Delir

De te-ai duce de unde ai venit, ce bine ar fi.
De m-ai lăsa să îmi fac singură funerariile
Nimic nu m-ar mai răni.
Singurătatea ta este salvarea mea.
Degeaba suntem unul lângă altul
Dacă suntem singuri în doi-
Şi apoi, lacrima asta binecuvântează.
Nu te întrista, nu te panica, nopţile mereu au fost ale mele.

Cuvintele dispar de pe foaie, notele dispar de pe portativ.
Aşa cum clipele şi bătăile inimii dispar în ceaţa morţii.
Ultimul sunet, ultimul cuvânt, ultima bătaie.
Întunericul mucegăieşte pe pereţii nopţii sălbatice.
Iar inima mea aleargă după conştiinţa mea.
Nu te întrista, nu am să mor înainte de moartea mea.
Am să o las pe ea să vină.
Am să merg cu paşi lenţi şi tăcuţi spre final...

Dar aruncă-mi un zâmbet în sictir
Să simt iluzia de a fi fericit şi euforic.
Iar cu rana am să merg până ce cicatricea o va înmormânta.
Am spus adio de prea puţine ori, şi atunci când trebuia, nu.
Regretele suspină singure pe aleea teilor, eu plâng în braţele lor...
Tabloul arată ca o dramă, depinde din ce unghi priveşti.
Totul a luat foc în jur, în flăcări s-a înecat.
Blestematele de ploi au sărutat timid flăcările.

Nu te vreau, norocule sau destinule.
Nu te vreau, viaţă scumpă care eşti!
Melancolia spintecă nebunia, o lasă în sânge şi singură
Vanitatea mea fuge înaintea tuturor,apoi îmi găsesc scuză:
Sunt doar un om!! Da, sunt o particulă nesemnificativă....
De-ar dispărea lumea cu totul, sufletul meu ar muri împăcat.
Explozia sentimentelor ar dărâma şi pereţii cei mai înalţi.

Nu mai vreau epilog, nu mai vreau poezie sau lirism, nu mai vreau nimic.
Oceanul mort ce poartă nume de suflet, se va revărsa peste flăcările minţii mele, va ucide şi îneca tot. Două gânduri rămân suspendate de fumul înecăcios din aer: dacă sufletul meu moare puţin în fiecare zi, sunt nemuritoare...sau am murit de mult? Dacă inima mea a încetat să mai bată, am murit sau am născut? Fumul se lasă peste roua ochilor mei...Inima îşi închide genele, conştiinţa şi-a închis porţile. Viaţa mi-a şoptit adio la ureche, după ce a închis sângele în vene.


Nu am gânduri, ci stânci, nu am sentimente ci nori, nu am viaţă, ci un ocean amar.
Din toate astea, s-a născut furtuna din mine, din toate astea a murit omul....

Confesiune

Mereu mi-a fost frică de eşec, să nu dezamăgesc. De aceea, cred că am ratat multe şanse pe care viaţa mi le scotea rând, pe rând în faţă. Mereu mi-am zis că nu am decât o viaţă, dar în acele momente mi-era frică să îmi iau viaţa în mâini, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Pare atât de uşor să îţi trăieşti viaţa, dar nu e.

Dorinţa de fi cel mai bun îţi poate aduce exact contrariul. Mă întreb, unde eram acum, cum arăta viaţa mea, dacă aş fi avut mai mult curaj, mai mult tupeu? Uneori, mă uit în urmă şi văd că în ceea ce mi-a fost frică să mă implic, nu erau decât lucruri bune.Şi atunci îţi amărăşti singur sufletul, te chinui în interior mai mult decât dacă ai fi avut curaj şi ai fi dezamăgit. Deciziile nu vin aşa uşor.

În finalul vieţii aş vrea să mă pot uita la filmul vieţii mele şi să spun că mi-am găsit doza necesară de curaj să înfrunt viaţa şi să învăţ din şuturile pe care le primesc. Viaţa îţi dă multe, depinde de tine ce alegi, ce ştii să iei, fără să regreţi sau să fii nefericit.

Curajul este o lecţie destul de grea a vieţii, realitatea pare Infernul dezlănţuit, iar tu ...nu eşti decât un biet omuleţ care nu vrea decât să facă ceva cu viaţa lui. Deciziile pe care le luăm sunt expresia vie a eului nostru, dar de multe ori ele devin dezamăgiri.

În final,rămâne parfumul gândurilor ce se evaporă ,în timp ce viaţa ta o ia pe un drum paralel cu tine, pentru că ţi-a fost teamă...

Cuvintele vs Viaţa

Am fost mereu încolţită de cuvinte, pusă la perete de ele. De fiecare dată când am încercat să fiu fericită, ele au venit precum ielele să distrugă şi să mă urmărească. Nu m-au lăsat o clipă, au fost mereu în spatele meu, mi-au suflat în ceafă, mi-au pus piedică, mi-au zâmbit amar. Le-am zâmbit şi eu, şi mai amar, cu lacrimi în ochi. Oricât am încercat să nu le las să ajungă la sufletul meu, ele m-au cotropit până mi-au zdrobit inima. Mereu am fugit de ele, m-am temut de ele atât de tare. Şi ele ştiu asta...

Oriunde m-aş ascunde, mă găsesc. Mă prind de picioare şi mă trag spre ele, indiferent de voinţa mea. Mă lipesc de perete şi îmi dau palme peste faţă, să simt durerea, să curgă sânge, să învăţ să le simt, să le iubesc. Le privesc în ochi şi încep să plâng, simţindu-mă neputinicioasă. Ele se opresc, se uită la mine cu milă şi îmi şterg lacrimile de pe obrajii sângerii. Mi-e ruşină că sunt slabă, ca nu le pot face faţă, că şi eu mă folosesc de ele, cum se folosesc şi ele de mine. Uneori, mă lasă aşa, să zac într-o letargie continuă, şi când îşi aduc aminte, mă lasă să plec.

Şi acum le aud râsul diabolic în mintea mea. Mi-au luat speranţele şi le-au dat de pământ, sfărâmându-le în milioane de cioburi cristaline pe podeaua sufletului meu. Ele s-au impregnat în suflet până acesta a început să sângereze. Şi nu s-a mai oprit...Am rămas cu milioane de bucăţi de speranţă...

Pe o stradă lăuntrică din minte mea, am avut ultima întâlnire cu cuvintele. Au fost paşnice, am vorbit cu ele. Le-am întrebat ce vor de la mine, de ce mă urmăresc...Au râs de mine, şi mi-au zis: "Noi fugim de tine, noi ne apărăm, vrei prea mult de la noi, noi nu îţi putem oferi tot, nu totul se află în cuvinte, nu aici stă fericirea....". Atunci am înţeles că se purtau aşa pentru că mă vedeau inamicul lor. Am tăcut, am închis ochii şi am stat aşa vreo două minute. Mi-am inchis simţurile şi am deschis sufletul, atunci milioanele de bucăţi s-au unit şi au dat naştere la o nouă speranţă.

Am fugit de pe alee, am ajuns acasă, am adormit speranţa pentru a nu obosi, şi mi-am făcut bagajele. Mâine plec să văd cerul, să caut cu inima, să simt tot ceea ce cuvintele nu reuşeau să îmi dea.Plec într-o călătorie fără final...

Viaţa în paşi surzi

Luna se mişca în ritm sacadat, pe cerul ce ardea în întunericul amarului nopţii cenuşii.
Inimile băteau în sens invers, cu pas tăcut.
Lumina ochilor atingea uşor sunetul tăcerii ce provoca un zgomot infernal în inima mea.
Tăceau, tăceau florile adormite de mireasma copacilor ursuzi.
Gândul alerga necontenit către fumul conştiinţei mele.
Fiara din mine îmblânzea angelicul pierdut, uşor, uşor...în timp.
Sufletul nu vroia pereche, căuta fântâna din care ţâşnea elixirul fericirii.


Şi-am plâns cu roua dulce, în dimineţile amare, şi-am închinat odă serilor de vară,
Şi-am chemat zeii să-mi aducă eternul la picioare. Eternul s-a terminat, zeii mi s-au închinat.
Şi-am râs cu frigul,la aceaşi masă am stat,şi acelaşi suflet am îngheţat.
În singurătatea-mi am hălăduit, furtuni nu m-au oprit, ci doar m-au iubit.

Din nebunie am născut un suflet zbuciumat şi agitat, ca spuma mării în iarna celestă.
Nu îmi iert păcatele, căci nu mi le ştiu. Nu fac decât să îmi iubesc sinele şi eul.

Şi-am iubit cu dor şi durere, şi-am trăit intens cu clipele lângî mine.
Din inima mea nu poate naşte decât sufletul omului nebun...de viaţă.
Şi-am iubit viaţa, şi i-am plâns la picioare, aşa cum ea mi-a plâns în braţe.
Şi am plâns amândouă, căci nu ştiam...eu i-am dat ei viaţă sau ea mie?!

Din suflet în suflet...

La un capăt era EL, la un capăt era EA....Drumul niciodată nu a fost pentru amândoi, însă între ei erau milioane de stele ce vegheau pe acelaşi cer, ei împărţeau cerul şi stelele, visau cu privirea spre acelaşi Luceafăr. Nu s-au vazut, nu s-au plăcut, dar în adâncul inimilor se cunoşteau de o viaţă, ştiau că acel capăt de drum al fiecăruia trebuie să se apropie de celălalt, să se unească, să devină un întreg, nu ceva sfărâmat.

Nu şi-au zâmbit niciodată, nu s-au atins niciodată, dar s-au iubit mereu în taină şi în întunericul lumii care îi înconjura, lumina din sufletele lor era singura care le deschidea drumul orb pe care mergeau inconştienţi. Pe drum, au găsit zeci de obstacole şi greutăţi care le-au îngreunat călătoria, i-au îndepărtat şi mai mult. La un moment dat, s-au apropiat cu o bătaie de inimă mai mult, dar a LUI bătea mai încet decât a EI, iar în jurul ei era prea mare zgomotul altor inimi şi săraca a fost dezorientată şi a greşit drumul.

Şi a fugit cu ochii închişi, cu inima deschisă, s-a oprit în mii de locuri crezând că este locul ei, fugind mereu disperată si dezamăgită. El a asteptat mereu, a căutat, dar o altă EA a venit iar el a crezut că Ea este...şi s-a oprit din alergat.

Culoarul nu mai este lung, se micşorează tot mai mult cu fiecare bătaie mai înceată a inimii, până când inimile au încetat să mai bată....Au murit, iar sufletele pereche nu s-au găsit, au ţinut în loc alte suflete, neştiind că nu ele sunt jumătăţile. Capetele lor de drum nu s-au apropiat decât o dată în viaţă, iar atunci nu şi-au dat seama. Acum sufletele lor hoinăresc pe tărâmuri nebănuite. Oare acolo să se întâlnească?!...

Orice masca are un chip!

Aerul din camera aducea aminte de aroma dezorientarii, o dezolare cuprindea camera cu totul si micsora peretii transformandu-i in mici puncte negre in spatiul infinit. Eram aici si nu vroiam sa fiu in alta parte. Simteam siguranta locului in care esti, ma simteam ca si cum apartineam acelei camere. Nu aruncam nici o vorba in vant, nu imi pierdeam controlul si nu ma pierdeam cu firea. Simteam echilibrul cum pulseaza in venele ce se umflau cu viteza in trupul letargic.

Am fost mereu o fiinta care a trecut repede de la o stare la alta, cea care avea mereu pe chip cele doua masti, cea trista si cea vesela, am stiut sa le fac sa traiasca impreuna fara a fi suparate una pe alta, le-am facut sa inteleaga ca ele sunt expresia si chipul sufletului meu si ca amandoua alcatuiesc inima mea, ca una fara cealalta nu exista. Mastile acestea au imbinat un zambet cu o lacrima intr-un mod supranatural si ireal, mai frumos decat m-as fi asteptat vreodata. Gustam in acelasi timp din zambet si lacrima, asa cum o faceam in copilarie cu prajiturile mele preferate. Eram insetata sa le gust, sa le inteleg, sa inteleg ce avea sufeltul meu de spus. Si am adunat multe lacrimi si multe zambete. Am fost la fel de trista precum am fost si fericita, oricat de neechilibrata am parut, in suflet am gasit mereu balanta intre cele doua. Si asta m-a facut sa iubesc si sa apreciez ceea ce am, am reusit sa colectionez cele mai frumoase zambete si cele mai triste lacrimi, traite la fel de intens si cu o naturalete infricosatoare. Nu mi-e frica de lacrimi, la fel cum nu ma sperie puterea unui zambet. Am incredere in cele doua si le vad frumusetea. Nu exista uratenie pe lumea asta, ci exista lucruri care nu sunt la fel de frumoase pe cat am vrea noi si atunci, in mintea noastra ele sunt asociate cu uratul. Eu nu vad urat in nimic, sau poate doar cand las superficialitatea sa ma cuprinda, desi ma lupt sa nu o fac prea des. Frumusetea exista in tot si in orice.

Insa vine vremea cand acele masti trebuie puse deoparte..Oare?! Sau pur si simplu adaugam milioane de alte masti la cele doua masti primordiale? Sufeltul unui om are nevoie de protectie, iar aceste masti nu fac altceva decat sa ii ofere protectie, Aceste masti nu sunt puse pentru ca am fi noi falsi, ci pentru ca sufletele noastre sunt prea fragile. Cu fiecare masca, exprimam un alt gand si alt sentiment al sufletului. Nimic nu este fals, ci doar diferit. Suntem in metamorfoza continua, reinventare perpetuua, nimic fals sau ascuns, ci doar mister....

Camera se miscora mai mult la fiecare clipire a genelor mele, am scos cele doua masti si le-am pus pe masa. Am impachetat cu grija toate celelalte masti si le-am pus in valiza, le-am luat pe cele doua, am inchis valiza si am deschis usa. Am pasit, m-am uitat inapoi si am inchis usa in urma mea, purtand masca puterii pe fata...

Nu uita, mastile nu sunt ceva ce ascund, ci ceva ce se arata, ele trebuie descifrate, sunt la vedere, trebuie doar sa privesti in profunzime si in spatele mastii.

Stop, this is my life!

Vine o vreme când înveţi că lumea nu e aşa roz cum credeai tu sau cum sperai tu că va fi. Vine o vreme când descoperi ce impact au faptele tale asupra propriei vieţi, şi cât de mult contează pentru ceilalţi. Pe principiul "românului îi place bârfa", viaţa ta va fi mereu subiect de bârfă pentru ceilalţi, mai rău decât în tabloidele de succes. Dar staţi aşa, că nu mă cheamă Paris Hilton!!

Întotdeauna va fi o persoană care va arunca viaţa ta în mocirlă şi va călca pe ea, aşa cum deseori călcăm fără milă pe gândaci şi apăsăm să fim siguri că au murit. Aşa e şi în viaţă, tot stai după ce spun alţii şi ce cred alţii. Dar vine o vreme în care începe să ţi se "rupă" de ce zic unii şi alţii. In definitiv, tu te cunoşti pe tine şi ştii de ce esti capabil, şi nici un om nu mertă să îi fie pusă viaţa pe un ecran maaare în centrul oraşului pentru a distra gustul bolnav de privi cu lupa în viaţa altora. Cei ce fac aşa ceva, sunt oameni mâhniţi de propria viaţă, de propria lor incapacitate de a fi fericiţi. Dacă vreţi adrenalină, faceţi bungee-jumping, e mai palpitant şi mult mai fun!

Am trecut de pragul în care vedeam lumea ca pe o mare bomboană roz, acum e mai degrabă o prăjitură uscată şi veche de care te fereşti. Însă am învăţat să îi respect pe ceilalţi şi mai ales, pe mine. Să mă accept aşa cum sunt, pentru a-i putea accepta şi pe ceilalţi aşa cum sunt. Nu mă interesează decât persoanele apropiate şi dragi, care mă fac să fiu mai bună, de la care am ce învăţa, şi care ştiu cum să îmi arate că am greşit şi cum să apuc calea cea bună. Restul, sunt doar personaje pasagere de care mă pot debarasa foarte uşor şi de care chiar nu îmi pasă. Deh, nu poţi iubi pe toată lumea, şi nu toată lumea merită atenţia ta.

Faptele sunt fapte, au fost, sunt şi vor mai fi, nu le poţi schimba, însă poţi face ceva constructiv cu viaţa ta şi ceva cu adevărat important. Aşa că am să spun STOP, şi am să las tot ce a fost în spate şi am să adopt altă atitutinde. Poate vi se pare ciudat, dar devin cam sătulă de mofturile şi aerele unora. M-am săturat să fac pe placul tuturor, de dragul lor sau doar că aşa e frumos. Nu, e frumos să laşi în pace şi să fii lăsat în pace. Niciodată nu vei mulţumi pe toţi, unii chiar asta fac: caută defecte, doar doar, or fi mai multe la tine decât la ei. Slabe şanse!:)

Viaţa ta îţi aparţine, este dreptul tău să faci ce vrei cu ea, evident în anumite limite, fără să îi ofensezi pe ceilalţi, dar nici să pleci capul în faţă oricui nu merită. Sortarea oamenilor din jur merită făcută, pentru a nu îţi încărca anturajul cu tot felul de oameni care nu fac nimic decât să te pândească la colţ. Vine o vreme când spui Stop şi mergi mai departe,vine o vreme când te accepţi aşa cum eşti, te iubeşti pentru ce e bun şi încerci să corectezi ceea ce e rău...

Viaţa în culori

Azi am lăsat negrul deoparte, am ales culori mai vesele. Din toată planşa mea de culori, cel mai mult erau portocaliu şi roz, iar negru foarte puţin. Deşi ştiu că negru este culoare vieţii mele, azi am de gând să schimb culorile vieţii şi să aduc puţină lumină.

Azi culorile vieţii mele sunt cele mai vesele, mă îmbrac cu roşu, mă înveselesc cu roz şi adorm mângâiată de portocaliu. Visez în albastru şi mă trezesc în alb, lumea este turcoaz iar inima mea este verde. Zâmbetul este un amestec de mov cu bleu, pus pe un fond puţin gri. Totul este plin de culoare, ca într-un pastel de primăvară arzătoare.

Viaţa mea are culori, flăcările sufletului meu au alungat negrul din inima şi mintea mea. Şi ce dacă lumea este neagră? Eu o văd colorată, eu am planşa mea pe care desenz viaţa şi lumea aşa cum vreau eu. Pictez...visez, visul meu nu are final şi nici început, este doar un vis ce există în realitate, pentru că eu îi dau viaţă. Întreaga lume este un vis, iar dacă ne-am trezi lumea ar pieri chiar sub ochii noştri înceţoşaţi.

Visează, pui de om, visează fiu de stea, visează fiică a cerului, atât cât imaginaţia îţi dă voie, atât cât lumea încă e un basm, atât cât mai crezi în poveşti, atât cât iubeşti...

Time and Hope

Am avut întotdeauna încredere în Timp şi Speranţă. Am spus mereu că speranţa te ajută să mergi mai departe, iar timpul îţi arată că toate se rezolvă si că meriţi să trăieşti fără să ştii ce te aşteaptă la primul pas. Acum, nu le văd decât ca pe nişte duşmani, care nu fac altceva decât să îmi alimenteze viaţa cu minciuni şi idealuri care nu există.

A fost o vreme când eram cea mai bună prietenă cu Timpul şi Speranţă, acum simt că nu fac altceva decât să mp rănească şi să îmi facă rău. Am încercat să trăiesc fără ei, însă în scurt timp, mi-am dat seama că datorită unuia trăiesc şi celălalt a pus stăpânire pe viaţa mea, când eu nu eram atentă. Sunt datoare Timpului pentru viaţa mea, pentru cât va dura el, pentru cum va fi ea, iar Speranţa este inima tuturor viselor mele.

Mereu am sperat ca timpul să îmi arate calea cea bună a vieţii mele, dar cu cât am aşteptat mai mult cu atât mi-am dat seama că viaţa nu făcea nimic decât să treacă pe lângă mine, aşteptând sî o opresc eu în loc. Să o trăiesc aşa cum îmi doresc, aşa cum am vrut dintotdeauna. Locul unde eşi nu este neapărat şi locul unde eşi fericit. De cele mai multe ori, ne minţim şi "naştem" fericiri false, care mai devreme sau mai târziu se vor întoarce împotriva noastră.

Fuga ar fi singura care mi-ar domoli sufletul tuluburat, acum. Fuga de ceea ce simt, de ce mă înconjoară, dar am descoperit că pentru a fi laş, pentru a fugi, îţi trebuie mai mult curaj decât crezi. Caut mereu lăcaşul sufletului meu, alerg cu speranţa după mine, crezând că ea îmi va arăza drumul vieţii mele. Păcat că drumul meu este alcătuit numai din suişuri şi coborâşuri, devine din ce in ce mai greu vizibil, chiar şi pentru ochii sufletului meu. Tot ce îmi doresc este să îl găsesc şi să nu trăiesc altă viaţă, să nu apuc drumul altei vieţi....

Soul Killer

Suflet zidit pe peretele singurătăţii, o lacrimă aruncată peste el, învelit de aroma tristeţii. Mi-am zidit singură sufletul într-un perete, ce uşor, uşor l-am clădit din lacrimi, dezamăgiri, tristeţi, iubiri şi amintiri.

Am fost nemiloasă cu mine însămi, m-am distrus întâi pe mine ca să pot învăţa să îi distrug pe ceilalţi. Mi-am ascuns bine adevărata faţă chiar de mine însămi. Mi-a fost prea frică să mă cunosc, mi-era teamă de ce demon am să întâlnesc. Îl simţeam, dar nu vroiam decât să fug de el, să nu ştiu.

Am avut întâlniri cu mine destul de dese. De fiecare dată m-am îngrozit şi am îngheţat instantaneu. Cred că nu mai am teamă de cei din jurul meu, ci doar de mine, de ceea ce sunt, de ce le-aş putea face celor din jur.

Mi-am zdrobit sufletul singură, nu m-am folosit de nimeni pentru a mă răni. Nu mi s-a părut corect aşa. De ce să le pun pe umeri această povară? În final, şi ei îşi vor zdrobi sufletele la fel: singuri... Crima cea mai mare este să îţi ucizi propriul suflet, iar eu tocmai am comis-o. Nu mai sunt decât un simplu trup gol pe dinăuntru, fără sens sau direcţie. Am scăpat şi de povara durerii. De acum, nimic nu mă mai poate ucide.

Totul se începe cu tine însuţi, cu radiografia propriului tău suflet. Apoi, totul este mai uşor de luat. O dată ce ţi-ai cunoscut sufletul cu adevărat, poţi fura orice de la alt suflet.

Sufletele se oferă cel mai uşor, dar la fel de uşor şi mor...

Planurile, drumul infinit către Viaţă

Omul are acest talent incredibil de a-şi face planuri. Nu poate trăi fără planuri, nu poate trăi în imediata secundă a vieţii, nu suportă suspansul, nu suportă secretele, dar le caută cu atâta sete. În naivitatea lui se închină cunoaşterii mai rău decât oricărui zeu, crede că prin cunoaştere află secretele vieţii, de cele mai multe ori doar le omoară, asta nu înseamnă că le şi cunoaşte.

Ce ar însemna o viaţă fără planuri? Dacă am trăi asupra impulsului, cum ar arăta vieţile noastre? Ordine, da. Planificare,nu. Ordinea limitează haosul, planificarea ucid forma de viaţă, totul decurge conform unui tipar, acţionăm împotriva voinţei noastre şi conform unui plan.

Viaţa e a ta, e numai a ta, nu cred în destin, astre sau altele de acest gen. Cred în puterea mea de a mă defini ca om, cred în puterea mea de a-mi stăpâni viaţa, deşi cred că de cele mai multe ori, ea este cea care mă stăpâneşte şi doar îmi dă iluzia că eu o stăpânesc pe ea. Jocul asta ne duce până la moarte.

Sunt sigură că orice acţiune are efect,că nimic nu se întâmplă în gol, e ca o reacţie în lanţ, doar că de multe ori noi nu suntem conştienţi de efectele acţiunilor noastre. Fie-ţi teamă de tine însuţi, nu te mai teme de ceilalţi, lasă-i pe ei să se teamă de ei însuşi.

Frica cea mai mare vine din tine însuţi. De tine eşti cel mai sigur( în cele mai multe cazuri, pentru că sunt situaţii în care nici măcar pe tine nu te mai cunoşti), ceilalţi sunt imprevizibili, nu ştii de la ce să te aştepţi, de aici şi aceste suferinţe provocate de cei din jur. Nu ne lăsăm răniţi, pur şi simplu suntem luaţi prin surprindere exact atunci când ne aşteptăm cel mai puţin, când nu avem scutul de apărare cu noi, când ne relaxăm sufletele. Însă când ştii că nu mai ai cum să scapi de tine, că îţi vei face rău singur, atunci este cel mai greu de acceptat. De obicei, funcţionează ca principiul pieptănatului. Atunci când ne pieptănăm singuri, durerea e mai uşor de suportat, pentru că ştim exact ce va urma şi unde,şi în ce moment. Însă când ne umblă altcineva în păr, suntem vulnerabili, durerea e de o mie de ori mai puternică,pentru că ne iau prin surprindere. Oricât te-ai chinui, eşti luat prin surprindere...ca şi în viaţă.

Simbol,semnificaţii,planuri..Poate că unor lucruri le dăm prea multe semnificaţii şi altora nici măcar un nume nu dăm. Natura, mediul înconjurător este,de fapt, alter-ego-ul nostru. Dăm semnificaţii, pentru a ne întâlni tot cu noi înşine,în final.

Mă numesc Adela, sunt un om, am o inimă, un trup, gânduri, sentimente, şi...din nefericire...multe planuri, care în final, nu mă lasă deloc să trăiesc viaţa, dar fără ele viaţa însăşi nu ar avea sens...

Ia o gură de aer, OMULE!

Nu mai înţeleg nimic. Sau nici nu ar trebui să mă chinui să înţeleg? Acum câteva zile eram în culmea depresiei şi nu mai vedeam nicio scăpare din starea care mă copleşise. Simţeam că sunt în acel moment de răscruce. Apoi au venit unele momente în care decisesem să trăiesc fără nici un plan, să văd până unde se poate întinde viaţa.

Deşi aproape că nu înţelegeam ce e cu mine, am mai văzut şi ştirea cu studenta lovită de maşină pe Şoseaua Kiseleff, poliţiştii erau blocaţi pe "pilot automat" şi nu ştiau decât să dirijeze traficul şi atât,lăsând-o pe fată să zacă pe jos, iar cea care a lovit-o m-a uimit prin lipsa ei de reacţie şi aroganţa cu care vorbea, deşi ucisese un om.

Toate acestea m-au pus pe gânduri, şi în timp ce mă gândeam la mine,la viaţa mea, am descoperit că oamenii au murit, că nu există decât roboţi cu aspect uman. Ceea ce au făcut acei poliţişti mă determină să spun asta. Păreau blocaţi pe un singur mod, o singură comandă, să dirijeze traficul pentru Summitul NATO( de fapt, repetiţie). Ori omul are discernământ,el poate analiza şi decide ce situaţie este mai gravă,poate oferi importanţă mai mare lucrurilor, în funcţie de om,situaţie, circumstanţă. Omul are raţionament. Şi cred că în acest caz toate calităţile ce ne definesc ca specie umană, s-au pierdut în neant.

Universul fiecărui om are ale lui reguli şi întâmplări, şi aceste universuri interacţionează între ele. Universul meu este veşnic influenţat de cel al altor oameni. Însă asist la o dezumanizare de mare proporţii a omului, de parcă fuge de ceea ce este el în esenţă, de parcă ar fugi de condiţia lor de om. Fugi omule, fugi cât te ţin picioarele,căci în final materia ta se risipeşte şi nu ajungi decât niste praf în adâncul pământului, nimic mai mult.

Nu sunt omul cel mai bun, nici nu vreau, nu cred în extremele astea: bun/rău, moral/imoral. Totul este relativ si aplicabil la situaţie,om, împrejurare, însă exsită nişte situaţii în care valorile morale ies la suprafaţă pentru toţi,în acelaţi mod.

Sunt un simplu om, nu fug de condiţia mea, nu mi-e frică să fiu om, nu mi-e frică de nimic ce aş putea fi, ci doar de ce aş putea deveni. Nu vreau sa devin, vreau să fiu. Nuanţa este evidentă şi A FI înseamnă a trăi, pe când a deveni îmi pare ceva ce ucide din farmecul vieţii. Respiraţi oameni, uşor,amintiţi-vă unde sunteţi, ce aţi creat, nu vă mai pierdeţi cu firea atât. Să ne amintim în ce specie ne încadrăm şi de ce suntem acolo.

Ca să poţi fii om în lumea de azi, trebuie să fii precum un vânător cu prada. Şi această concluzie nu ma încântă deloc. Acum poţi fii vânător, însă peste cinci minute poţi fii cu succes cea mai ispititoare pradă.

Ruinele sufletului

A inceput cu un oftat usor ce parea doar un gest firesc unui om usor obosit de rutina cotidiana, a continuat cu un sictir de nedescris, a urmat disparitia zambetului de fata, iar privirea fara sclipire si fata inghetata au luat locul tuturor celor dinainte.

Starea a continuat cateva zile, iar acel oftat s-a transformat intr-o ploaie de lacrimi. Eram jos, in genunchi la colt, si plangeam, stateam ca si cum totul s-ar fi terminat, ca si cum nimic nu mai exista, ca si cum muream. Si am stat asa pana mi s-a facut rau, pana am cazut jos, lipsita de puteri, intinsa pe podeaua rece si neagra. Am zacut asa o saptamana, o doua, un an, o viata..timpul era irelevant, nu se mai masura la fel,puteam sta asa zece vieti. Zilele erau gri, toate culorile se risipeau in aceasi nuanta stearsa, cerul era la fel de intunecat si ziua si noaptea, aproape ca nu le mai deosebeam, iar eu inca eram pe jos, intinsa, in aceasi letargie. Primisem darul cel mai mare, Viata, iar eu mi-o iroseam pe acea podea, acea podea care devenea caminul. Nu m-am ridicat de pe podea mult timp, ma hraneam cu ea, imi intra in pori, imi asigura minimul de hrana necesar unui organsim sa fie in viata.

Reactiile, si ele, se pierdusera, eram un suflet gol, intr-un trup aproape mort.Minute, zile, ore, ani? Ce mai insemnau toate astea, cand sufletul meu, spiritul meu murea usor? Mai conta locul,spatiul, timpul? Imaginea apocaliptica a sufletului meu se creiona usor in imaginatia mea, atacul de panica avea sa isi faca aparitia...Prima reactie dupa mult timp, ciudat...Incepusem sa ma misc, sa reactionez...Pas cu pas, am omorat simbioza in care traiam cu podeaua si am parasit-o. Niciodata nu plecasem din locul in care eram...

Mi-am pus zambetul fals pe fata si am iesit din casa, soarele imi era asa strain, oamenii din jur mi se pareau dihanii cu fete inraite de propria lor viata, pe care tot ei si-au ales-o. Am cautat un loc in care sa ma simt in siguranta, sa ma simt bine..nu mai exista nici un loc pentru mine. Brusc, am simitit ca nu mai apartin acestei lumi, ca nu mai am loc, ca nu mai sunt la fel. Ceva in mine se modificase, si aceasta modificare avea sa fie pe vesnicie.

Cand omul este dezamgit de el insusi, cand se indoieste de propria lui identitate si personalitate, cum ar mai putea trai in siguranta deplin intr-o lume in care, oricum se simte stingher, neprotejat si gata oricand sa ajunga prada unui vanator insetat? Masca,zambet fals, cuvinte elegante spuse sa nu ranesc/jenez/ofensez, orice, numai sa nu fiu eu insami. Orice, numai sa nu imi arat identitatea. Ce rost mai am eu, ca om daca trebuie sa par mereu altcineva, sa insemn altceva?

Refuz jocul acesta de a actorul. Nu stiu decat un singur rol, acela de a fi EU, asa cum sunt eu, cea care rade cu gura pana la urechi, cea care plange de ar ineca un oras intreg in lacrimile ei, cea care se daruieste cu totul, cea care iubeste cu intreaga fiinta, cea care se enerveaza usor si bombane, cea care e mereu pregatita sa dea o replica acida. Nu cunoasc teatru, nu vreau sa joc mai multe roluri. Nici macar rolul de EU nu l-am descoperit prea bine, nici macar ce inseamna pe de-a intregul acest rol nu am aflat. Povestea mea are un singur personaj: Eu. Suntem singuri pe lumea asta, oamenii vin si dispar, nimic nu e vesnic, nici macar Eu, Tu, EI.....Si daca tot stiu ca ma voi risipi in negura universului, ce ar fi sa descoper ce anume risipesc?Caci la ce risipesc acum, nu ma voi mai putea intoarce. Am intrat pe usa, mi-am lasat zambetul fals in cuier si acum ma duc in camera....Astept..

S-a terminat la fel cum a inceput, cu un oftat...Ce va urma acum?

O lume fără lacrimi

Aş vrea să nu mai plâng, să primesc toate loviturile în piept cu graţie, fără să mă smiorcăi atât, fără să par atât de fragilă, aşa cum sunt, de fapt. Aş vrea să nu mai existe lacrimi, să nu le simt fierbinţeala pe obrajii roşii.

De fiecare dată când plâng, simt cum sufletul meu şi trupul meu au obosit să mai lupte cu lumea înconjurătoare. Oare se poate să exsiste tristeţe fără lacrimi? Când plângem, sufletele noastre iau o pauză, se odihnesc. Şi ele obosesc să se mai lupte cu alte suflete şi pur şi simplu se opresc. Şi lacrimile îţi fac apariţia, aşa cum apare curcubeul după ploaie.

De ce ne lăsăm aşa de uşor răniţi, de ce lăsăm lacrimile să ne cuprindă aşa repede? De ce suntem fiinţe atât de sensibile şi puternice în acelaşi timp? Nu e vina celui care răneşte, ci a celui care se lasă rănit. Lacrima ta, lacrima mea....lacrimile noastre sunt identice, însă ele apar la fel?

Cum ar arăta o lume fără lacrimi? O lume în care atunci când eşti rănit, dezamăgit, supărat...pur şi simplu pleci şi uiţi? În care nu mai eşti atât de vulnerabil,în care lacrimile nu au fost inventate...cine le-a inventat? Cine ni le-a pus în noi? Şi de ce nu se termină niciodată? De ce se reîncarcă mereu rezervorul lor? Noi îl umplem, fără să ne dăm seama?!...

Dintre toate lumile imaginate, o lumea fără lacrimi pare imposibilă...

Momente esenţiale

Astăzi am avut întâlnire cu vechea eu,vechea Adela, pe care se pare, o uitasem undeva departe, şi care urla după propria identitate. M-am revăzut cu vechii mei colegi din liceu. Ce ciudat sună vechii mei colegi. Parcă mai ieri eram lângă ei şi făceam toate nebuniile din lume. Uneori,timpul te schimbă pe nedrept, te face să te înstrăinezi fără motiv. Acum,mă uit în urmă la cea care am fost şi aproape că nu mă mai recunosc. Sunt momente în care mă învinovăţesc pentru că nu am avut mai mult timp, că am fugit în altă lume. Astăzi m-am simţit iar EU, alături de ei, mi-am adus aminte ce fericită eram acum un an, doi, trei ani....

Prietenii sunt cei mai importanţi şi merită să îţi faci timp oricând pentru ei. Îmi pare rău că eu am uitat de voi, sau de fapt,că nu am avut timp...Timpul le omoară pe toate...Şi acum visez la acele momente incredibile petrecute alături de ei..Eram uniţi, eram noi, eram nebuni,eram copii şi sper să fim mult timp mereu prieteni.

Vă mulţumesc mult că nu m-aţi uitat şi că încă vă gândiţi la mine. Am avut cei mai tari colegi din lume în liceu, îmi e dor de acele momente superbe.

Uneori, viaţa pur şi simplu te distrage de la cele mai importante lucruri. Iar eu am ales să nu mai fiu distrasă, să am timp pentru toţi şi toate. După foarte mult timp, mi-am adus aminte cum sunt eu: cea veselă, cea care ştia să se distreze, cea care avea timp pentru toate. Timpul este acelaşi, depinde de tine cum îl împarţi.

Astăzi sunt fericită

Azi plâng, mâine râd. Cred că aşa am fost mereu, poate din cauza zodiei, Vărsător, poate din cauza felului meu de a fi, poate din cauza vârstei. Zilele mele sunt ciudate, azi simt sentimente contradictorii şi tristeţe nemăsurată, mâine văd lumea în culori, fericire ce îmi face sufletul să explodeze.

Persoanele speciale reuşesc mereu să te facă să vezi frumuseţea vieţii, să îţi aducă zâmbetul pe buze, să simţi că viaţa ta are un sens şi este cu adevărat frumoasă. Suntem dependenţi de cei din jur, de-am fi singuri, singurătatea ne-ar aduce pe marginea prăpastiei.

Astăzi sunt fericită, e prelungirea zilei de ieri, în care am fost şi mai fericită. Zâmbesc, visez, trăiesc, simt, mă simt bine. Scrisesem într-un post de acum două zile că aş vrea să plec, Poate că acum nu mai e cazul, poate că acum e cazul să rămân să văd ce îmi rezervă viaţa.

Majoritatea post-urilor mele sunt destul de pesimiste, negre, mai mult descurajatoare decât încurajatoare. Poate că a venit timpul să las această atitudine în urmă şi să încerc calea optimismului. Până la urmă, asta sunt eu, o persoană veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, energică.

Câteva zile de nelinişte şi tristeţe au adus după ele zile calde în inima mea, zile frumoase şi fericite, care sper să dureze. Neliniştea acum a adus linişte, si ce dor îmi era de mine aşa cum sunt acum.

Uneori, ai nevoie de cei din jur, să îţi aduci aminte de tine, să te regăseşti. Azi m-am regăsit pe mine, prin tine. Azi sunt eu din nou. Azi sunt fericită, nu am mai fost de mult aşa. Zbor şi simt că luminez camera cu lumina din sufletul meu.

Nu ştii niciodată ce îţi rezervă viaţa, ea se schmibă continuu, de la secundă la secundă, aşa că merită trăită din plin şi merită să vezi partea frumoasă în fiecare moment, lucru, loc, om. Fără cei din jur, viaţa noastră ar fi seacă, anostă, iar noi...veşnic nefericiţi.

Zâmbesc, fără motiv, fără sens, dar mă simt aşa bine...Astăzi sunt fercită, ca şi ieri, şi sper să fie şi mâine aşa.

După-amiază de duminică

Oamenii dezamăgesc intr-una, e prin felul lor de a fi să dezamăgească. Am stat şi am analizat gesturile, acţiunile, cuvintele...majoritatea nici nu înţeleg, felul lor de a gândi şi mentalitatea pe care o au îi împiedică să vadă că dezamăgesc cu adevărat, iar dezamăgirea cea mai periculoasă este cea în doze mici, cea de zi cu zi. Se tot adună picăturile în pahar.

Te opreşti în loc şi încerci să explici reacţii, gesturi, necunoscute ţie. Avem tendinţa de a privi totul din punctul nostru de vedere, din unghiul nostru, unghi ce poate fi complet diferit de cel al altui individ, de aici şi diferenţele majore de percepţie şi înţelegere. Ok. Dar ce faci când eşti conştient de toate acestea şi continui să fii dezamăgit? Înţelegi şi observi că din cauza diferenţelor de gândire, percepţie şi poate chiar diferenţele de cultură, fac ca dezamăgirile să se afle numai de o parte iar cel care le "comite" nici să nu îşi dea seama.

Oare toţi simţim viaţa la fel? Oare tu simţi aerul la fel ca mine, oare tu vezi la fel ca mine? Nu te poţi pune niciodată în pielea altcuiva, însă deseori judecăm sau iertăm.

Când nu mai întelegi acţiunile din jurul tău, nu încerca să le găsesti un sens logic, aşa cum crezi tu că ar fi logic pentru, tine, ceea ce este logic pentru tine, poate fi ilogic pentru celălalt şi invers. Cu cât vei căuta mai multe răspunsuri, cu atât vei descoperi mai multe întrebări. Cel mai bine iei o carte, te aşezi confortabil în canapea,îţi iei cana de cafea şi încerci să evadezi puţin din haosul acesta atât de ordonat al vieţii....

Get another life, this sucks

Deschid uşa dulapului, îmi iau ce haine îmi vin în mâini şi încep să îmi fac bagajul. Îmi adun tot ce e al meu şi plec...Primul lucru curajos din viaţa mea. Am fost mereu o laşă, o fricoasă, niciodată nu am ştiut să mă impun în nimic, în nici un tip de relaţie. Am stat mereu după alţii, am aşteptat mereu, am fugit după alţii, am plecat capul în faţa lor, m-am umilit, m-am uitat pe mine pentru ei, am tăcut ca să îi las pe ei să zbiere, eu ţipând în interiorul meu până mi se spărgeau pereţii sufletului. Şi tot aşa mereu....

Îmi iau bagajul şi plec, nu mă uit în urmă, îmi pun căştile în urechi să nu îi mai aud, sunt sătulă de oameni, nu fac nimic bun, iar când o fac, o fac din prostie sau din întâmplare. Acum nu mai am nevoie de ei, apar şi mă văd mereu prea târziu. Nu sunt o jucărie, eu la rându-mi sunt un om, şi eu pun punct. Plec. Nu mai spun nimănui să plece sau să mă lase în pace, ci plec eu.

Toate sentimentele sunt stări de moment, viaţa noastră e un amalgam haotic de momente, un accident, o întâmplare, resurse ale planetei irosite degeaba,fără sens.

Îmi fac bagajul şi plec. Nu mai vreau Egipt, nu mai vreau Paris, nu mai vreau Japonia, nu mai vreau nimic din toate astea, vreau alta planetă. Vreau să mă arunc de pe Pământ, în golul Universului.... Să găsesc graniţa Pământului cu alte planete, universuri. Vreau să trec vama,legal, ilegal nu mă mai interesează.

Plec pe jos, arunc cheile şi văd unde ajung, asta dacă nu mă omoară vreun boschetar în drumul meu spre vama centrală a Pământului.. Dar ce ştiu eu?

Nici să scriu nu îmi mai vine, ce rost are? Scriu, îmi transpun sufletul în cuvinte. Şi? Ce rost are? Mi-aş vâna toate sentimentele şi mi le-aş arunca într-un borcan închis ermetic şi i-aş da drumul pe mare, să se ducă dracului şi să mă lase în pace. Nu mai vreau să simt, nu mai vreau să mă gândesc, vreau doar să plec.

Dar în condiţia mea de om umil şi supus, nu am să plec, că aşa e în viaţă. Rămâi. Închizi uşa, vine cineva repede şi o deschide, pui punct, vine cineva şi sterge, fugi, aleargă cineva după tine. Numai că sunt perioade în care nu e nimeni să le facă pe nici una, sunt perioade în care doar visezi să pleci, însă când deschizi ochii...decizi să rămâi. Oamenii din jurul tău te fac să rămâi, să nu mai pleci. Oare...este bine? Ei ar rămâne pentru tine? Ironia sorţii ar fi să te trezeşeti singur, fără cei pentru care ai rămas, şi să fie prea târziu să mai pleci.

Ne minţim că simţim, ne minţim că legăm relaţii, ne minţim că suntem complecşi, tocmai pentru a refuza adevărul cel mai real, dar crud: cât de simplu e omul...de o simplitate clară, înfricoşătoare. Nu e nimic complex la noi, suntem biete fiinţe ce acţionăm conform impulsui, ne potolim cu greu agresivitatea şi răutatea, şi când ne dăm seama ce fiinţe miniscule suntem, dăm naştere la diferite concepte şi sentimente pentru a ne scăpa de simplitatea cu care ne-am născut.

Deschid dulapul....poate plec...poate nu....

Ruga pentru parinti- Stefan Hrusca

Hoinarind pe net am gasit aceasta melodie cutremuratoare..Doar ascultati, mie una mi se cutremura corpul si imi vine sa plang de cate ori o ascult. Auditie placuta!

http://www.youtube.com/watch?v=_ym_-5XZhwE

Viaţa ca un tablou

Nimic nu e alb sau negru, cu atât mai puţin în viaţă, ea fiind plină de nuanţe de gri. Aş vrea să poată fi simplu, să pot alege, sau să pot spune: alb sau negru, însă între ele, milioanele de nuanţe cenuşii fac drumul greu dintre cele două.

Acţiunile noastre,şi în general, întâmplările noastre sunt relative. Ceea ce considerăm de multe ori ca fiind rău, negativ, nepotrivit, poate fi complet invers pentru un alt om. Relativitatea asta ne face să fim nesiguri de propriile gânduri, sentimente, decizii. Când pentru tine este bine şi pentru celălalt este rău, începi să te îndoieşti de fiinţa ta sau de cei de lângă tine.

Griul apare mereu aici, el se amestecă uşor cu albul sau negrul... Ca pictor al propriei mele vieţi, imi dau seama câte nuanţe există, câte posibilităţi de a exprima acelaşi lucru prin combinaţii diferite de culori pentru a da aceaşi nuanţă. Însă de cele mai multe ori, aleg cele mai posibile combinanţii, iar nuanţele mele nu ies niciodată cum vreau eu. Nuanţa vieţii mele este cenuşie, dar nu pentru că aşa vreau eu, ci pentru că nu găsesc acel roşu de care am nevoie, acel roşu care fuge de mine. Câteodată, sunt oameni lângă mine care îmi împrumută puţin din roşul acela, şi atunci îmi iese ce vreau eu.

Viaţa mea este pictată cu suflet şi pasiune, cu iubire şi tristeţe, dar este o viaţă trăită. Nuanţele mele nu sunt şterse, capătă strălucire şi contrast.

Tabloul vieţii mele are roşu, negru şi cenuşiu..Albul se află în toate...Cred că astea sunt culorile vieţii, iar rozul...este doar o letargie, o comă. roz nu există, există viaţa în roşu....dar niciodată prea roşu..

Fiecare are culorile vieţii lui..La viaţa mea aş adăuga puţin albastru. Clar, am nevoie de albastru...