Eu sunt Dumnezeul meu!

Nu exista Dumnezeu..probabil ca deja ma condamnati, dar eu nu il simt si nu am nevoie de el, de aia nici nu scriu cu litere mari. Eu sunt Dumnezeul meu. Nu ma inchin lui si nici nimanui, nu am de ce, refuz sa cred in invataturile astea prostesti, Sunt in proces cu lumea, vreau sa fac recurs dar nu mai pot. De fapt pot..nu ?Doar sunt Dumnezeu.
Vreau sa vad lumea prin ochii mei si numai ai mei, vreau sa simt oamenii asa cum sunt ei, vreau sa rup barierele, sa fug, sa cad, sa rad, sa zambesc, sa plang, sa castig, sa pierd, sa fiu la pamant, sa fiu deasupra tuturor. Si nu am nevoie de El, hai sa scriu cu litere mari, sa se simta si el important.
Furia din mine isi spune cuvantul, furia fata de El, ca este numai o mascarada totul, iar noi, oamenii in slabiciunea noastra ii facem jocul. Ce Rai, care Iad? Iadul e aici, il traim, Raiul ...e un basm pentru optimisti. Furia ne caracterizeaza pe toti.
Unde e Dumnezeu cand mor copiii si civili in razboi? Unde e Dumnezeu cand cele mai dragi fiinte de pe Pamant iti sunt rapite fara nici o explicatie?Unde e Dumnezeu cand omul, creat de el ucide cu sete si fara regret doar ca isi satisfaca niste instincte animalice?Unde e Dumnezeu cand orfelinatele sunt pline de copiii care nu au avut dreptul de a alege? Unde e Dumnezeu? Si sa nu aud tampenii cum ca e in sufletul nostru. Acolo in suflet, nu exista decat un camp minat care declanseaza sentimente,bune, rele, ele explodeaza.Unde e Dumnezeu cand cei pe care ii iubesti te dezamagesc si te parasesc? Unde e El cand propria familie nu te iubeste si te distruge?Unde e El cand iubirea nu mai e?Unde? De ce se ascunde?
Daca suntem creatia Lui, inseamna ca noi suntem D-zeu pe Pamant si el om in Ceruri, parafrazandu-l pe Lucian Blaga, dar in acelasi timp daca suntem facuti dupa chipul si asemanararea Lui, in El sunt adevaratele radacini pentru crima, ura, iubire, bunatate, rautate...Oare e fericit?Oare stie ce inseamna fericirea?Care mai e rolul nostru pana la urma? Sa ii izbavim lui pacatele sau sa reusim sa atingem un nivel asemnator lui?
Ma intreb daca sunt agnostica sau atee, asa cum vorbeam cu un bun prieten de al meu acum cateva zile. Agnosticul nu crede ca se poate afla daca exista Dumnezeu, ateul nu crede deloc in existenta lui. Cred ca atunci cand iese furia spun ca sunt atee, cand ma domolesc sunt agnostica, De obicei, reusesc mereu sa imi dovedesc aproape totul, El ramane un mister, o enigma,pentru unii el este sensul vietii, pentru altii nu semnifica nimic si poate altii l-au vazut...
Poate ca imi e frica sa cred ca exista ceva care imi guverneaza viata indiferent de actiunile mele, ar fi prea dureros pt creierul si spiritul meu...Nu as vrea sa mor si viata mea sa fi fost un joc.
Acum sunt domolita deci sunt agnostica, dar....tot eu raman propriul meu Dumnezeu ma autoditrug, ma venerez, ma urasc, ma iubesc, ma inchin mie, ma condamn, dar exist, nu sunt o iluzie, sunt vie!
Nu ma judecati..pentru voi exista? DE ce si unde il vedeti sau simiti?Sunt curioasa sa aflu...

Music is driving me crazy

Ma gandeam ca, desi blog-ul meu se numestec "Don't stop the music" nu am scris nimic despre muzica si rolul ei in viata mea. Pai cred ca fara ea as muri...ea e mereu cu mine., ma insoteste oriunde ma duc, ma ajuta atunci cand sunt trista si se bucura alaturi de mine cand sunt fericita.
De mica am fost crescuta cu muzica, cred ca daca se putea as fi dansat in burtica mamei. Daca stau sa ma gandesc, cred ca ascult in draci muzica, nu trece zi fara sa nu imi ascult muzica preferata...Si aici sunt multi care imi fac zilele mai melodioase si imi transmit stari de tot felul. Ascult din multe genuri, sunt diversi artisti care reusesc sa transmita o emotie puternica fie ca ei canta rock, jazz sau house.
Una din formatiile mele preferate este Queen, cred ca vocea lui Freddy Mercury e inconfundabila, iar muzica lor intra in sufletul oricarui om senssibil si putin cultivat. "Love of my life" este unul dintre cele mai emotionante cantece de dragoste, care imi trezeste vise frumoase legate de iubire..si "This is the wolrd we createad" aproape ca ma face sa plang de fiecare data cand ascult. Ar fi multe de spus la aceasta formatie, dar mai bine lasam muzica lor sa vorbeasca, e cel mai bine...
"NIrvana"....cred ca starea aceea o visam cu totii...Poate cei din formatie au resuit sa o atinga, noi o cautam mereu, Cred ca orice adolescent sau tanar in cautare de independenta a ascultat macar o data muzica acestei formatii. Pe langa faimoasa melodie "Smells like teen spirit", merita ascultate "Jesus wants me for a Sunbeam" si "All apologies"
Apoi," Metallica" are niste balade superbe, pe care imi face placere sa le ascult mereu, atunci cand sunt melancolica sau trista..
Sunt multi, prea multi, nu sunt o rockerita, dar cred ca daca as scrie depsre Tiesto acum, nu ar mai fii la fel:) Desi, si el imi place alaturi de multi Dj.
Dar cel mai bine inchei cu Frank Sinatra-Unforgetable...asa as vrea sa raman in amintirea tuturor...
Prin muzica, adesea ne exprimam ceea ce nu avem curaj sa spunem in fata, la fel cum e cu scrisul, dar muzica poate sa spuna ce vrea fara sa foloseasca cuvinte, aici sta magia ei. Parafrazandu-l pe Emil Cioran, un suflet ce nu aude si simte muzica e un suflet mort.
Chiar si acum cand scriu acest articol, ascult muzica si aud o vioara pe fundal, sunetul acesta nu il poate asemui nimic...Muzica are ceva nepamantean, cred ca ea exprima si completeaza tot ce cuvintele pierd din momentul in care sunt rostite, adica farmecul. Prin muzica poti fii ceea ce vrei, este arta, este partea noastra de zeu pe care o purtam cu noi mereu si pana la urma noi murim, sa lasam muzica sa vorbeasca pentru noi...
As vrea sa traiesc intr-o lume ce se hraneste cu muzica, respira muzica si traieste pentru muzica....dar pana atunci ma mulumesc sa port cu mine peste tot muzica din sufletul meu!

Va propun o poveste.....scrisa de mine

Un crin pentru Ana

- Unde pleci?strigă el după fată.

- Plec unde văd cu ochii, tu nu mă înţelegi. Şi ieşi pe uşă.

Rătăcise cinci ani din viaţă alături de el, ca să descopere că nu o poate înţelege, că nu poate purta povara secretului ei. Avusese încredere în el şi i-l încredinţase, dar el nu putea merge mai departe.

Viaţa Anei e una complicată,nemaiîntâlnită. O tânără frumoasă de 22 de ani, dar care are mari probleme existenţiale şi multe secrete. Ana...un nume atât de simplu, pentru o fiinţă atât de complexă. Ochii ei verzi-căprui mereu au ascuns ceva. Privită de la depărtare pare un supermodel,privită de aproape pare un suflet rătăcit ce nu-si găseşte liniştea.

Ana avea tot viitorul în faţă. Era în anul al III-lea la Conservator, avea o voce suavă, un iubit pe care multe fete l-ar vrea, o situaţie financiară bună, o garsonieră, şi un pisoi, Tobi. Frumuseţea ei naturală o făcuse să găsească nişte contracte cu televiziunea şi apariţia în două.trei reclame banale. La pastă de dinţi...Dar era începutul. Duce o viaţă normală ca orice tânără. Însă Crăciunul şi Paştele i se păreau cele mai urâte sărbători,alături de Sfânta Maria. De obicei aceste sărbători se petrec în familie. Ea era certată cu părinţii ei de 6 ani. Nu mai vorbise deloc cu ei. Însă avea grijă să afle câte ceva despre ei de la cunoştiinţe. Părea neafectată de situaţie, dar suferea în tăcere.

1 august, vara lui 2005

- Iubito, mergem la mare luna asta? întrebă Victor.

- De unde ţi-a venit ideea asta? Ştii că am foarte mult de muncă. Hai altă dată.

Victor zâmbi trist şi îşi aprinse o ţigară. Îi plăcea să o privească şi să asculte cum cântă la pian, dar erau tineri, şi-ar fi dorit să petreacă un concediu departe de aerul jegos de Bucureşti.

- Ana, nu e cazul să te suprasoliciţi, ai nevoie şi de relaxare! făcu o ultimă încercare Victor.

- Am să mă gândesc! răspunse Ana, înduioşată de glasul trist al lui Victor.

Jumătatea lui august sosi, iar cei doi erau tot in Bucureşti.

- Nu te înţeleg, Ana! Suntem împreună de cinci ani şi niciodată nu am mers la mare. De ce? Pentru că nu mereu erai ocupată! răbufni Victor.

- Da, iubitule, ştiu. Dar ţi-am mai zis că mie nu îmi place marea, replică Ana.

- Ana, e mare. Ce poate să nu îţi placă? Imaginează-ţi: apusul liniştit în spumele apei, faleza plină de necunoscuţi ce se ţin de mână închinaţi unui sărut, pescăruşii ce fug deasupra noastră, grăbiţi către cerul infinit. Ana.....hai să-ţi arăt ce nu ai mai văzut niciodată.

Ana îşi aprinse o ţigară, nervoasă. Nu zicea nimic. Devenise foarte nervoasă.

- M-am săturat,Ana, simt că eu nu mai am loc în viaţa ta. Te preocupi de muncă, muzică şi atât. Niciodată şi de mine, de noi...Ce vrei să se aleagă de noi? Mai vrei să continuăm?

- Victor, cum am ajuns la discuţia asta? Doar pentru că nu vreau să merg la mare? Normal că vreau să continuăm...

Victor simţea că nu mai poate. O privea pe Ana şi simţea că nu mai e aceeaşi Ana de care se îndrăgostise, acea fată zglobie şi jucăuşă, de o inteligenţă remarcabilă, care-l cucerise cu replicile ei acide şi zâmbetul ei naiv.

- Nu te mai recunosc, Ana! Ai îmbătrânit!

Ana se enervă şi aruncă cu scrumiera de parchet.

- Victor, ce ai? Cum adică am îmbătrânit? Ce te-a apucat? Faptul că nu merg la mare? Nu vreau, nu suport marea. Doar ştii de când m-ai cunoscut.

- Nu ştiu, dar ceva te frământă şi nu vrei să îmi spui.

- Iubitule, nu e adevărat! încercă Ana să-l liniştească.

- Nu încerca să mă calmezi, nu minţi! Eu plec. Mă duc să mă plimb. Şi ieşi trântind uşa.

Ana căzuse la pământ. Plângea cum nu a făcut-o niciodată. Se duse în dormitor,scoase o cutie neagră de sub pat şi o deschise. Poze ..multe poze. Două fete tinere, frumoase în tot felul de ipostaze care mai de care mai haioase. O anumită fotografie îi atrase atenţia în mod special şi totodată o întristă. O fată blondă, stând pe faleză, la mare, privind apusul, cu o expresie a feţei extrem de calmă. Întoarse fotografia, pe spatele ei era scrisă data de 15 august 1999. Dintr-o dată, începu să plângă atât de tare încât rămăsese fărăr voce. Îşi dădea cu pumnii în cap, se tăvălea pe jos, devenise isterică. Se albise la faţă, iar privirea parea a fi pierdută undeva în cele mai adânci întunericuri.

Victor sosise acasă. Trecuseră trei ore de când plecase. Părea mult mai calm acum.

- Iubito, unde eşti? Îmi pare rău pentru ce am zis mai devreme, şi ţinea un buchet de crini în mână. Nu dădea de Ana. Deschise uşa dormitorului şi o găsise pe Ana întinsă pe jos, plângând înfundat.

- Iubito, ce ai păţit? Zi-mi, te rog.

Ana nu zicea nimic. Plângea şi ţinea poza cu fata blondă, strâns la piept. Victor încercă să-i ia fotografia, dar Ana trase de ea şi urlă un NU, asemenea unui animal rănit.

- Ana, ce e cu tine? Vorbeşte.....

- Nu pot, Victor. Nu am ce să zic. Nu merit să fiu iubită.

- O să chem doctorul, că altfel nu se poate.

La ora 6 seara, sosi doctorul. Îi dădu un calmant Anei şi o băgă în pat. Ana dormea ca un prunc.

- Doctore, ce se întâmplă cu ea? Întrebă Victor îngrijorat.

- Este foarte greu de spus. Nu pare să sufere de ceva anume. Tot ce are este o depresie profundă. Ştiţi cumva ce ar putea să o întristeze atât de tare?

- Sincer să fiu, astăzi ne-am certat destul de tare. Dar nu am crezut că se va ajunge aici.

- Păi... ar fi bine să aveţi grijă de ea pentru că este într-o stare delicată. Încercaţi să o menajaţi de orice ar putea-o întrista. Acum am să plec. Dacă este ceva, nu ezitaţi să mă sunaţi. Aa..şi vă rog să aveţi grijă să urmeze tratamentul pe care i l-am dat. La revedere.

- La revedere, spuse Victor uşor mai optimist.

Ana dormise până a doua zi, la prânz. Se trezi foarte liniştită., un miros dulce o făcea să zâmbească. În bucătărie, îl găsi pe Victor gătind clătite cu ciocolată, preferatele ei. Un zâmbet îi lumină faţa.

- Te-ai trezit, răsună glasul lui Victor. Dă-mi voie să te ajut.

- Nu e cazul, mă descurc, replică Ana.

Se întinse pe canapea în sufragerie, aşteptându-l pe Victor. Petrecuseră o după-amiază frumoasă, aşa cum o făceau la început. Au urmat două zile minunate. Păreau fericiţi şi se iubeau mult.

14 august 2005

- Iubito, mâine ştii că e ziua lui Marian, nu? E Sfânta Maria. Ne-a invitat seara la o mică petrecere. Ar fi frumos, nu? Vin şi Alex cu Anca. Ce zici?

Brusc, Ana se învineţise la faţă. Obrazul i se umpluse de lacrimi fierbinţi, deşi nu plângea....Victor o zări.

- Ce ai păţit? Întrebă uşor speriat Victor.

- Nimic. Se ridică si se duse in baie şi încuie uşa.

După o oră în care Victor încercă disperat să o convingă să deschidă uşa, el dărîmă uşa.

- Ana, tu îţi baţi joc de mine? Stai de o oră în baie si mă laşi ca prostul?

- Victor, nu mai putem fi împreună! spuse, suspinând, Ana.

- Poftim? Cum adică? De ce? Eu te iubesc!

- Cred că e timpul să aflii secretul.

Victor se aşeză pe marginea căzii, împietrit.

- Acum şase ani am fost la mare. Mergeam des cu ai mei şi....sora mea.

- Sora ta? răbufni mirat Victor.

- Lasă-mă să termin, spuse dur Ana. Nu mi-e uşor să zic. Am fost pe plajă şi ne-am dus să înotăm. Eu ştiam foarte bine să înot, sora mea nu. Şi, în apă, am zis să o învăţ să înoate. Din greşeală, am băgat-o cu capul la fund si a început sa se zbată...Am crezut că ştie să se ridice la suprafată şi că vrea doar să mă sperie pe mine...Dar când a ieşit la suprafaţă, a ieşit fără suflare...De fapt, nu am învăţat-o să înoate, ci am omorât-o. Şi povestind toate acestea, Ana se aşeză pe parchetul rece in genunchi, plângând.

- Poftim? răcni Victor.

- Da, fără să îmi dau seama asta am făcut. Mi-am omorât propria soră, pe Maria, căci aşa o chema...Am ucis-o de ziua ei, pe 15 august. Mâine ar fi făcut 18 ani, pentru că era şi ziua de naştere. De atunci, ai mei nu mai vorbesc cu mine. Au vrut să mă ducă la psihiatru şi am fugit de acasă. Am stat o vreme la o prietenă, sub pretextul că ai mei au luat-o razna de când a murit Maria şi nu mă mai înţeleg cu ei. Din ziua aceea, eu nu am mai fost aceeaşi. Cu ai mei nu am mai vorbit. Am încercat, dar au zis că ei nu mai au nici o fiică, pentru ei amândouă au murit in acea zi. Şi de atunci am urât marea...Acum înţelegi? Ştiu că acum mă priveşti ca pe un monstru...

- Ana, mă sperii! Cum ai putut să-mi ascunzi aşa ceva?

- Şi ce vroiai să-ţi zic, că sunt o criminală?

- Dar nu eşti. A fost un accident. Acum inţeleg de ce nu mergeam la mare, de ce urai tot ce era legat de Sfânta Maria şi depresiile tale. Să înţeleg că ea era în poza aceea?

- Da. Ultima poză... făcută chiar de mine. Ultima amintire.

După zece de minute de tăcere, în care Ana nu avusese curajul sa-l privească în ochi, Victor spuse:

- Trebuie să mergi la psihiatru, ştii nu?

- Nu am să fac asta. Ăia o să mă bage la nebuni şi nu mai scap, spuse ea speriată, ca un animal hăituit.

- Nu ai altă soluţie, dacă vrei să-ti revii.

- Victor, mă iubeşti? întrebă ea naiv.

- ... Nu mai ştiu.

Cu ochii în lacrimi, Ana îşi luă geanta şi ieşi.

- Unde pleci? strigă el după fată.

- Unde văd cu ochii, tu nu mă înţelegi. Şi ieşi pe uşă, şi afară din viaţa lui.

Au urmat tre zile de căutări disperate. Victor era teminat. În a patra zi primi o scrisoare..de la Ana.

Iubitul meu,

În toţi aceşti ani ai însemnat totul pentru mine, ai fost singurul om din viaţa mea care a contat, care m-a iubit şi a avut grijă de mine. Ai fost iubirea vieţii mele. Te iubesc şi sper să îţi găseşti fericirea.

Eu nu mai am nimic de oferit. În toţi aceşti ani, mi.am căutat locul. Acum l-am găsit, sunt împăcată cu mine. Locul meu e lângă Maria, în inima mării, în adâncurile ei. Ştiu asta. Simt nevoia să fiu langă ea. Nu o lua ca pe o sinucidere, ci ca pe un act de eliberare sau ca pe o regăsire de sine. Maria este o parte din mine.

Acum sunt pe faleză, privesc pescăruşii cum plutesc pe cer, necunoscuţii ce se ţin de mână închinaţi unui sărut şi apusul sângeriu care-mi încălzeşte inima.

Voi fi mereu lângă tine. Iartă-mă. Te iubesc.

Ana.

Victor înţelesese tot. Îl durea, dar culmea...nu era disperat. Ştia şi el că acolo e locul ei.

- Te voi iubi mereu, Ana, gândi el cu voce tare.

Acum, pe 15 august 2007, la doi ani de la moartea Anei, Victor este un avocat de succes, căsătorit cu doctoriţă frumoasă si cumsecade şi este împlinit. Însă nu trece vară fără ca el să nu meargă la mare, iar la apusul soarelui, să lase un crin, floarea preferată a Anei, pe faleză pentru ca spuma valurilor să i-l ducă Anei....

Ganduri demne de blog

Răutatea ta nu mă sperie , îmi dă putere să fiu mai bună. Ştiu că şi tu porţi o mască aşa cum facem toţi. Te aşezi frumos, şi îţi reiei rolul pe scena lumii. Dar nu ai prea mult talent. Se citeşte pe faţa ta că te învăluie frica. De ce te chinui să pari altceva decât eşti?

Şi eu mă simt ca şi tine, într-un oraş fantomă dominat de îngeri, iar eu, singurul diavol, nu mă regăsesc. Poate nu ne cunoaştem prea bine pe noi inşine, sau poate chiar ne cunoaştem prea bine. Tu te-ai hotărât? Eşti înger sau demon? Ce te face să alegi ceea ce tu consideri că întruchipează bunătatea? După ce criterii de valori te ghidezi? De ce nu ieşi din acest „dresaj” ce ţi se aplică zi de zi, fără ca tu sa fii conştient? Poate că toţi suntem nişte îngeri, ce purtăm cu noi, fiecare, demonul nostru. Şi, de multe ori, acest demon pune stăpânire pe noi. Dar tu ştii că îl porţi in tine, şi tu îl alimentezi....Acum de ce te plângi? Ce crezi că vei reuşi să obţii?

Deschide ochii cu adevărat, deschide ochii sufletului. Ei te vor ghida acolo unde vrei să ajungi....Curajul este cel care îţi lipseşte, curajul de a te înfrunta pe tine însuţi... cea mai mare povară a omului, de a se accepta pe el însuşi..Şi acest proces durează, uneori, şi o viaţă. Şi este plin de dureri, de trăiri puternice, ce îţi amintesc că ai un suflet, căruia îi lipseşte lumina, lumina aceea de care te temi. Şi ţi-e frică de ea, pentru că te-ar putea arăta pe tine, aşa cum eşti, fără urme de „machiaj”. De ce ţi-e frică să mă laşi să te cunosc, să ajung la sufletul tau? Sufletul este singurul element real ce îţi mai aparţine în întregime, pe el nu îl vei putea minţi niciodată. El este parte din tine, şi ştii prea bine că el te va face să acţionezi aşa cum dicteaza el.

Sufletul este menit să fie rănit...ca să îţi arate ţie, Toma Necredinciosul, că mereu se va vindeca. Cu ce drept nu îl laşi să trăiască? Cine te crezi? Nu ai stăpânire pe el....încercând să îl stăpâneşti, vei ajunge prin a fi stăpânit tu de el.

Ştiu că ai suferit în trecut....De ce crezi că trecutul tău e mai dureros decât al altora? Crezi ca el vrea să il arăţi tuturor? El vrea să te împaci cu el...Orîcât vei fugi de el, te va urmări până îţi vei da duhul...el este nemuritor, tu nu...El va dăinui şi după ce tu vei fi rămas o simplă amintire a acestui Pămînt.....Aşa că nu îţi rămâne nimic de făcut, decât să îl accepţi aşa cum e...

Nu poţi trăi prezentul, nu poţi visa viitorul fără a-ţi accepta trecutul. El nu cere iubire, el implora înţelegere....

Nimic din ce spun eu nu te atinge....Sufletul ţi-e pustiit, e ca şi cum sufletul tău e prizonierul trupului tău. Eliberează-te si mergi mai departe, în noua etapă....

Te uiţi la mine şi îşi vine să mă trânteşti la Pământ....Şi te provoc să o faci...Eu sunt impăcată cu mine...TU FUGI FARA SA ŞTII DE CE! La un moment dat, fugind vei ajunge la finitul infinitului... Vorbele mele îţi vor fi şoapte reci in ceaţa dimineţii ce te apasă....De fapt nu e ceaţă, doar că sufletul tău a murit, se îndreptă spre alta lume. Altă galaxie....

Te-ai dat jos de pe scenă.....te-a cuprins frica......vezi că cineva te aşteaptă la uşă precum moartea cu coasa...Stai liniştit, e doar trecutul. Sau e mai rău?

Te îndrepţi cu paşi repezi, deşi nu vrei. Sufletul tău fuge, mai să iasă din piept. El ştie că vine o zi când totul se va sfârşi....acum.......Tu ai murit, sufletul tău a înviat!!!

Dragostea moare!

De-a lungul timpului, mi-am dat seama ca dragostea moare... Nici cele mai lungi casnicii nu traiesc datorita dragostei, ci datorita prieteniei adevarate care exista.
Cei mai multi iubim o singura data, suntem raniti si suferim cumplit si ajungem sa ne inchidem in noi, sa ne distantam de toti cei din jurul nostru, sa punem un zid intre noi si ceilalti. Pare cel mai bine si usor, credem ca asa ne protejam de suferinta inevitabila care exista in lume. Daca nu am suferi cum am mai stii sa pretuim iubirea si bunatatea? O iubire se incheie mereu, dar unii sunt mereu urmariti de umbra acelei iubiri, poate chiar toata viata. Cei mai multi aleg sa se inchida in ei, sa isi refuze dreptul de a iubi din nou. Zambesc, desi inima le e sfaramata. Se mint ca le e bine fara sa iubeasca, dar de fapt ei au un handicap sufletesc.
Candva, credeam in iubirea adevarata, dar am vazut cum ea raneste de multe ori..Si am vazut oameni raniti evident....E greu sa ajungi la sufletul cuiva cu adevarat, multi nu te lasa, considera ca daca ii cunosti cu adevarat, ei devin vulnerabili in fata ta, dar poate ca nu e asa. Important este sa iubesti si sa fii iubit...dar de cate ori se intampla asa cu adevarat? Intr-o relatie cineva iubeste si celalalt se lasa iubit.
Dragostea este altruista, ea moare ca o alta sa se poate naste....

De neuitat...

Hmm... in viata ti se intampla atatea lucruri care merita sa nu le uiti niciodata. Sunt unice si speciale. Ce ramane la final?
De neuitat..prima zi din viata, chiar daca nu o ai in minte, o porti in suflet, prima cazatura, primul sarut, rasaritul si apusul soarelui, de neuitat primul vers asternut pe foaie, prima carte buna citita care nu te lasa sa o lasi din mana.
Incearca sa nu uiti momentele petrecute alaturi de cei mai buni prieteni, care au fost mereu langa tine si te invatau mereu sa zambesti indiferent de situatie. Tine minte, mereu, marea, culoarea ei si cum valurile ei iti mangaiau trupul. Marea te primeste mereu in bratele ei.
De neuitat, prima iubire, acea iubire frumoasa, naiva , pura, care nu stia ca avea sa moara...prima iubire parea nemuritoare, pastreaz-o asa in suflet chiar daca in realitate a murit. De neuitat, fiintele dragi ce au fost in viata ta, dar acum nu mai sunt, acele fiinte merita a fi iubite mereu...De neuitat melodia ta preferata ce iti rasuna mereu in minte atunci cand esti trist sau fericit, de neuitat zambetul celor din jur, fie si lacrimile lor, de multe ori acestea au un efect uimitor.
De neuitat cel mai frumos peisaj din viata ta, acolo unde te-ai simtit cel mai bine.
Nu uita oamenii pe care i-ai iubit sau te-au iubit fara sa stii tu sau ai stiut dar nu ai stiut sa ii pretuiesti, nu uita sa fii copil si sa zambesti chiar daca inima ta plange....
De neuitat..tot ce am scris si mult mai multe si mult mai multi....Astea sunt o parte din lucrurile pe care le consider eu de neuitat....Poate mai incolo voi mai adauga...Pentru tine ce e de neuitat?

Viata este cea mai frumoasa povara

Azi, când m-am trezit, te-am văzut lângă mine. Erai vânăt la faţa si împietrit. Nasul era însângerat, degetele încrucişate, iar ochii păreau lipsiţi de viaţă, păreai că te uiţi in gol. Ţi-am strigat numele in dimineaţa aceea sufocant de caldă, dar tu nu ai mai răspuns, am tras de tine dar nu te-ai mişcat. Stăteai întins pe patul ce devenise străin şi rece. Şi în acel moment am simţit pentru prima oară cum frigul mă încolăceşte şi cad victimă lui. Mi-am simţit lacrima curgându-mi pe obraz, deşi nu schiţam nimic. Nu simţeam nici măcar fărâmă de durere.

M-am speriat brusc...în suflet am simţit cumplita singurătate ce se afla în jurul meu, am dat de pământ cu tot ce mi-a picat în mână, am zbierat, am plâns şi ţi-am rostit numele la infinit, neştiind că tu nu mă mai poţi auzi. M-am ridicat şi mi-am zis cu voce tare: Ce se întâmplă cu mine? De ce mi se întâmplă toate astea? M-am dus în baie şi am văzut cea mai cruntă şi dezgustătoare imagine: o baie de sânge. Ameţeala m-a luat instantaneu şi nu mai ţin minte decât că am vomitat şi am leşinat. După trei ore m-am trezit. Am crezut că visasem. Dar tot in balta de sânge eram. Simţeam că nu mai am aer. Nu înţelegeam nimic din ceea ce vedeam. M-am întors, palidă la faţă, la tine. Erai neschimbat...doar că acum aveai lacrimi pe obraz deşi erai nemişcat. Ţi-am rostit numele de vreo trei ori, dar tu nu ai răspuns, ţi-am luat pulsul, îl avei foarte slab dar bătea. Nu înţelegeam cum poţi să stai şi să arăţi în halul acela şi totuşi să fii viu.

Ţin minte şi acum cum am început să plâng...nu mai simţisem în viaţa mea o durere aşa mare, iar tu erai ca şi mort lângă mine. Am deschis o sticla de whisky pe care o găsisem printre rafturile prăfuite ale bibliotecii, mi-am turnat în pahar, mi-am aprins un trabuc ce îl ţineai ascuns în birou şi am stat la capul patului neclintită ore în şir, privindu-te. Păreai că visezi cu ochii deschişi. Pentru o secundă, asta am şi crezut, dar arătai groaznic...mult prea vânăt.

Plângeam din ce in ce mai tare, aproape că nu mai eram conştientă şi deodată privirea mi s-a umplut de un râu roşiatic precum purpura...Era sângele din baie, care devenise din ce in ce mai mult şi mai roşu. Nu credeam că există ceva de un roşu atât de aprins. Cu cât plângeam mai mult cu atât creştea balta de sânge. Era incredibil şi dezgustător in acelaşi timp. La un moment dat m-a acoperit. M-am oprit din plâns brusc. Sângele s-a micşorat, eu am revenit în pat, lângă tine. Nu mai simţeam nimic. Aveam sufletul gol, pustiit. Dar atunci mi-am dat seama: cu cât nu mai simţeam eu nimic, cu atât tu te învineţeai mai mult i. Am simţit că inima mi se opreşte in loc. Atunci tu ai închis ochii, am simţit durerea cum mă cuprindea şi te-am luat în braţe şi am urlat aşa cum urlă o căprioară răpusă de colţii unui leu înfometat. Frica şi regretul le-am simţit atunci cel mai intens. Simţeam că fără tine aş fi fost infirmă toata viaţa. Şi, deodată, ai deschis ochii, in braţele mele am simţit cum te încălzeai, m-ai luat de mână şi mi-ai sărutat buzele.

În acel moment mi-am dat seama de ce erai vânăt si ca şi mort: pentru că, de fapt, aşa eram pe dinăuntru; aproape moartă......Iar tu ai simţit asta. De fiecare dată când eu nu mai simţeam nimic şi eram pustie, tu te „învineţeai”. De multe ori, oamenii de lângă noi, sunt reflexia noastră, aşa cum suntem noi fără „machiaj”. Ceea ce noi simţim, ştiu şi ei. Fără să ne dăm seama, reacţiile, sentimentele, gândurile, ceilalţi ni le percep. Îi transformăm pe ei in sclavii ce ne poartă povara suferinţei noastre, dar mai devreme sau mai târziu te vei elibera şi tu. Pentru că, cel ce îşi uită povara pe umerii altuia, acela este cel încătuşat. Pentru că nu mai simte nimic. Şi ce rost îşi mai are sufletul daca nu trăieşte? Căci el trăieşte cu sentimente.....În momentul în care nu mai simţi., mori. Şi mor şi cei din jurul tău, şi abia atunci ai o adevărată povara: sufletele lor.

Plângi, trăieşte, râzi, iubeşte, crede, pierde, câştigă, SIMTE......căci viaţa este cea mai frumoasa povară!!!

Libertate

Libertatea..un cuvant cu o incarcatura inimaginabila. E atat de usor sa il rostesti, dar foarte greu de insusit. Cati dintre noi suntem cu adevarat liberi si cum definim libertatea? Unde incepe si unde se termina libertatea unui individ? Asta este foarte important, intr-o societate care "zbiara" din toate puterile dupa libertate, sa ne cunoastem barierele. Societatea ne invata ca suntem liberi , dar tot ea ne retine dreptul la ea. Sunt tipuri de libertati:libertatea ca individ se divida in mai multe parti:in primul rand libertatea de a fi o persoana, apoi vine libertatea intr-o familie si multe alte libertati pe care un om trebuie sa le aiba.
Adolescenta este una dintre perioadele cele mai zbuciumate ale unui om. Atunci simti pentru prima oara, pe pielea ta, nevoia de libertate si revolta fata de toti cei care ti-o reprima. In sufletul tau simti ca nu e de ajuns, ca nu ai libertate si ii consideri pe toti cei din jurul tau dusmani ce vor sa iti rapeasca dreptul de a fi liber. La aceasta varsta te simti cuceritorul lumii, o lume care pare mare dar usor de atins. Dar libertatea unde e? In ce consta ea? Oare chiar esti liber sa spui ceea ce gandesti? Te intreb,pe tine, cititorule de cate ori ai simtit ca intr-adevar poti sa spui ceea ce gandesti fara sa simti ca vei fi mustrat? Ce libertate au copiii care se duc sa faca analize si din neatentia doctorului pleaca de la spital cu HIV, unde a avut el vina? Unde e libertatea civililor morti zilnic datorita jocurilor politice ale suspusilor care se folosesc de noi ca de nsite pioni pe tabla de sah, dar ei sunt nebunii fara sa stie. De ce datorita unor hartii colorate, numite bani, viata capata alt sens si atunci ii vanam mereu? Libertatea ta se temina acolo unde incepe libertatea celuilalt.
Ce inseamna pentru tine libertatea? Te simti liber acum? Eu nu ma simt libera..ma simt tinuta in lanturi in primul rand de mine, ca nu am curaj sa sparg lanturile si sa fug, de ceea ce e in jurul meu, de varsta. Varsta ma condamna sa trec pe langa niste lucruri in viata.....As vrea sa pot schimba ceva, sa fiu luata in serios, sa fiu considerata adult, dar stiu ca vor mai trece niste ani pana sa fiu considerata asa.
Am impresia ca orice as scrie despre libertate, as scrie prost...Asa ca o sa va rog si pe voi, cei ce cititi articolele sa va dati cu parerea despre libertate. Sufletul meu nu e liber, sufletul meu cauta curajul sa spuna ca nu e liber. Voi fii libera atunci cand voi calatori peste tot in lume, cand nu mi se vor impune reguli stupide ce nu isi au sensul...Poate acum asta cred, poate peste ani nu ma voi simti libera din alte motive, sau poate acum sunt cea mai libera...si nu imi dau seama..pentru ca nu am nici o grija...Poate ca nu stiu sa profit de ce mi se ofera....Of, orice as scrie nimic nu imi convine...O sa mai meditez,pana atunci ajutati-ma voi...

Cea mai fericita am fost cand m-am nascut

Acum 2 zile ma intreba cineva daca sunt fericita si cand am fost fericita....E greu sa spui ca esti fericit, starea aceasta este una de apogeu, pe care o cautam de-a lungul vietii...Cred ca cel mai fericita am fost cand m-am nascut. Atunci toate aveau sens si deloc. Atunci, eram ocrotita de rautatea umana, de ipocrizie, de inimile reci din jur, nu stiam ce e aia ura, invidia, suferinta, durerea, resemnarea, compromisul...Eram pura...Cu timpul, am devenit putin din tot ce ma temeam: am avut sentimente de invidie, am suferit, am iubit, am crezut ca urasc, m-am resemnat si am facut si compromisuri, mici, dar existente...Uitandu-ma in timp, imi dau seama ca au mai fost momente in care credeam ca sunt fericita...Am fost cu adevarat fericita cand am luat bacul, cand am intrat la facultate si cand credeam ca sunt iubita. De asemenea, eram cea mai fericita cand calatoream, cand vedeam alte tari, alte culturi, alte obiceiuri...Mereu gaseam, la fiecare, o parte din sufletul meu...Si atunci ma simteam ca si cum apartineam intregii lumi...Si lumea mie..Par pesimista insiruind atat de putine momente de fericire...dar ele in viata sunt putine...In restul momentelor te simti bine.....sau esti nefericit....E mai usor sa fii nefericit decat fericit! Si de aceea momentele acestea trebuie tinute minte in suflet si pretuite. Pentru ca sunt mai putine decat credem noi...Acum daca stau sa ma gandesc, mai gasesc momente fericite, traite alaturi de prieteni...De unde reiese, ca e foarte important pe cine ai langa tine....Cu persoane speciale, momente terne prind viata...si devin speciale. Nu ma mint ca sunt fericita,de fapt sunt...sunt o fericita mereu nefericita..All good things come to an end! Imi doresc ca atunci cand mor sa fiu fericita, sa simt ca nu am ratacit degeaba o viata, ca am gasit macar jumatate din ce cautam, ca m-am gasit pe mine insami, ca am iubit de mai multe ori in mai multe feluri, ca am insemnat ceva pentru cineva....E important si ce inseamna fericirea pentru tine. Fiecare om are o fericire proprie, la fel cum si oamenii sunt diferiti. Intr-o lume nebuna, fericirea este un lux, dar merita sa te zbati pentru a o obtine. Orice lovitura o primesti, ridica-te si mergi mai departe, poate ziua de maine iti rezerva cea mai mare surpriza a vietii...

Just be...

De cand ne nastem, suntem invatati tot felul de lucruri, care ne sunt foarte folositoare, dar nimeni nu ne invata cum sa te cunosti pe tine. Ce este personalitatea?Si cu ce ta ajuta in viata? A fi tu insuti este cel mai important. Orice om este unic in felul sau. Poti sa fugi oriunde in lume asta,,dar de tinu insuti nu vei putea fugi niciodata. Ca sa te descoperi, iti ia o viata intreaga, dar e important ca ceea ce descoperi sa ai puterea si curajul sa accepti. Nietzche spunea:"Ai cautat cea mai grea povara, si ai dat de tine insuti". Cea mai mare povara a omului este sa se accepte pe el asa cum e, cu bune cu rele, cu fericiri si tristeti, cu dezamagiri si esecuri. Important este sa ai incredere in tine si niciodata sa nu te dai batut. Viata ne duce, de multe ori, in niste directii sumbre si cateodata nu mai gasim nici o solutie la probleme. Dar e important sa gasesti puterea sa treci peste toate si sa fii constient ca va iesi si soarele pe strada ta. Ceea ce imi place cel mai mult e sa ii privesc pe cei din jur si sa le observ acel ceva al lor,care nu poate fi denumit. Poate fii intr-o privire, intr-un gest, intr-un cuvant, intr-o atingere sau pur si simplu per ansamblu. Si acel ceva face parte din felul lor de a fi,din caracterul lor, din personalitatea lor. A fi tu insuti este cel mai bine,fiecare om aduce ceva nou pe acest Pamant.De ce sa nu aduci si tu in loc sa incerci sa aduci ceva ce deja a adus altcineva? E greu sa fii tu insuti intr-o societata plina de oameni incuiati la cap si care au prejudecati stupide, dar merita sa fii tu insuti, numai si prin simplu fapt ca cineva, intr-o zi, iti va spune:Te plac pentru ca ai ceva al tau!...Si atunci vei simti ca merita sa fii tu! Sfatul meu pentru toti e sa fiti voi insiva,chiar daca ceilalti va privesc ciudat...ei inca nu descopera ce piatra pretioasa sunteti voi:) Cei mai importanti sunt familia si prietenii care oricum va iubesc asa cum sunteti.....So, just be...!

Albinuzza si blogul

Hello la toata lumea....Uite ca si Albinuzza are blog.....Adica Albinuzza fiind Adela Ghidoveanu...E la moda sa iti faci un blog, stiu. Si m-am gandit sa fiu si eu la moda:P Oricum vroiam sa imi fac asa ceva si ii multumesc lui Skag pt ajutor:P Ca idee, pe blogul meu va fi tot ce imi trece mie prin capul asta dement...si sunteti bineveniti sa intrati si sa vizitati..Ce sa spun despre mine? Am doar 18 ani, sunt nebuna, iubesc(?) si nu am bani......:))cea mai buna caracterizare.Sunt studenta la SNSPA-Relatii Publice si Comunicare....sunt prietenoasa. uneori nesuferita, dar cel mai important iubesc viata si pe toti cei din jurul meu. Imi ador prietenii, fratele:P, pe ai mei si motanul meu...sper k nu am uitat pe nimeni....si mai ales iubesc muzica.....so..DON'T STOP THE MUSIC! Pasiunile mele cele mai mari: scrisul, fotbalul si muzica...dar daca vreti sa aflati mai multe intrati pe blog si o sa vedeti pe parcurs, acum e la inceptu...VA pup si va astept....