Delir

De te-ai duce de unde ai venit, ce bine ar fi.
De m-ai lăsa să îmi fac singură funerariile
Nimic nu m-ar mai răni.
Singurătatea ta este salvarea mea.
Degeaba suntem unul lângă altul
Dacă suntem singuri în doi-
Şi apoi, lacrima asta binecuvântează.
Nu te întrista, nu te panica, nopţile mereu au fost ale mele.

Cuvintele dispar de pe foaie, notele dispar de pe portativ.
Aşa cum clipele şi bătăile inimii dispar în ceaţa morţii.
Ultimul sunet, ultimul cuvânt, ultima bătaie.
Întunericul mucegăieşte pe pereţii nopţii sălbatice.
Iar inima mea aleargă după conştiinţa mea.
Nu te întrista, nu am să mor înainte de moartea mea.
Am să o las pe ea să vină.
Am să merg cu paşi lenţi şi tăcuţi spre final...

Dar aruncă-mi un zâmbet în sictir
Să simt iluzia de a fi fericit şi euforic.
Iar cu rana am să merg până ce cicatricea o va înmormânta.
Am spus adio de prea puţine ori, şi atunci când trebuia, nu.
Regretele suspină singure pe aleea teilor, eu plâng în braţele lor...
Tabloul arată ca o dramă, depinde din ce unghi priveşti.
Totul a luat foc în jur, în flăcări s-a înecat.
Blestematele de ploi au sărutat timid flăcările.

Nu te vreau, norocule sau destinule.
Nu te vreau, viaţă scumpă care eşti!
Melancolia spintecă nebunia, o lasă în sânge şi singură
Vanitatea mea fuge înaintea tuturor,apoi îmi găsesc scuză:
Sunt doar un om!! Da, sunt o particulă nesemnificativă....
De-ar dispărea lumea cu totul, sufletul meu ar muri împăcat.
Explozia sentimentelor ar dărâma şi pereţii cei mai înalţi.

Nu mai vreau epilog, nu mai vreau poezie sau lirism, nu mai vreau nimic.
Oceanul mort ce poartă nume de suflet, se va revărsa peste flăcările minţii mele, va ucide şi îneca tot. Două gânduri rămân suspendate de fumul înecăcios din aer: dacă sufletul meu moare puţin în fiecare zi, sunt nemuritoare...sau am murit de mult? Dacă inima mea a încetat să mai bată, am murit sau am născut? Fumul se lasă peste roua ochilor mei...Inima îşi închide genele, conştiinţa şi-a închis porţile. Viaţa mi-a şoptit adio la ureche, după ce a închis sângele în vene.


Nu am gânduri, ci stânci, nu am sentimente ci nori, nu am viaţă, ci un ocean amar.
Din toate astea, s-a născut furtuna din mine, din toate astea a murit omul....

Confesiune

Mereu mi-a fost frică de eşec, să nu dezamăgesc. De aceea, cred că am ratat multe şanse pe care viaţa mi le scotea rând, pe rând în faţă. Mereu mi-am zis că nu am decât o viaţă, dar în acele momente mi-era frică să îmi iau viaţa în mâini, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Pare atât de uşor să îţi trăieşti viaţa, dar nu e.

Dorinţa de fi cel mai bun îţi poate aduce exact contrariul. Mă întreb, unde eram acum, cum arăta viaţa mea, dacă aş fi avut mai mult curaj, mai mult tupeu? Uneori, mă uit în urmă şi văd că în ceea ce mi-a fost frică să mă implic, nu erau decât lucruri bune.Şi atunci îţi amărăşti singur sufletul, te chinui în interior mai mult decât dacă ai fi avut curaj şi ai fi dezamăgit. Deciziile nu vin aşa uşor.

În finalul vieţii aş vrea să mă pot uita la filmul vieţii mele şi să spun că mi-am găsit doza necesară de curaj să înfrunt viaţa şi să învăţ din şuturile pe care le primesc. Viaţa îţi dă multe, depinde de tine ce alegi, ce ştii să iei, fără să regreţi sau să fii nefericit.

Curajul este o lecţie destul de grea a vieţii, realitatea pare Infernul dezlănţuit, iar tu ...nu eşti decât un biet omuleţ care nu vrea decât să facă ceva cu viaţa lui. Deciziile pe care le luăm sunt expresia vie a eului nostru, dar de multe ori ele devin dezamăgiri.

În final,rămâne parfumul gândurilor ce se evaporă ,în timp ce viaţa ta o ia pe un drum paralel cu tine, pentru că ţi-a fost teamă...

Cuvintele vs Viaţa

Am fost mereu încolţită de cuvinte, pusă la perete de ele. De fiecare dată când am încercat să fiu fericită, ele au venit precum ielele să distrugă şi să mă urmărească. Nu m-au lăsat o clipă, au fost mereu în spatele meu, mi-au suflat în ceafă, mi-au pus piedică, mi-au zâmbit amar. Le-am zâmbit şi eu, şi mai amar, cu lacrimi în ochi. Oricât am încercat să nu le las să ajungă la sufletul meu, ele m-au cotropit până mi-au zdrobit inima. Mereu am fugit de ele, m-am temut de ele atât de tare. Şi ele ştiu asta...

Oriunde m-aş ascunde, mă găsesc. Mă prind de picioare şi mă trag spre ele, indiferent de voinţa mea. Mă lipesc de perete şi îmi dau palme peste faţă, să simt durerea, să curgă sânge, să învăţ să le simt, să le iubesc. Le privesc în ochi şi încep să plâng, simţindu-mă neputinicioasă. Ele se opresc, se uită la mine cu milă şi îmi şterg lacrimile de pe obrajii sângerii. Mi-e ruşină că sunt slabă, ca nu le pot face faţă, că şi eu mă folosesc de ele, cum se folosesc şi ele de mine. Uneori, mă lasă aşa, să zac într-o letargie continuă, şi când îşi aduc aminte, mă lasă să plec.

Şi acum le aud râsul diabolic în mintea mea. Mi-au luat speranţele şi le-au dat de pământ, sfărâmându-le în milioane de cioburi cristaline pe podeaua sufletului meu. Ele s-au impregnat în suflet până acesta a început să sângereze. Şi nu s-a mai oprit...Am rămas cu milioane de bucăţi de speranţă...

Pe o stradă lăuntrică din minte mea, am avut ultima întâlnire cu cuvintele. Au fost paşnice, am vorbit cu ele. Le-am întrebat ce vor de la mine, de ce mă urmăresc...Au râs de mine, şi mi-au zis: "Noi fugim de tine, noi ne apărăm, vrei prea mult de la noi, noi nu îţi putem oferi tot, nu totul se află în cuvinte, nu aici stă fericirea....". Atunci am înţeles că se purtau aşa pentru că mă vedeau inamicul lor. Am tăcut, am închis ochii şi am stat aşa vreo două minute. Mi-am inchis simţurile şi am deschis sufletul, atunci milioanele de bucăţi s-au unit şi au dat naştere la o nouă speranţă.

Am fugit de pe alee, am ajuns acasă, am adormit speranţa pentru a nu obosi, şi mi-am făcut bagajele. Mâine plec să văd cerul, să caut cu inima, să simt tot ceea ce cuvintele nu reuşeau să îmi dea.Plec într-o călătorie fără final...

Viaţa în paşi surzi

Luna se mişca în ritm sacadat, pe cerul ce ardea în întunericul amarului nopţii cenuşii.
Inimile băteau în sens invers, cu pas tăcut.
Lumina ochilor atingea uşor sunetul tăcerii ce provoca un zgomot infernal în inima mea.
Tăceau, tăceau florile adormite de mireasma copacilor ursuzi.
Gândul alerga necontenit către fumul conştiinţei mele.
Fiara din mine îmblânzea angelicul pierdut, uşor, uşor...în timp.
Sufletul nu vroia pereche, căuta fântâna din care ţâşnea elixirul fericirii.


Şi-am plâns cu roua dulce, în dimineţile amare, şi-am închinat odă serilor de vară,
Şi-am chemat zeii să-mi aducă eternul la picioare. Eternul s-a terminat, zeii mi s-au închinat.
Şi-am râs cu frigul,la aceaşi masă am stat,şi acelaşi suflet am îngheţat.
În singurătatea-mi am hălăduit, furtuni nu m-au oprit, ci doar m-au iubit.

Din nebunie am născut un suflet zbuciumat şi agitat, ca spuma mării în iarna celestă.
Nu îmi iert păcatele, căci nu mi le ştiu. Nu fac decât să îmi iubesc sinele şi eul.

Şi-am iubit cu dor şi durere, şi-am trăit intens cu clipele lângî mine.
Din inima mea nu poate naşte decât sufletul omului nebun...de viaţă.
Şi-am iubit viaţa, şi i-am plâns la picioare, aşa cum ea mi-a plâns în braţe.
Şi am plâns amândouă, căci nu ştiam...eu i-am dat ei viaţă sau ea mie?!

Din suflet în suflet...

La un capăt era EL, la un capăt era EA....Drumul niciodată nu a fost pentru amândoi, însă între ei erau milioane de stele ce vegheau pe acelaşi cer, ei împărţeau cerul şi stelele, visau cu privirea spre acelaşi Luceafăr. Nu s-au vazut, nu s-au plăcut, dar în adâncul inimilor se cunoşteau de o viaţă, ştiau că acel capăt de drum al fiecăruia trebuie să se apropie de celălalt, să se unească, să devină un întreg, nu ceva sfărâmat.

Nu şi-au zâmbit niciodată, nu s-au atins niciodată, dar s-au iubit mereu în taină şi în întunericul lumii care îi înconjura, lumina din sufletele lor era singura care le deschidea drumul orb pe care mergeau inconştienţi. Pe drum, au găsit zeci de obstacole şi greutăţi care le-au îngreunat călătoria, i-au îndepărtat şi mai mult. La un moment dat, s-au apropiat cu o bătaie de inimă mai mult, dar a LUI bătea mai încet decât a EI, iar în jurul ei era prea mare zgomotul altor inimi şi săraca a fost dezorientată şi a greşit drumul.

Şi a fugit cu ochii închişi, cu inima deschisă, s-a oprit în mii de locuri crezând că este locul ei, fugind mereu disperată si dezamăgită. El a asteptat mereu, a căutat, dar o altă EA a venit iar el a crezut că Ea este...şi s-a oprit din alergat.

Culoarul nu mai este lung, se micşorează tot mai mult cu fiecare bătaie mai înceată a inimii, până când inimile au încetat să mai bată....Au murit, iar sufletele pereche nu s-au găsit, au ţinut în loc alte suflete, neştiind că nu ele sunt jumătăţile. Capetele lor de drum nu s-au apropiat decât o dată în viaţă, iar atunci nu şi-au dat seama. Acum sufletele lor hoinăresc pe tărâmuri nebănuite. Oare acolo să se întâlnească?!...