Dor de Grecia...

Închid ochii şi îmi imaginez...parcă aud valurile Mediteranei ce se frâng de timpanul meu, muntii se înalţă şi ei falnic din spatele valurilor, ce reuşesc sa fie la înălţimea munţilor. Soarele îmi mângâie trupul ce tânjeşte după atingerea sa, nisipul îmi gâdilă uşor tălpile.
Mi-e dor de Grecia, de magia acelui loc, acolo fiecare loc are bucăţica lui de poveste,te simţi în permanenţă privită din împărăţia cerului de către zei. Mi-e dor de mirosul mării, de gustul sărat ce îmi inunda gura şi îmi pătrundea în piele, mi-e dor de albastrul acela divin şi cristalinul mării, mi-e dor de tot. Mă uit pe geam şi nu vad decât blocuri cenuşii, o vreme urâtă, totul posomorât şi anost. Închid ochii şi văd peisajul ce imi face inima să trepideze de emoţie. Grecia m-a făcut să iubesc marea din tot sufletul pentru că mi-a adus muntele o dată cu ea, si pentru că marea ei e nemaiîntâlnită. Va rămîne un loc al frumoaselor amintiri petrecute cu cei dragi, al peisajelor parcă rupte din poveşti, al seriilor de magie, al libertăţii, al fericirii.
Încă visez Grecia...dar sunt trezită din vis de un claxon al unei Dacii de pe strada mea. Sunt tot in Bucureşti, tot pe strada mea, intre casele cenusii, fără munţi şi fără mare...toate la am în suflet
Grecia, aşteaptă-mă că vin să îţi adun marea într-un pumn şi munţii în altul.

Caut zâmbete...

O nouă dimineaţă, aceaşi trezire bruscă, îmi iau traistuţa cu amintiri şi păşesc cu paşi timizi în universul acestei noi zi. Caut zâmbete, caut oameni ce ştiu să îşi împărtăşescă zâmbetul lor cu mine, să mă ajute să nu uit să râd, să trăiesc. Da, şi eu zâmbesc, şi le zâmbesc lor din toata inima. Uneori un zâmbet face mai mult decât un milion de cuvinte. Aleile sunt pline de copii zvăpăiaţi ce zâmbesc inocent, nici nu ştiu câtă fericire aduce pe chipul altora zâmbetul lor, îndrăgostiţii ce se plimbă pe alei îşi vorbesc numai prin zambete; ei înţeleg magia momentului şi nu o strică prin cuvinte ce niciodată nu vor putea reflecta freamătul sufletului lor.
Zâmbetul este cântecul surd al inimii, este expimare sentimentului pur şi expresia fericirii. Atunci când eşti fericit, cel mai sincer act este zâmbetul, el este mult mai profund. Mă uit in trăistuţa mea cu amintiri, of, câte zâmbete am acolo, şi ale mele, şi ale altora. Câte momente frumoase, toate încununate cu un zâmbet. Seara ajung acasă, am adunat atâtea zâmbete, simple, unice, copilăreşti, sincere. Toate le pastrez în adâncul sufletului pentru a nu uita niciodată ce frumos e să zâmbeşti.
Din nou, zorii zilei îşi fac apariţia,însă nu e orice zi. Azi, m-am trezit langă tine, iar zâmbetul tau m-a întâmpinat la poarta noii zi.
Dintre toate zâmbetele, al tău e cel mai frumos...

Dulcea mea toamnă tristă...

Oh, toamnă grea ce îmi amăreşti sufletul, lasă-ţi ploile la poarta cerului, uită-ţi norii cenuşii în infinitate şi eternitate. Tu, toamnă, adu soarele înapoi, adu la viaţă cerul ce uşor adoarme peste noi. Fă ca florile să nască din propria lor cenuşă, adună frunzele şi pune-le una lângă alta pe crengi, adu zâmbetele de mult uitate pe chipurile oamenilor, aduc căldură în suflete. Nu eşti supărată, tu, dragă toamnă?Iarna vine, toată lumea o aşteaptă, dar pe tine toată lumea te aşsteaptă să pleci, din tine nu mai rămâne decât potrivirea de culori melancolice şi tristeţea. Pe când iarna, în răceala ei, aduce căldura mult aşteptată de către toţi. Of, toamnă...ştiu ce simţi, eşti mereu singuratică, tristă. melancolică, nedorită de nimeni. Tu îţi asumi soarta şi mereu te întorci la noi, deşi mereu eşti tristă. De-as putea, dulcea mea toamnă, un zâmbet ţi-aş aduce pe chip, să-ţi fie mai dulce adierea, să nu mai fii prietenă cu ploaia rece, soarele să îţi fie frate, inima ta să zâmbească.
Nicăieri în lume nu am să mai găsesc o aşa toamnă ca tine, tu îţi trăieşti tristeţea atât de profund, atât de pur, de inocent, lacrimile tale sunt lacrimile tuturor, tu exprimi singurătatea şi suferinţa noastră, a tuturor, fără să te plângi.
Azi m-am oprit în loc, şi te-am privit aşa cum nu am avut timp niciodată să o fac. Şi te-am admirat, printre picăturile de ploaie, după care încerci să te ascunzi...Eşti asa frumoasă, nu lăsa ploaia să te eclipseze, eşti de o mie de ori mai frumoasă! Eşti aşa tăcută şi sublimă, precum o nimfă. Şi da, îmi va fi dor de tine, şi te aştept şi la anul să vii să mă bucur de sublimul tău.
Acum toamnă, fugi către alte tărâmuri amare, arată-le puterea ta, fă-i să se oprească în loc să te privească, aşa cum am făcut şi eu!
Toamna mea drum bun, te aştept cu sufletul deschis!

Primul fulg de nea

Noiembrie seara...eu ca intotdeauna în faţa PC-ului lucrând şi evident stând on-line pe mess aşteptând noutăţi. Un prieten mă întreabă dacă am privit pe geam. I-am răspuns scurt că "nu, de ce?"...şi atunci mi.a spus:"Ninge"....Imediat m-am dus să verific....aşa era. O bucurie imensă mi-a inundat atunci sufletul. Fulgii erau mari, rotunzi. Mi-era dor de ei, deşi ştiu că nu trăiesc mult, ei se nasc în cer, trăiesc pe drumul dintre cer si pămănt iar pe asfaltul greoi si gri işi dau duhul. Şi uite aşa milioane de fulgi de nea mor...nici nu ne dăm seama.Şi când mă gândesc că îmi doream să fiu un fulg de nea când eram mai mică .M-am răzgândit, rămân o rază de soare. Revenind la ninsoare,ce cuvant..atât de rece...si meteorologic, pe când fulg de nea, prin denumire devine o metaforă.
Nu îmi place iarna, deşi sunt născută iarna, prefer vara, căldura, nebunia ei, soarele arzător, însă mereu duc lipsa iernii, în lipsa ei mi se face dor de ea, cred că o parte din mine îi rămâne ei fidelă.
Tot pe geam sunt..mă uit, privesc, admir, păstrez în suflet. Primii fulgi de nea au ceva unic şi special, ceva nepământean. Am prins unul in palma mea, însă cum am deschis palma, el s-a topit şi s-a transformat în picături...simple picături. Şi fulgul meu? De aş putea păstra unul pentru tot anul, dar rămăn cu dorinţa.
Nu mai ninge, s- a oprit, ridic ochii spre cer...nu văd decat întuneric, am revenit la normal, momentul de magie s-a dus..am să îl aştept pe următorul.
Şi fulgul meu?...

Fără titlu

Ploaia de lacrimi
Îmi stinge focul
Ce în inima mea
Tu l-a aprins, încet.
Nu găsesc cuvinte
Să exprime ceea ce
Pentru tine simt.
Aş vrea ca în ochii mei
Să îţi vezi inima
Aşa cum o văd eu:
Pură, caldă; eu cred în tine.
Eu văd în tine ceea ce tu
Nu vrei să se mai vadă.
Privirea-ţi caldă îmi alină
Şi dezgheaţă sufletu-mi rece.
În faţa ta mă simt tăcută
De vrei să ştii ce simt pentru tine
Alătură-ţi inima de a mea,
Lasă-le să vorbească pe limba lor.
Ai să vezi, de-mi atingi inima
Ce simt pentru tine.
Priveşte-mi ochii plini de strălucire.
Într-o lume atât de haotică şi nebună
Tu eşti singurul la care mă întorc
...eşti singurul care a privit în sufletul meu!

Puterea cuvintelor

Într-o societate care tânjeşte după comunicare şi afirmă că acum este apogeul comunicării, cei mai mulţi dintre noi ne angajăm într-un proces de comunicare uitând esenţialul:trebuie să auzim, să ne folosim urechile. Utilizăm atât de des acest cuvânt, că începem să îi pierdem esenţa. De fapt ne înstrăinăm tot mai mult de sensul lui de bază. E o lume în care vorbim, dar aproape nimeni nu ne aude.E ca şi cum toţi am fi închişi într-o cameră şi nimeni nu ne aude, oricât am striga. Limbajul este cel care ne ajută să comunicăm intre noi, iar instrumentul este cuvântul. Omenirea a pus bazele acestui act încă din antichitate. Acesta a evoluat, iar acum comunicarea se face mult mai uşor. Se spune ca ea este cheia succesului şi că, mai ales în relaţii este elementul cheie ajutător. Pare să nu mai fie aşa, pentru că, de fapt, noi comunicăm din ce in ce mai puţin, nu mai ştim să exprimăm ceea ce simţim, ne e teamă să spunem lucrurilor pe nume, să numim sentimentele ce le avem în noi. Cuvinte peste cuvinte, unde te uiţi eşti înconjurat de imagini, bannere, afişe şi orice formă de informare, în care eşti îndemnat să discuţi, să comunici. Ne ascundem in spatele telefonului că oferă Cosmote sau Vodafone milioane de minute să comunicăm mai bine, dar de fapt aici se produce ruptura. În spatele telefonului, a messengerului e mai uşor, de fapt fugim, ne ascundem. Am ajuns să punem punct relatiilor prin mesaje, mesaje goale care nu au nici măcar o urmă de personalitae, în loc să discutăm cu respectiva persoană faţă în faţă, este o fugă de responsabilitate. Suntem o societate fricoasă, plină de temeri, degeaba vorbim si ne mintim că noi de fapt"comunicăm", reuşim să facem contrariul. Toată lumea vorbeşte, nimeni nu ascultă! Nu ne mai asumăm cuvintele, faptele, durerile, trăirile, sentimentele, suntem cuprinşi de haosul ce ne înconjoară zi de zi.
Nu vreau să devin aşa, vreau să învăţ să preţuiesc cuvintele, să le ştiu sensul, rostul, timpul. Nici sclava lor nu vreau să devin, dar am vazut şi ştiu că, de foarte multe ori, cuvintele ne ucid. Multe nu sunt folosite când trebuie şi cum trebuie. Ele pot naşte iubiri, le pot îngropa, pot aduce realizări, pot răni, te pot face fericit. Puterea cuvintelor este nemăsurată. De aceea este periculos să o deţii, dar în acelaşi timp trebuie să găseşti echilibrul.
Poate ar fi mai simplu dacă am ştii când să deschidem gura şi când să ne-o ţinem închisă. Despre cuvinte si comunicare se pot spune multe şi se poate vorbi ore întregi, însă cel mai important e ca noi, să percepem şi să alcătuim mesaje în aşa fel incăt să ajungă unde trebuie şi să ne înţelegem mai bine! Un simplu cuvânt folosit greşit poate dărâma un imperiu, iar un altul folsosit cu rost poate naşte un alt imperiu.
Câteodată simt şi eu că nu mai ştiu să expim ceea ce simt în aşa fel încât ceilalţi să perceapă aşa cum trebuie ce vreau să spun şi mă simt frustrată, că nimeni nu vrea să mă asculte sau nu ştie cum.
Lumea nebună în care trăim e prea grăbită ca să te asculte, iar în tine se adună atâtea lucruri rămase nespuse ce poate ar fi schimbat ceva, dar nu e nimeni să te audă...Am să revin!