Invers

Vant si ocean, aruncat peste un munte de insensibilitate,
Versuri ce nu sunt versuri, sunt doar ciudat aranjate.
Destui oameni sunt in tipar, eu as vrea sa creez unul nou
Nu prea mai am inspiratie, nu prea mai stiu sa aduc ceva nou
Ma plicitsesc singura, ideile fug de mine.
Ma tot gandesc la iubire, ce inseamna ea.
As vrea sa nu stiu, as vrea sa nu vorbesc despre ea.

Zambet pus pe fata de un licarit al unui sunet mut. Picatura de roua arsa de ceara unei lumanari de sticla aruncata pe idealul unei vieti.

Iubire insangerata de glontul indoielii, inima inmormantata in cimitirul amintirilor.

Ceata isi face aparitia la fereastra mea, plutesc cu ea, si sunetul noptii o ia la goana

Vioara pe fundal, fumul de tigara in camera, aroma iasomiei, imaginea iluziei perfecta.
Cum poate fi o iluzie perfecta? Ce o face imperfecta, visarea eterna sau lipsa curajului de a o transpune in realitate?
Insomnie acuta, nopti ce se pierd la jumatate inecate in lacrimi, nascute din iubirea insangerata de indoiala. Inima inca traieste in acel cimitir al amintirilor, insa in curand va muri definitiv. Nu mai pot dormi, nu mai pot trai asa, totul in jurul meu moare, nimic nu mai e viu, ma indepartez de lume, de tot ce m-ar putea aduce la viata. Prefer aceasta coma spirituala, decat viata asta fada, fara gust, fara culoare, fara nimic. Iadul perfect ar fi nemurirea intr-o lume ca asta.
Culoare albastra pe obrazul roz al acelei picaturi de apa pe acel gand auriu al tristetii. Nu stiu cum sa mai exprim tristetea, nu gasesc metafora cea mai buna. Durerea nu se citeste, nu se scrie, se simte atata de adanc si profund ca nu mai exista mijloc de exprimare.
Gratia gheisei in timpul dansului cu evantaie, privirea inocenta a ei, insa lipsa ei de viata proprie. Iubire imposibila, clinchetul linistii unei cascade rosii.
Care ar fi definitia lipsei de curaj? Viata mea inchisa intr-un borcan, asa cum se inchide un fluture pentru a fi pus in insectar.
Visul cel mai de pret al omului, sa creada ca moartea nu e dureroasa.
Adevarul cel mai mare: dupa moarte, nu mai e nimic, tocmai asta ne sperie pe toti NIMICUL.
Obsesiv mergea un melc pe acea frunza,pana ce frunza a cazut, strivind acel melc de pamant. Dar oare unde vezi frunze si melci in mijlocul lui februarie? Nu vezi, insa poti scrie orice...imaginatia nu are frau, la fel cum si visatul iti asigura fericirea cand nu esti fericit. De ce nu am spus nefericit? Nefericitul este cel ce nu a cunoscut niciodata fericirea, cel ce nu este fericit a cunoscut fericirea chiar prea mult, si ii duce dorul.

Cunoasterea noastra, atat de mica si relativa, ne va duce la pierire, uneori misterul are mai mult farmec si mai mult adevar decat cunoasterea in sine.
Clipirea unei gene, o mica tornada in ocean.
Sper sa nu raman ceea ce sunt, dar sper sa fiu mereu ceea am fost, sperand ca voi fi mereu aceeasi.
Vocea cristalina a sufletului meu ma adoarme usor, omorand acea insomnie constanta.
Rationalul meu nu gaseste aceste randuri cunoscute lui, insa citindu-le cu sufletul isi au tot sensul.
Uneori ne distrugem singuri prin chinul nostru de a fi/gandi rational. Dar atunci la ce nevoie de sentimente? Ele sunt prelungirea ratiunii, nascute tocmai din ratiune, in prelungirea ei



Viata este un izvor ce va seca mai devreme sau mai tarziu, este un motor creat sa se strice si sa fie inlocuit, viata se termina orice ar fi si nu mai e nimic dupa ea, degeaba ne amagim. Uneori clipa asta poate fi ultima.
Sentimentele trebuie lasate sa traiasca si ele, sa creasca, sa fie marete. Uneori sunt sentimente negative, alteori sunt cele mai frumoase, dar fara ele, am fi doar niste roboti, insa orice am imita, nu putem imita frica de moarte.

Ghetar de foc aruncat peste cer, privit de un suflet care inca mai crede in ............
Sfarsit de poveste.....invers......