasul trist al lui Victor.

Jumătatea lui august sosi, iar cei doi erau tot in Bucureşti.

- Nu te înţeleg, Ana! Suntem împreună de cinci ani şi niciodată nu am mers la mare. De ce? Pentru că nu mereu erai ocupată! răbufni Victor.

- Da, iubitule, ştiu. Dar ţi-am mai zis că mie nu îmi place marea, replică Ana.

- Ana, e mare. Ce poate să nu îţi placă? Imaginează-ţi: apusul liniştit în spumele apei, faleza plină de necunoscuţi ce se ţin de mână închinaţi unui sărut, pescăruşii ce fug deasupra noastră, grăbiţi către cerul infinit. Ana.....hai să-ţi arăt ce nu ai mai văzut niciodată.

Ana îşi aprinse o ţigară, nervoasă. Nu zicea nimic. Devenise foarte nervoasă.

- M-am săturat,Ana, simt că eu nu mai am loc în viaţa ta. Te preocupi de muncă, muzică şi atât. Niciodată şi de mine, de noi...Ce vrei să se aleagă de noi? Mai vrei să continuăm?

- Victor, cum am ajuns la discuţia asta? Doar pentru că nu vreau să merg la mare? Normal că vreau să continuăm...

Victor simţea că nu mai poate. O privea pe Ana şi simţea că nu mai e aceeaşi Ana de care se îndrăgostise, acea fată zglobie şi jucăuşă, de o inteligenţă remarcabilă, care-l cucerise cu replicile ei acide şi zâmbetul ei naiv.

- Nu te mai recunosc, Ana! Ai îmbătrânit!

Ana se enervă şi aruncă cu scrumiera de parchet.

- Victor, ce ai? Cum adică am îmbătrânit? Ce te-a apucat? Faptul că nu merg la mare? Nu vreau, nu suport marea. Doar ştii de când m-ai cunoscut.

- Nu ştiu, dar ceva te frământă şi nu vrei să îmi spui.

- Iubitule, nu e adevărat! încercă Ana să-l liniştească.

- Nu încerca să mă calmezi, nu minţi! Eu plec. Mă duc să mă plimb. Şi ieşi trântind uşa.

Ana căzuse la pământ. Plângea cum nu a făcut-o niciodată. Se duse în dormitor,scoase o cutie neagră de sub pat şi o deschise. Poze ..multe poze. Două fete tinere, frumoase în tot felul de ipostaze care mai de care mai haioase. O anumită fotografie îi atrase atenţia în mod special şi totodată o întristă. O fată blondă, stând pe faleză, la mare, privind apusul, cu o expresie a feţei extrem de calmă. Întoarse fotografia, pe spatele ei era scrisă data de 15 august 1999. Dintr-o dată, începu să plângă atât de tare încât rămăsese fărăr voce. Îşi dădea cu pumnii în cap, se tăvălea pe jos, devenise isterică. Se albise la faţă, iar privirea parea a fi pierdută undeva în cele mai adânci întunericuri.

Victor sosise acasă. Trecuseră trei ore de când plecase. Părea mult mai calm acum.

- Iubito, unde eşti? Îmi pare rău pentru ce am zis mai devreme, şi ţinea un buchet de crini în mână. Nu dădea de Ana. Deschise uşa dormitorului şi o găsise pe Ana întinsă pe jos, plângând înfundat.

- Iubito, ce ai păţit? Zi-mi, te rog.

Ana nu zicea nimic. Plângea şi ţinea poza cu fata blondă, strâns la piept. Victor încercă să-i ia fotografia, dar Ana trase de ea şi urlă un NU, asemenea unui animal rănit.

- Ana, ce e cu tine? Vorbeşte.....

- Nu pot, Victor. Nu am ce să zic. Nu merit să fiu iubită.

- O să chem doctorul, că altfel nu se poate.

La ora 6 seara, sosi doctorul. Îi dădu un calmant Anei şi o băgă în pat. Ana dormea ca un prunc.

- Doctore, ce se întâmplă cu ea? Întrebă Victor îngrijorat.

- Este foarte greu de spus. Nu pare să sufere de ceva anume. Tot ce are este o depresie profundă. Ştiţi cumva ce ar putea să o întristeze atât de tare?

- Sincer să fiu, astăzi ne-am certat destul de tare. Dar nu am crezut că se va ajunge aici.

- Păi... ar fi bine să aveţi grijă de ea pentru că este într-o stare delicată. Încercaţi să o menajaţi de orice ar putea-o întrista. Acum am să plec. Dacă este ceva, nu ezitaţi să mă sunaţi. Aa..şi vă rog să aveţi grijă să urmeze tratamentul pe care i l-am dat. La revedere.

- La revedere, spuse Victor uşor mai optimist.

Ana dormise până a doua zi, la prânz. Se trezi foarte liniştită., un miros dulce o făcea să zâmbească. În bucătărie, îl găsi pe Victor gătind clătite cu ciocolată, preferatele ei. Un zâmbet îi lumină faţa.

- Te-ai trezit, răsună glasul lui Victor. Dă-mi voie să te ajut.

- Nu e cazul, mă descurc, replică Ana.

Se întinse pe canapea în sufragerie, aşteptându-l pe Victor. Petrecuseră o după-amiază frumoasă, aşa cum o făceau la început. Au urmat două zile minunate. Păreau fericiţi şi se iubeau mult.

14 august 2005

- Iubito, mâine ştii că e ziua lui Marian, nu? E Sfânta Maria. Ne-a invitat seara la o mică petrecere. Ar fi frumos, nu? Vin şi Alex cu Anca. Ce zici?

Brusc, Ana se învineţise la faţă. Obrazul i se umpluse de lacrimi fierbinţi, deşi nu plângea....Victor o zări.

- Ce ai păţit? Întrebă uşor speriat Victor.

- Nimic. Se ridică si se duse in baie şi încuie uşa.

După o oră în care Victor încercă disperat să o convingă să deschidă uşa, el dărîmă uşa.

- Ana, tu îţi baţi joc de mine? Stai de o oră în baie si mă laşi ca prostul?

- Victor, nu mai putem fi împreună! spuse, suspinând, Ana.

- Poftim? Cum adică? De ce? Eu te iubesc!

- Cred că e timpul să aflii secretul.

Victor se aşeză pe marginea căzii, împietrit.

- Acum şase ani am fost la mare. Mergeam des cu ai mei şi....sora mea.

- Sora ta? răbufni mirat Victor.

- Lasă-mă să termin, spuse dur Ana. Nu mi-e uşor să zic. Am fost pe plajă şi ne-am dus să înotăm. Eu ştiam foarte bine să înot, sora mea nu. Şi, în apă, am zis să o învăţ să înoate. Din greşeală, am băgat-o cu capul la fund si a început sa se zbată...Am crezut că ştie să se ridice la suprafată şi că vrea doar să mă sperie pe mine...Dar când a ieşit la suprafaţă, a ieşit fără suflare...De fapt, nu am învăţat-o să înoate, ci am omorât-o. Şi povestind toate acestea, Ana se aşeză pe parchetul rece in genunchi, plângând.

- Poftim? răcni Victor.

- Da, fără să îmi dau seama asta am făcut. Mi-am omorât propria soră, pe Maria, căci aşa o chema...Am ucis-o de ziua ei, pe 15 august. Mâine ar fi făcut 18 ani, pentru că era şi ziua de naştere. De atunci, ai mei nu mai vorbesc cu mine. Au vrut să mă ducă la psihiatru şi am fugit de acasă. Am stat o vreme la o prietenă, sub pretextul că ai mei au luat-o razna de când a murit Maria şi nu mă mai înţeleg cu ei. Din ziua aceea, eu nu am mai fost aceeaşi. Cu ai mei nu am mai vorbit. Am încercat, dar au zis că ei nu mai au nici o fiică, pentru ei amândouă au murit in acea zi. Şi de atunci am urât marea...Acum înţelegi? Ştiu că acum mă priveşti ca pe un monstru...

- Ana, mă sperii! Cum ai putut să-mi ascunzi aşa ceva?

- Şi ce vroiai să-ţi zic, că sunt o criminală?

- Dar nu eşti. A fost un accident. Acum inţeleg de ce nu mergeam la mare, de ce urai tot ce era legat de Sfânta Maria şi depresiile tale. Să înţeleg că ea era în poza aceea?

- Da. Ultima poză... făcută chiar de mine. Ultima amintire.

După zece de minute de tăcere, în care Ana nu avusese curajul sa-l privească în ochi, Victor spuse:

- Trebuie să mergi la psihiatru, ştii nu?

- Nu am să fac asta. Ăia o să mă bage la nebuni şi nu mai scap, spuse ea speriată, ca un animal hăituit.

- Nu ai altă soluţie, dacă vrei să-ti revii.

- Victor, mă iubeşti? întrebă ea naiv.

- ... Nu mai ştiu.

Cu ochii în lacrimi, Ana îşi luă geanta şi ieşi.

- Unde pleci? strigă el după fată.

- Unde văd cu ochii, tu nu mă înţelegi. Şi ieşi pe uşă, şi afară din viaţa lui.

Au urmat tre zile de căutări disperate. Victor era teminat. În a patra zi primi o scrisoare..de la Ana.

Iubitul meu,

În toţi aceşti ani ai însemnat totul pentru mine, ai fost singurul om din viaţa mea care a contat, care m-a iubit şi a avut grijă de mine. Ai fost iubirea vieţii mele. Te iubesc şi sper să îţi găseşti fericirea.

Eu nu mai am nimic de oferit. În toţi aceşti ani, mi.am căutat locul. Acum l-am găsit, sunt împăcată cu mine. Locul meu e lângă Maria, în inima mării, în adâncurile ei. Ştiu asta. Simt nevoia să fiu langă ea. Nu o lua ca pe o sinucidere, ci ca pe un act de eliberare sau ca pe o regăsire de sine. Maria este o parte din mine.

Acum sunt pe faleză, privesc pescăruşii cum plutesc pe cer, necunoscuţii ce se ţin de mână închinaţi unui sărut şi apusul sângeriu care-mi încălzeşte inima.

Voi fi mereu lângă tine. Iartă-mă. Te iubesc.

Ana.

Victor înţelesese tot. Îl durea, dar culmea...nu era disperat. Ştia şi el că acolo e locul ei.

- Te voi iubi mereu, Ana, gândi el cu voce tare.

Acum, pe 15 august 2007, la doi ani de la moartea Anei, Victor este un avocat de succes, căsătorit cu doctoriţă frumoasă si cumsecade şi este împlinit. Însă nu trece vară fără ca el să nu meargă la mare, iar la apusul soarelui, să lase un crin, floarea preferată a Anei, pe faleză pentru ca spuma valurilor să i-l ducă Anei....