Ia o gură de aer, OMULE!

Nu mai înţeleg nimic. Sau nici nu ar trebui să mă chinui să înţeleg? Acum câteva zile eram în culmea depresiei şi nu mai vedeam nicio scăpare din starea care mă copleşise. Simţeam că sunt în acel moment de răscruce. Apoi au venit unele momente în care decisesem să trăiesc fără nici un plan, să văd până unde se poate întinde viaţa.

Deşi aproape că nu înţelegeam ce e cu mine, am mai văzut şi ştirea cu studenta lovită de maşină pe Şoseaua Kiseleff, poliţiştii erau blocaţi pe "pilot automat" şi nu ştiau decât să dirijeze traficul şi atât,lăsând-o pe fată să zacă pe jos, iar cea care a lovit-o m-a uimit prin lipsa ei de reacţie şi aroganţa cu care vorbea, deşi ucisese un om.

Toate acestea m-au pus pe gânduri, şi în timp ce mă gândeam la mine,la viaţa mea, am descoperit că oamenii au murit, că nu există decât roboţi cu aspect uman. Ceea ce au făcut acei poliţişti mă determină să spun asta. Păreau blocaţi pe un singur mod, o singură comandă, să dirijeze traficul pentru Summitul NATO( de fapt, repetiţie). Ori omul are discernământ,el poate analiza şi decide ce situaţie este mai gravă,poate oferi importanţă mai mare lucrurilor, în funcţie de om,situaţie, circumstanţă. Omul are raţionament. Şi cred că în acest caz toate calităţile ce ne definesc ca specie umană, s-au pierdut în neant.

Universul fiecărui om are ale lui reguli şi întâmplări, şi aceste universuri interacţionează între ele. Universul meu este veşnic influenţat de cel al altor oameni. Însă asist la o dezumanizare de mare proporţii a omului, de parcă fuge de ceea ce este el în esenţă, de parcă ar fugi de condiţia lor de om. Fugi omule, fugi cât te ţin picioarele,căci în final materia ta se risipeşte şi nu ajungi decât niste praf în adâncul pământului, nimic mai mult.

Nu sunt omul cel mai bun, nici nu vreau, nu cred în extremele astea: bun/rău, moral/imoral. Totul este relativ si aplicabil la situaţie,om, împrejurare, însă exsită nişte situaţii în care valorile morale ies la suprafaţă pentru toţi,în acelaţi mod.

Sunt un simplu om, nu fug de condiţia mea, nu mi-e frică să fiu om, nu mi-e frică de nimic ce aş putea fi, ci doar de ce aş putea deveni. Nu vreau sa devin, vreau să fiu. Nuanţa este evidentă şi A FI înseamnă a trăi, pe când a deveni îmi pare ceva ce ucide din farmecul vieţii. Respiraţi oameni, uşor,amintiţi-vă unde sunteţi, ce aţi creat, nu vă mai pierdeţi cu firea atât. Să ne amintim în ce specie ne încadrăm şi de ce suntem acolo.

Ca să poţi fii om în lumea de azi, trebuie să fii precum un vânător cu prada. Şi această concluzie nu ma încântă deloc. Acum poţi fii vânător, însă peste cinci minute poţi fii cu succes cea mai ispititoare pradă.

Ruinele sufletului

A inceput cu un oftat usor ce parea doar un gest firesc unui om usor obosit de rutina cotidiana, a continuat cu un sictir de nedescris, a urmat disparitia zambetului de fata, iar privirea fara sclipire si fata inghetata au luat locul tuturor celor dinainte.

Starea a continuat cateva zile, iar acel oftat s-a transformat intr-o ploaie de lacrimi. Eram jos, in genunchi la colt, si plangeam, stateam ca si cum totul s-ar fi terminat, ca si cum nimic nu mai exista, ca si cum muream. Si am stat asa pana mi s-a facut rau, pana am cazut jos, lipsita de puteri, intinsa pe podeaua rece si neagra. Am zacut asa o saptamana, o doua, un an, o viata..timpul era irelevant, nu se mai masura la fel,puteam sta asa zece vieti. Zilele erau gri, toate culorile se risipeau in aceasi nuanta stearsa, cerul era la fel de intunecat si ziua si noaptea, aproape ca nu le mai deosebeam, iar eu inca eram pe jos, intinsa, in aceasi letargie. Primisem darul cel mai mare, Viata, iar eu mi-o iroseam pe acea podea, acea podea care devenea caminul. Nu m-am ridicat de pe podea mult timp, ma hraneam cu ea, imi intra in pori, imi asigura minimul de hrana necesar unui organsim sa fie in viata.

Reactiile, si ele, se pierdusera, eram un suflet gol, intr-un trup aproape mort.Minute, zile, ore, ani? Ce mai insemnau toate astea, cand sufletul meu, spiritul meu murea usor? Mai conta locul,spatiul, timpul? Imaginea apocaliptica a sufletului meu se creiona usor in imaginatia mea, atacul de panica avea sa isi faca aparitia...Prima reactie dupa mult timp, ciudat...Incepusem sa ma misc, sa reactionez...Pas cu pas, am omorat simbioza in care traiam cu podeaua si am parasit-o. Niciodata nu plecasem din locul in care eram...

Mi-am pus zambetul fals pe fata si am iesit din casa, soarele imi era asa strain, oamenii din jur mi se pareau dihanii cu fete inraite de propria lor viata, pe care tot ei si-au ales-o. Am cautat un loc in care sa ma simt in siguranta, sa ma simt bine..nu mai exista nici un loc pentru mine. Brusc, am simitit ca nu mai apartin acestei lumi, ca nu mai am loc, ca nu mai sunt la fel. Ceva in mine se modificase, si aceasta modificare avea sa fie pe vesnicie.

Cand omul este dezamgit de el insusi, cand se indoieste de propria lui identitate si personalitate, cum ar mai putea trai in siguranta deplin intr-o lume in care, oricum se simte stingher, neprotejat si gata oricand sa ajunga prada unui vanator insetat? Masca,zambet fals, cuvinte elegante spuse sa nu ranesc/jenez/ofensez, orice, numai sa nu fiu eu insami. Orice, numai sa nu imi arat identitatea. Ce rost mai am eu, ca om daca trebuie sa par mereu altcineva, sa insemn altceva?

Refuz jocul acesta de a actorul. Nu stiu decat un singur rol, acela de a fi EU, asa cum sunt eu, cea care rade cu gura pana la urechi, cea care plange de ar ineca un oras intreg in lacrimile ei, cea care se daruieste cu totul, cea care iubeste cu intreaga fiinta, cea care se enerveaza usor si bombane, cea care e mereu pregatita sa dea o replica acida. Nu cunoasc teatru, nu vreau sa joc mai multe roluri. Nici macar rolul de EU nu l-am descoperit prea bine, nici macar ce inseamna pe de-a intregul acest rol nu am aflat. Povestea mea are un singur personaj: Eu. Suntem singuri pe lumea asta, oamenii vin si dispar, nimic nu e vesnic, nici macar Eu, Tu, EI.....Si daca tot stiu ca ma voi risipi in negura universului, ce ar fi sa descoper ce anume risipesc?Caci la ce risipesc acum, nu ma voi mai putea intoarce. Am intrat pe usa, mi-am lasat zambetul fals in cuier si acum ma duc in camera....Astept..

S-a terminat la fel cum a inceput, cu un oftat...Ce va urma acum?

O lume fără lacrimi

Aş vrea să nu mai plâng, să primesc toate loviturile în piept cu graţie, fără să mă smiorcăi atât, fără să par atât de fragilă, aşa cum sunt, de fapt. Aş vrea să nu mai existe lacrimi, să nu le simt fierbinţeala pe obrajii roşii.

De fiecare dată când plâng, simt cum sufletul meu şi trupul meu au obosit să mai lupte cu lumea înconjurătoare. Oare se poate să exsiste tristeţe fără lacrimi? Când plângem, sufletele noastre iau o pauză, se odihnesc. Şi ele obosesc să se mai lupte cu alte suflete şi pur şi simplu se opresc. Şi lacrimile îţi fac apariţia, aşa cum apare curcubeul după ploaie.

De ce ne lăsăm aşa de uşor răniţi, de ce lăsăm lacrimile să ne cuprindă aşa repede? De ce suntem fiinţe atât de sensibile şi puternice în acelaşi timp? Nu e vina celui care răneşte, ci a celui care se lasă rănit. Lacrima ta, lacrima mea....lacrimile noastre sunt identice, însă ele apar la fel?

Cum ar arăta o lume fără lacrimi? O lume în care atunci când eşti rănit, dezamăgit, supărat...pur şi simplu pleci şi uiţi? În care nu mai eşti atât de vulnerabil,în care lacrimile nu au fost inventate...cine le-a inventat? Cine ni le-a pus în noi? Şi de ce nu se termină niciodată? De ce se reîncarcă mereu rezervorul lor? Noi îl umplem, fără să ne dăm seama?!...

Dintre toate lumile imaginate, o lumea fără lacrimi pare imposibilă...

Momente esenţiale

Astăzi am avut întâlnire cu vechea eu,vechea Adela, pe care se pare, o uitasem undeva departe, şi care urla după propria identitate. M-am revăzut cu vechii mei colegi din liceu. Ce ciudat sună vechii mei colegi. Parcă mai ieri eram lângă ei şi făceam toate nebuniile din lume. Uneori,timpul te schimbă pe nedrept, te face să te înstrăinezi fără motiv. Acum,mă uit în urmă la cea care am fost şi aproape că nu mă mai recunosc. Sunt momente în care mă învinovăţesc pentru că nu am avut mai mult timp, că am fugit în altă lume. Astăzi m-am simţit iar EU, alături de ei, mi-am adus aminte ce fericită eram acum un an, doi, trei ani....

Prietenii sunt cei mai importanţi şi merită să îţi faci timp oricând pentru ei. Îmi pare rău că eu am uitat de voi, sau de fapt,că nu am avut timp...Timpul le omoară pe toate...Şi acum visez la acele momente incredibile petrecute alături de ei..Eram uniţi, eram noi, eram nebuni,eram copii şi sper să fim mult timp mereu prieteni.

Vă mulţumesc mult că nu m-aţi uitat şi că încă vă gândiţi la mine. Am avut cei mai tari colegi din lume în liceu, îmi e dor de acele momente superbe.

Uneori, viaţa pur şi simplu te distrage de la cele mai importante lucruri. Iar eu am ales să nu mai fiu distrasă, să am timp pentru toţi şi toate. După foarte mult timp, mi-am adus aminte cum sunt eu: cea veselă, cea care ştia să se distreze, cea care avea timp pentru toate. Timpul este acelaşi, depinde de tine cum îl împarţi.

Astăzi sunt fericită

Azi plâng, mâine râd. Cred că aşa am fost mereu, poate din cauza zodiei, Vărsător, poate din cauza felului meu de a fi, poate din cauza vârstei. Zilele mele sunt ciudate, azi simt sentimente contradictorii şi tristeţe nemăsurată, mâine văd lumea în culori, fericire ce îmi face sufletul să explodeze.

Persoanele speciale reuşesc mereu să te facă să vezi frumuseţea vieţii, să îţi aducă zâmbetul pe buze, să simţi că viaţa ta are un sens şi este cu adevărat frumoasă. Suntem dependenţi de cei din jur, de-am fi singuri, singurătatea ne-ar aduce pe marginea prăpastiei.

Astăzi sunt fericită, e prelungirea zilei de ieri, în care am fost şi mai fericită. Zâmbesc, visez, trăiesc, simt, mă simt bine. Scrisesem într-un post de acum două zile că aş vrea să plec, Poate că acum nu mai e cazul, poate că acum e cazul să rămân să văd ce îmi rezervă viaţa.

Majoritatea post-urilor mele sunt destul de pesimiste, negre, mai mult descurajatoare decât încurajatoare. Poate că a venit timpul să las această atitudine în urmă şi să încerc calea optimismului. Până la urmă, asta sunt eu, o persoană veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, energică.

Câteva zile de nelinişte şi tristeţe au adus după ele zile calde în inima mea, zile frumoase şi fericite, care sper să dureze. Neliniştea acum a adus linişte, si ce dor îmi era de mine aşa cum sunt acum.

Uneori, ai nevoie de cei din jur, să îţi aduci aminte de tine, să te regăseşti. Azi m-am regăsit pe mine, prin tine. Azi sunt eu din nou. Azi sunt fericită, nu am mai fost de mult aşa. Zbor şi simt că luminez camera cu lumina din sufletul meu.

Nu ştii niciodată ce îţi rezervă viaţa, ea se schmibă continuu, de la secundă la secundă, aşa că merită trăită din plin şi merită să vezi partea frumoasă în fiecare moment, lucru, loc, om. Fără cei din jur, viaţa noastră ar fi seacă, anostă, iar noi...veşnic nefericiţi.

Zâmbesc, fără motiv, fără sens, dar mă simt aşa bine...Astăzi sunt fercită, ca şi ieri, şi sper să fie şi mâine aşa.

După-amiază de duminică

Oamenii dezamăgesc intr-una, e prin felul lor de a fi să dezamăgească. Am stat şi am analizat gesturile, acţiunile, cuvintele...majoritatea nici nu înţeleg, felul lor de a gândi şi mentalitatea pe care o au îi împiedică să vadă că dezamăgesc cu adevărat, iar dezamăgirea cea mai periculoasă este cea în doze mici, cea de zi cu zi. Se tot adună picăturile în pahar.

Te opreşti în loc şi încerci să explici reacţii, gesturi, necunoscute ţie. Avem tendinţa de a privi totul din punctul nostru de vedere, din unghiul nostru, unghi ce poate fi complet diferit de cel al altui individ, de aici şi diferenţele majore de percepţie şi înţelegere. Ok. Dar ce faci când eşti conştient de toate acestea şi continui să fii dezamăgit? Înţelegi şi observi că din cauza diferenţelor de gândire, percepţie şi poate chiar diferenţele de cultură, fac ca dezamăgirile să se afle numai de o parte iar cel care le "comite" nici să nu îşi dea seama.

Oare toţi simţim viaţa la fel? Oare tu simţi aerul la fel ca mine, oare tu vezi la fel ca mine? Nu te poţi pune niciodată în pielea altcuiva, însă deseori judecăm sau iertăm.

Când nu mai întelegi acţiunile din jurul tău, nu încerca să le găsesti un sens logic, aşa cum crezi tu că ar fi logic pentru, tine, ceea ce este logic pentru tine, poate fi ilogic pentru celălalt şi invers. Cu cât vei căuta mai multe răspunsuri, cu atât vei descoperi mai multe întrebări. Cel mai bine iei o carte, te aşezi confortabil în canapea,îţi iei cana de cafea şi încerci să evadezi puţin din haosul acesta atât de ordonat al vieţii....

Get another life, this sucks

Deschid uşa dulapului, îmi iau ce haine îmi vin în mâini şi încep să îmi fac bagajul. Îmi adun tot ce e al meu şi plec...Primul lucru curajos din viaţa mea. Am fost mereu o laşă, o fricoasă, niciodată nu am ştiut să mă impun în nimic, în nici un tip de relaţie. Am stat mereu după alţii, am aşteptat mereu, am fugit după alţii, am plecat capul în faţa lor, m-am umilit, m-am uitat pe mine pentru ei, am tăcut ca să îi las pe ei să zbiere, eu ţipând în interiorul meu până mi se spărgeau pereţii sufletului. Şi tot aşa mereu....

Îmi iau bagajul şi plec, nu mă uit în urmă, îmi pun căştile în urechi să nu îi mai aud, sunt sătulă de oameni, nu fac nimic bun, iar când o fac, o fac din prostie sau din întâmplare. Acum nu mai am nevoie de ei, apar şi mă văd mereu prea târziu. Nu sunt o jucărie, eu la rându-mi sunt un om, şi eu pun punct. Plec. Nu mai spun nimănui să plece sau să mă lase în pace, ci plec eu.

Toate sentimentele sunt stări de moment, viaţa noastră e un amalgam haotic de momente, un accident, o întâmplare, resurse ale planetei irosite degeaba,fără sens.

Îmi fac bagajul şi plec. Nu mai vreau Egipt, nu mai vreau Paris, nu mai vreau Japonia, nu mai vreau nimic din toate astea, vreau alta planetă. Vreau să mă arunc de pe Pământ, în golul Universului.... Să găsesc graniţa Pământului cu alte planete, universuri. Vreau să trec vama,legal, ilegal nu mă mai interesează.

Plec pe jos, arunc cheile şi văd unde ajung, asta dacă nu mă omoară vreun boschetar în drumul meu spre vama centrală a Pământului.. Dar ce ştiu eu?

Nici să scriu nu îmi mai vine, ce rost are? Scriu, îmi transpun sufletul în cuvinte. Şi? Ce rost are? Mi-aş vâna toate sentimentele şi mi le-aş arunca într-un borcan închis ermetic şi i-aş da drumul pe mare, să se ducă dracului şi să mă lase în pace. Nu mai vreau să simt, nu mai vreau să mă gândesc, vreau doar să plec.

Dar în condiţia mea de om umil şi supus, nu am să plec, că aşa e în viaţă. Rămâi. Închizi uşa, vine cineva repede şi o deschide, pui punct, vine cineva şi sterge, fugi, aleargă cineva după tine. Numai că sunt perioade în care nu e nimeni să le facă pe nici una, sunt perioade în care doar visezi să pleci, însă când deschizi ochii...decizi să rămâi. Oamenii din jurul tău te fac să rămâi, să nu mai pleci. Oare...este bine? Ei ar rămâne pentru tine? Ironia sorţii ar fi să te trezeşeti singur, fără cei pentru care ai rămas, şi să fie prea târziu să mai pleci.

Ne minţim că simţim, ne minţim că legăm relaţii, ne minţim că suntem complecşi, tocmai pentru a refuza adevărul cel mai real, dar crud: cât de simplu e omul...de o simplitate clară, înfricoşătoare. Nu e nimic complex la noi, suntem biete fiinţe ce acţionăm conform impulsui, ne potolim cu greu agresivitatea şi răutatea, şi când ne dăm seama ce fiinţe miniscule suntem, dăm naştere la diferite concepte şi sentimente pentru a ne scăpa de simplitatea cu care ne-am născut.

Deschid dulapul....poate plec...poate nu....

Ruga pentru parinti- Stefan Hrusca

Hoinarind pe net am gasit aceasta melodie cutremuratoare..Doar ascultati, mie una mi se cutremura corpul si imi vine sa plang de cate ori o ascult. Auditie placuta!

http://www.youtube.com/watch?v=_ym_-5XZhwE

Viaţa ca un tablou

Nimic nu e alb sau negru, cu atât mai puţin în viaţă, ea fiind plină de nuanţe de gri. Aş vrea să poată fi simplu, să pot alege, sau să pot spune: alb sau negru, însă între ele, milioanele de nuanţe cenuşii fac drumul greu dintre cele două.

Acţiunile noastre,şi în general, întâmplările noastre sunt relative. Ceea ce considerăm de multe ori ca fiind rău, negativ, nepotrivit, poate fi complet invers pentru un alt om. Relativitatea asta ne face să fim nesiguri de propriile gânduri, sentimente, decizii. Când pentru tine este bine şi pentru celălalt este rău, începi să te îndoieşti de fiinţa ta sau de cei de lângă tine.

Griul apare mereu aici, el se amestecă uşor cu albul sau negrul... Ca pictor al propriei mele vieţi, imi dau seama câte nuanţe există, câte posibilităţi de a exprima acelaşi lucru prin combinaţii diferite de culori pentru a da aceaşi nuanţă. Însă de cele mai multe ori, aleg cele mai posibile combinanţii, iar nuanţele mele nu ies niciodată cum vreau eu. Nuanţa vieţii mele este cenuşie, dar nu pentru că aşa vreau eu, ci pentru că nu găsesc acel roşu de care am nevoie, acel roşu care fuge de mine. Câteodată, sunt oameni lângă mine care îmi împrumută puţin din roşul acela, şi atunci îmi iese ce vreau eu.

Viaţa mea este pictată cu suflet şi pasiune, cu iubire şi tristeţe, dar este o viaţă trăită. Nuanţele mele nu sunt şterse, capătă strălucire şi contrast.

Tabloul vieţii mele are roşu, negru şi cenuşiu..Albul se află în toate...Cred că astea sunt culorile vieţii, iar rozul...este doar o letargie, o comă. roz nu există, există viaţa în roşu....dar niciodată prea roşu..

Fiecare are culorile vieţii lui..La viaţa mea aş adăuga puţin albastru. Clar, am nevoie de albastru...

Joc de cuvinte

Am ajuns la concluzia că viaţa noastră se clădeşte pe jocuri de cuvinte, pe replici acide sau timide, tăcute sau răstite. Inimile noastre pleacă hoinare după nişte cuvinte aruncate pe autostrada vieţii şi duse de vânt lângă urechea noastră. Oare cum ar arăta viaţa noastră fără cuvinte? Oare ar mai fi atâtea zâmbete pe feţele oamenilor? Oare inimile lor ar mai bate cu viteza luminii la auzul unor simple cuvinte?


Cuvintele au mai multă putere decât faptele, de multe ori ele ascund faptele sau le eclipsează sau le înlocuiesc. Omul este o fiinţă cugetătoare, dar în acelaţi timp este şi o fiinţă care acţionează. Ori cuvintele , la un anumit nivel, nu sunt numai simple cuvinte, ci au multe înţelesuri în spatele simplelor vorbe. Iar noi oamenii trebuie să descifrăm, să decriptăm mesajul, sa deducem ceea ce vor să ne spună ceilalţi din jur. Oare nu ar fi mai simplu să spunem direct ceea ce simţim? Cei mai mulţi fug de acest lucru, de exprimarea sentimentelor, se simt vulnerabili iar unii nu pun preţ.Însă există o anumită dependenţă de cuvinte, de exprimare verbală, cred că auzul este într-o strânsă legătură cu sufletul. Preferăm să auzim, să fim minţiţi decât să nu fim deloc. Iluzia, visul omului dintotdeauna...


Aş vrea să fie alta lumea, să schimb, să trăiesc în alt univers, dar dorinţele astea par puerile, de fetişcană inocentă care crede că încă poate salva lumea. Tocmai asta e, că am depăşit de mult acest stadiu, şi ce e mai rău, că încep să mă complac în aceste reguli nescrise ale societăţii. Neputinţa, indiferenţa şi ignoranţa, uneori, mă ajung şi pe mine din urmă, oricât aş fugi de ele.

Joc de cuvinte, joc...la asta se rezumă toată viaţa, la un simplu joc( de orice gen), şi ce e mai trist că de multe ori din aceste jocuri ieşim cu inimile frânte sau cu schimbări de comportament, înstrăindu-ne de ceea ce suntem cu adevărat.

O vorbă spune că un cuvânt spus greşit doare mai mult decât o palmă....Şi suntem mai des loviţi de cuvinte decât orice, şi aşa va fi mereu, indiferent de timp, loc sau om.

Parfum de tinereţe

Dacă timpul şi-ar apleca braţele asupra mea, l-aş îmbrăţişa şi aş încerca să îl fac să îmi explice de ce mereu ne dorim ca timpul să treacă mai repede, să ajungem la anumite etape, ca atunci când suntem la acele etape, să îl rugăm să mai stea, să nu plece, să nu ne lase din braţele lui.

Tinereţea e o virtute ce se risipeşte, care nu este apreciată la momentul ei, ci prea târziu, atunci când este o amintirea, o melancolie a vremurilor trecute. Anii care sunt acum nu vor mai fi, nimic nu va mai fi, fiecare zi din viaţa noastră este unică, trăieşte precum fluturii, o singură zi. Ziua nu are decât o zi la dispoziţie să trăiască şi să moară, este condamnată să moară la sfâarşitul zilei.

De multe ori, îmbin ziua cu noaptea, trec din una în alta, numai ca să mai prelungesc zilele, deşi ştiu că moartea este inevitabilă, dar prelungesc coma. Insomniile îmi guvernează viaţa, e ca şi cum aş vrea să simt fiecare minut cum imi trece prin fiecare por al pielii.

Am înţeles azi că sunt tânără şi încă naivă, dar în acelaţi timp liberă, liberă să mă bucur, să mă distrez, să fac tot ce vreau, chiar dacă acum pare cel mai greu de indeplinit. Am 19 ani, viaţa mă iubeşte, iar eu trebuie să învăţ să o iubesc şi eu la rândul meu.

Femeile sunt tragice, femeile sunt deprimate, iau totul mult prea serios şi analizează şi cel mai mic detaliu. Uneori, sunt de acord cu aceste afirmaţii. Uneori, viaţa se evaporă, se risipeşte, se pierde în urma acestei analize în detaliu a vieţii pe care, de exemplu, eu una, o fac. Acum nu îmi doresc decât să mă bucur de fiecare zi aşa cum e, de fiecare om aşa cum e el, şi eu la rândul meu să reuşesc să îi bucur pe alţii.

Arta de a te bucura de ceea ce ai, de clipa pe care o trăieşti, se învaţă mai greu decât arta de fi mereu dezamăgit şi trist din cauza vieţii pe care o ai. Prima pare destul de visătoare, însă este singura care ar mai putea aduce puţină lumină în acest întuneric creat de lumea în care trăim.

Frământări interioare

De unde vin toate sentimentele pe care le am acum in mine?De ce le simt atât de intens de parcă inima ar vrea

să părăsească trupul?Şi într-o clipă ochii mi se inchid, mâinile imi alunecă şi trupul cade la pământ.Nu mai am glas,

lacrimile sunt reci şi nu le mai simt,trupul se eliberează de povara sufletului.Toate trăirile mele se risipesc in aerul

îmbâxit şi devin efemere toate visele mele.Simt ca şi cum viaţa s-ar scurge într-o clipită, ca şi cum s-ar irosi in bucla

timpului.

Îmi văd trupul întins pe jos,sângerând,dar eu mă simt atât de uşurată, deşi mi-e dor de acel pretext pentru a suferi,

plânge,iubi,râde.

Întotdeauna mi-am dorit să mor,din clipa în care m-am născut.Acum, că am murit,vreau să mă nasc din nou!

Simt că am glas,dar nu pot ţipa.Simt că ţip,dar nimeni nu mă aude.Deodată nu mai exist pentru nimeni.Îmi voi

duce povara nemuririi pe umerii sorţii.Ce poate fi mai frumos decât să umblu în infinitul cer deasupra lumii materialiste

si superficiale?Acum ating norii ...singură si fără glas.Acum aş vrea sa fiu cu tine,dar nu mai pot.Oricât aş fi suferit,

TU mă făceai să iubesc.Şi nu pot uita asta.Sufletul meu se înalţă împreună cu dorul pentru tine.Şi norii incep să

plângă,cerul se întunecă şi fulgeră,iar eu aleg sa fiu materie risipitoare,dar să iubesc,decât să fiu spirit nemuritor,

vesnic rătăcitor şi singur.

Oare tu ce ai alege în locul meu?Oare tu iubeşti la fel de mult ca mine?Oare tu ai face acest sacrificiu?Dar de ce

eu nu pot alege altceva?De ce mereu mă întorc in lumea derizorie si murdară de sentimente negative...

Credinţa ne ajuta pe toţi să mergem mai departe.Si nu mă refer la credinţa faţa de Dumnezeu,ci credinţa în

oameni şi virtuţiile lor.Credinţa că într-o zi se vor izbăvi şi vor alunga răutatea.

Tu eşti pentru mine ca o iarnă grea.Pe cât de frumoasă,pe atât de rece si grea,imi intri in oase si ma străpungi,

mă doare...mă faci sa plang cu lacrimi însângerate.

Ce e mai presus de noi pe Pământ?Nimic.....Esti o piedică şi izbândă în acelaşi timp.Te urşsc si te iubesc în

acelaşi timp.

Câteodată îmi doresc să mor de tot şi fizic şi spiritual.Să nu mai trăiesc,să nu mai simt viaţa.Viaţa este cea

mai mare povară pe care o primim când ne naştem.Mulţi sunt eliberaţi atunci când mor.Eu...eu astept...Să vii să mă

salvezi de propria-mi fiinţa.Eu, de fapt,am nevoie de tine.Mă hrănesc cu puterea ta,cu dragostea ta,cu lumina din privirea ta.

Ştiu,nu ai inţeles nimic din ce am scris.Nici nu ai cum.Aici e o parte din sufletul meu,aici sunt eu.Nu ma recunoşti?

Eu mă recunosc în fiecare cuvânt.Sunt aici:pesimistă,vie,fericită,tristăa,moartă,iubitoare,încrezatoare.

De fapt,am scris pentru mine,nu pentru tine.De tine m-am folosit ca să mă explic eu.Ştiu că în fiecare dintre noi

este un erou ce se salveaza de el însuşi!!!

Noaptea DJ-ilor

Aseară am fost la evenimentul organizat de The Mission, la Sala Polivalentă, unde au cântat şi mixat Chicane, M.A.N.D.Y, Jeff Mills şi Monochrome. A fost un specatacol reuşit per ansamblu

Am fost extrem de încântată să îi aud live pe cei de la Chicane, iar M.A.N.D.Y au fost o surpriză plăcută, reuşind să mixeze absolut extraordinar timp de 2 ore, publicul fiind încântat şi receptiv la muzica lor. Jeff Mills a fost cel care a încheiat, fiind adeptul genului trance, mai mult, mie una făcându-mi o mare plăcere să ascult, altora nu.

A fost un show bun, bine realizat, dar marea problemă a românilor nu s-a rezolvat şi şi-a făcut simţită prezenţa, şi anume problema sonorizării. Vă daţi seama că este puţin penibil să vezi cum în mijlocul unei melodii, cel de pe scenă îşi dă duhul şi pare ca şi cum ar fi cel mai bun mim, neştiind că publicul pe care a venit să îl încânte cu muzica lui, nu aude nimic, ba chiar unii îl huiduie şi fluieră. Aici a fost vina noastră, a organizatorilor, că nu reuşim să oferim condiţii bune de la început şi până la sfârşit.

Publicul...de toate genurile, toate vârstele,toate categoriile. Poate că şi faptul că preţul biletelor a fost mai mult decât accesibil, şi anume 35 de RON luat din timp, şi 50 RON la intrare. Tineri, fani clari ai lui Chicane, pasionaţi de muzica house şi evenimente de acest gen, persoane care au venit să mai bifeze unul în agenda evenimentelor.

Ceea ce mi-a plăcut este că fiecare se distra în voia lui, nimeni nu se uita la tine cum dansezi, cum eşti îmbrăcat sau ce telefon ai. Toţi,pur şi simplu se simţeau bine, majoritatea dansau, aşa cum ştiau, fie arătând ca şi cum erau în transă, fie simţind muzica.

Un eveniment destul de reuşit, muzică buna, impresie plăcută, dansat toată noaptea, cu siguranţă mă voi duce la evenimente de acest gen. Regrete celor care nu au putut ajunge. Vă pup şi vă propun să ascultaţi Chicane şi restul prezentaţi aici.

Spectacol la miezul nopţii

A trecut de miezul nopţii cu puţin, teoretic am început primăvara, astenia o aveam de câteva zile bune, lenea şi sictirul corespunzător acestui eveniment şi-au făcut apariţia la timp. Da, sunt încântată de apariţia ghioceilor, de ciripitul păsărilor, de dimineţile uşor călduroase....

Şi în contrast cu acest sentiment satosfăcător, miezul nopţii a adus cu el şi o stare de nelinişte, de angoasă, ceva ce există în interiorul meu. Pe o canapea stau tolănite gândurile mele de iarnă, uşor amorţite, înţepenite, fără vlagă. Lângă ele, gândurile de primăvară, zglobii şi cu un parfum de prospeţime, li se citeşte fericirea pe chipuri.

Dar între gânduri stă un perete de sticlă, ce le dă voie să se privească, să se analizeze, ştiu unele de altele, însă nu se pot atinge, nu se pot mirosi, nu se pot apropia. Gânduri despărţite de un perete...Se zbat să spargă peretele, să ajungă unele la celelalte. Gândurile de primăvară au mai multă forţă, cele de iarnă par uşor mai graţioase, dar cred că din cauza modului lent în care se mişcă, fără viaţă.

Reuşesc să spargă peretele, explozie de gânduri, de parfum, de prospeţime, de amorţire, gândurile levitează acum deasupra canapelei, în aer, în mintem, în suflet, fug pe fereastră, se duc în lume... 1 martie a venit, gândurile mele au prins glas şi au prins viaţă, neliniştea devine constantă, are un rimt normal şi regulat.

Dacă mi-aş alege anotimpul în care să mă nasc, ar fi primăvara. Aş alege pentru că o dată cu nasterea mea, se naşte totul din nou pe Pământ. Totul prinde viaţă, miroase a prospeţime, a flori, a libertate, a fericire. Fericirea are parfum de primavară amestecat de iarnă, îndulcit cu aroma ploii de vară şi colorat de frunzele toamnei.

Fie primăvară, fie iarnă, fie vară sau toamnă, neliniştea apare în sufletul meu şi îşi găseşte locul potrivit ei, în sufletul meu, unde stă şi hibernează. Gândul bate la poarta speranţei în miez de noapte, ea îi deschide şi îl invită înăuntru.... Aşa se nasc marile speranţe, la miezul nopţii...