Say what your soul sings!

Obiceiuri de toamnă

2010-10-08T15:09:00.003+03:00

Toamna este urât afară, este un anotimp care mie îmi displace total. Nu simţi energia din jurul tău, nu vezi zâmbetele oamenilor, este mohorâtă vremea, iar soarele nu îşi mai face simţită prezenţa. Frigul şi ploaia te fac să râmâi fidel fotoliului tău comfortabil, preferând să râmâi în casă.

Acum ai cel mai bun prijej de a asculta muzica pe care încă nu ai avut timp să o asculţi, să citeşti cărţile pe care ţi le doreai de mult să le răsfoieşti, să arunci o privire prin dulap şi să pui ordine în acel haos. Toamna e un anotimp de tranziţie, dinspre cald către frig, dinspre distracţie către amorţeală. Seara, cafenelele sunt pline cu zâmbete, în căutarea unei ciocolate calde şi puţină căldură. Sunt la fel de pline ca vara, dar acum starea este cu totul alta, vara simţi vacanta, dorinţa de distracţie şi relaxare, acum observi acea atmosferă liniştită, în care fiecare caută un loc să se încălzească.

Păcat că nici măcar toamna nu mai este cum era odată....Nu mai apuci să vezi aleile umplute cu frunze multicolore, sub soarele capricios, nu mai simţi uşor, uşor cum puterea razelor lui scade. Acum, toamna devine mohorâtă încă de la început, cerul se închide şi devine gri, soarele e plecat mai tot timpul, iar ploaia şi vântul îşi fac de cap după cum vor ele.

Pentru a putea preveni o stare de apatie, vă recomand fie o carte bună, fie o ciocolată caldă alături de o persoană dragă, într-un loc primitor.

Suflet alterat.Part 1

2010-09-08T17:09:00.005+03:00

Eşec. Ăsta fusese cuvântul care îi guvernase viaţa în ultimul an. Pentru ea, toate sensurile cuvântului ăstuiase transformau în toate deciziile pe care le lua şi toate lucrurile pe care le făcea. Nu mai deosebea binele de rau, reuşita de eşes şi nici bucuria nu o mai găsea. Dimineţile ei erau toate la fel, parcă trase la indigo, un indigo marcat de tristeţe şi lipsit de zâmbet. Zilele se transformau în nopţi interminabile, iar dimineţile erau simple momente de luptă şi de agonie în sufletul ei.

Plângea, plângea ca un copil mic, neştiind de unde izvorăşte această tristeţe. În inima ei, nimic nu mai părea a fi pur, totul se transforma şi se altera. Nu privea soarele, nu privea cerul, nici măcar pe ea în oglindă nu se mai privea. Totuşi, din când în când, ca o senzaţie de deja-vu, îi apăreau în minte momente cu ea zâmbind şi bucurându-se. Păreau a fi clipe din viaţa altcuiva, trăite într-o altă viaţă. Culorile se pierdeau toate în nuanţe de gri închis. Muzica era surdă, toate sunetele sunau la fel şi nu mai transmiţeau nimic. Cuvintele fugeau de ea speriate, ca şi când ar fi vrut să le ucidă fără milă. Poate că asta o durea cel mai mult,lua o foaie de hârtie, iar pixul rămânea înţepenit în mână de parcă ar fi paralizat de frică. La fel paraliza şi inima ei, nu ştia de ce nu mai putea scrie. Ore-n şir, zile la rând, lua foaia şi o privea...Aceeaşi foaie rămânea goală, neatinsă nici măcar cu un cuvânt.

Şi ea, şi foaia se priveau triste. Coala ar fi vrut să îi spună ceva, dar în acel moment gura i-a fost atinsă de o lacrimă. Fata se ridică de la masă, trase jaluzelele şi privea pe geam. Un soare tomnatic umplea acum camera. Parcă ar fi înviat toate obiectele din cameră. Dar ea nu vedea decât nori cenuşi, aşa cum îi era acoperit sufletul. Trase jaluzelele la loc, oftă, privi puţin în cameră, de parcă s-ar fi mişcat toată cu ea şi se duse spre pat. S-a întins şi a stat aşa,cu ochii închişi până a apus soarele.

Foaia de hârtie stătea cuminte pe birou, aştepând răbdătoare cuvintele să o îmbrăţişeze. Era la fel de tristă ca fata, dar ea încă mai spera...Fata adormise cu lacrimi în ochi, neputincioasă,la fel cum se trezise. Totul în jurul ei era mut, doar bătăile inimii se auzeau în ecoul surd al nopţii...

And again, summer it's over!

2010-08-30T17:35:00.004+03:00

Încă o zi şi adio vară. Iar ultimele două zile de vară par a fi mai degrabă,zile de toamnă. Dar într-un fel definesc foarte bine starea de amorţeală care te cuprinde când ştii că încă o vară a ajuns la final. Nici cei care nu prea iubesc vara nu pot să nu admită faptul că acest anotimp te schimbă, în perioada asta te comporţi altfel, esti mai dezinhibat, mai vesel şi mult mai optimist.

Cred că mulţi se gândesc la un bilanţ, ce am făcut vara asta?În cazul meu, cred că cel mai important este faptul că am reuşit să termin facultatea şi să îmi iau licenţa. Apoi, am ajuns în Sighişoara, cu o ocazie specială, oraşul în care îmi doream cel mai mult să ajung, din România. A meritat, nu mi-a înşelat aşteptările. Apoi, am tot făcut scurte plimbări în afara Bucureştiului. Iar la final, un concediu de 10 zile la mare, aici, pe litoralul românesc, deocamdată. Nu pot să mă plâng, am umblat puţin vara asta, m-am simţit extraodinar de bine oriunde am fost.

La capitolul ce am pierdut sau nu am reuşit să obţin vara asta, este vorba de o slujbă. Din păcate, vara asta a fost destul de moartă în ceea ce priveşte angajările şi încă mai caut un loc de muncă. Sper ca toamna asta să fie mai bogată din acest punct de vedere, căci vara a fost extrem de săracă. Bineînţeles, rămâne să caut în continuare şi să sper la mai bine.

Uitându-mă acum pe geam, ai zice că vara e doar o amintire, pare mai mult o zi urâtă şi mohorâtă de octombrie. De ce trebuie să se termine vara?

Cum scrii când n-ai inspiraţie

2010-08-22T02:42:00.004+03:00

Scrisul este un talent pe care fie îl ai, fie nu. Dar ca orice talent, nu e uşor şi nici nu e de ajuns doar să ştii să scrii.Trebuie întreţinut, cizelat şi acordat ore în şir pentru a putea face un lucru decent. Iată deci, problema: timpul. Când n-ai timp să scrii, intri într-o rutină simandicoasă din care îţi este extrem de greu să găseşti starea pentru a scrie. Cel puţin, în cazul meu aşa este. Am nevoie de o stare pentru a scrie, iar dacă nu intru în această stare, nu fac decât să iau de la capăt o frază banală, ca mai apoi să îmi pierd răbdarea. Ce-i drept, scrisul este şi un test al răbdării. Nu iese din prima nimic, trebuie multă concentrare şi atenţie.

Pentru a putea scrie, trebuie să citeşti, în special dacă vrei să îţi formezi un stil anume, trebuie să citeşti o cantitate impresionantă de cărţi, articole, reviste pentru a putea identifica modul de abordare. Dar cred că cel mai important atunci când scrii, este faptul că trebuie să transmiţi o stare. Dacă nu eşti în stare să transmiţi nimic, niciodată prin scrisul tău, înseamnă că nici tu la rândul tău, nu ai intrat într-o stare anume când ai pus pixul pe foaie.

Ce faci când n-ai inspiraţie?E clar că fără acest element nu prea poţi să duci ceva bun la sfârşit. Când n-ai inspiraţie şi nu poti să scrii, nu te chinui, va veni de la sine la un moment dat. Mai bine citeşte ceva frumos, care să îţi ofere oaza de inspiraţie necesară şi care să te relaxeze.

Azi sunt absolventă.

2010-06-19T02:41:00.003+03:00

Mi-e foarte greu să transpun în cuvinte ceea ce simt. Nici nu ştiu dacă ar putea cuvintele să traducă ceea ce simt în acest moment. Ştiu doar că nu sunt singura şi nu am fost singura care a simţit asta. Dacă mă uit pe geam, văd un fulger care luminează cerul amar, sperând să găsesc acest fulger şi în inima mea.

A trecut ceva timp de când nu am mai scris, poate că se vede, poate că se mai simte. Lipseşte ceva, parcă lipseşte ceva din mine.Îmi pun capul între palme şi ascult Massive Attack, este singurul mod de a încerca să înţeleg ce se întâmplă cu mine. Nu este nimic trist, nu este nimic ciudat, este doar un oftat care vine ca un reflex la încheierea unei etape în viaţă. Îmi este greu să îmi exprim emoţiile în această seara, mă chinui să nu se vadă.

Am încheiat o nouă poveste. Am terminat facultatea. Cuvintele nu mai au loc. A fost frumos şi ciudat în acelaşi timp, de aceea nici nu ştiu dacă mă bucur sau sunt tristă. Îmi beau ness-ul şi ascult Massive Attack, meditând la următorul pas în viaţă. Mâine voi fi mai liniştită, azi sunt boemă şi visătoare. Azi sunt absolventă.

Lately.Late.Lazy

2010-04-23T01:24:00.005+03:00

Ăsta este unul din momentele de stres maxim, în care ai mii de proiecte, o "mică lucrare de licenţă" şi toate să fie gata cam...ieri. Well, în mod normal conştiinţa mea ar trebui să mă îndemne să dau fuguţa şi să mă apuc de ele, că să ajung la deadline cu ele. Dar iată-mă aici, unde nu am mai fost de ceva timp. Locul unde-mi odihneam gândurile.

De când nu am mai scris, gânduri multe s-au adunat. Unele din ele s-au transformat, altele au plecat, pe unele le-am uitat. Multe alte lucruri s-au întâmplat, am descoperit că oameni de care eram sau credeam că eram apropiată pot dispărea într-o singură clipă din peisaj şi nici să nu mă doară aşa de rău, iar alţii cu care nu credeam că există mai multă apropiere, să încep frumoase prietenii. Dar un lucru sigur am învăţat: când legi o prietenie, trebuie să ai măcar un lucru în comun cu respectiva persoană, de altfel, ca-n orice tip de relaţie.

Aş vrea să dorm mai mult şi să nu fiu obosită. Aş vrea să citesc ce vreau eu, când vreau eu, nu cursuri extrem de plictisitoare şi prost alcătuite despre cum să faci un proiect. Aş vrea să ascult muzică tot timpul, iar acum că vine căldurica, deşi se cam lasă aşteptată, vreau terase şi bere rece, împreună cu prietenii, seara pe Lipscani. Starea de spirit este dicatată de un sentiment de puternic de lene.

Până atunci, tot număr...2 luni şi mai închei un capitol important din viaţa mea. Sunt în întârziere, recunosc, dar mi-era dor să mai scriu puţin. După ce voi scăpa de aceste 2 luni, voi reveni cu articole mult mai interesante, dar lipsa de timp mă forţează să mai amân puţin ideile pe care le am.

A trecut atata timp...

2010-03-26T01:29:00.002+02:00

A trecut atat de mult timp de cand nu am mai scris pe acest blog incat mi s-a facut un dor nebun de el.Aici era coltisorul meu,locul meu unde imi linisteam gandurile, unde mi-era usor sa le astern pe o foaie imaginara transformata apoi, in puncte pixelate.

In noaptea asta, am simtit nevoia sa il readuc la viata. A stat aproape un an de zile tacut, in umbra, asteptandu-ma zi de zi sa ii sterg praful de pe el. Si chiar daca imi sughita cuvintele iar degetele imi tremura de emotie pentru ca nu mai stiu daca mai pot scrie asa cum o faceam odata, dorul de a scrie m-a data gata. Si iata ca m-am intors, pentru ca aici este locul unde lirismul din mine se poate exprima. Un loc al meu care este rupt complet de tot ceea ce fac in restul timpului. Un loc unde mai pot visa, pot fi poetica si pot lasa frau liber imaginatiei.

Am dus dorul acestui blog, iar acum il voi reactiva, pentru a ma reactiva, de fapt, pe mina insami.

Dacă nu acum, atunci când?

2009-04-08T23:16:00.004+03:00

Sunt zile, şi din păcate sunt tot mai multe, în care nu am chef de nimic. Nu am chef să mă duc la facultate, nu am chef să mă duc la muncă, nu am chef să ies din casă. Sunt acele zile în care nu aş vrea nimic altceva decât să stau în pat, să mă uit la filme sau seriale, să pap KFC şi să zac.

Mi-a pierit acea energie debordantă pe care o aveam. Cineva foarte drag mie îmi spunea unde mi-e acea strălucire şi poftă de viaţă? Păi, exact acolo unde sunt şi visele mele, în imaginaţia mea. De ce? Simplu, am avut acea deziluzie să descopăr că viaţa la 20 de ani nu e ca în cântec, adică sunt tânăr, n-am bani şi mă distrez cum vreau, no matter what. Nu chiar, poate nu ştiu eu să îmi trăiesc anii, cum s-ar zice, dar pentru mine, vârsta asta nu reprezintă nici pe departe acea miere pe care o aşteaptă toţi. De ce? Pentru că am fost şi sunt nevoită să fiu mai matură decât mi-aş dori, mai puţin impulsivă şi visătoare, şi mai mult realistă. Uneori, lovindu-mă prea des de cruda realitate, mă întristez. Nu zic că ar trebui să trăiesc pe un nor,în lumea mea roz. Dar parcă simt nevoia să am şi eu anumite momente în care să îmi permit să visez fără să plătesc vreun preţ. Şi să îmi pot intra mai mult în rolul de tânără de 20 de ani, care are anumite vise şi vrea să facă anumite nebunii, specifice vârstei.

În liceu, am făcut toate tâmpeniile posibile vârstei de adolescent. Acum, m-am potolit. Probabil că am făcut prea multe în liceu şi acum sunt mai chill, nu mă mai atrag chiar toate tâmpeniile. Dar şi vârsta asta are nebuniile ei, pe care eu nu le simt. Şi aş vrea tare mult să le simt. Sunt de acord cu maturizarea, care este un lucru absolut normal şi firesc, dar în doze mici:).

Când se apropie vara, neuronii mei o iau razna. Nu îmi stă mintea decât la vacanţă, plimbări, plajă, mare, bere rece, apus şi multă distracţie şi muzică dată tare. Şi mă întreb, oare câţi ani îmi voi mai permite fie şi doar să visez la aceste lucruri, dar să le mai şi pun în aplicare?

Anii trec mai repede decât credem, efectiv fug cu viteza luminii. Ce poţi şi vrei să faci acum, fă pe dracul în patru şi fă toate lucurile care îţi trec prin minte. Mai târziu, chiar dacă le vei face, nu vei mai simţi aceaşi bucurie ca acum. Toate lucrurile îşi au timpul lor, iar dacă îl ratezi, îţi ratezi ţie, o parte din frumuseţile vieţii.

Autocritica

2009-03-17T23:16:00.008+02:00

Se spune că până nu te cunoşti pe tine, îţi va fi foarte greu să îi descoperi pe cei din jur şi lumea în care trăieşti. Toţi avem defecte, ticuri, pitici pe creieri de care nu putem să scăpăm. M-am gândit de multe ori care sunt "relele" mele.

Răbdarea este o mare calitate, răbdarea se învaţă, ea nu vine aşa uşor cum ne-am aştepta, din păcate. Eu una nu am învăţat, încă. Nu prea ştiu să aştept, sunt cam grăbită de fel, ceea ce nu e bine. Nu suport să stau "in the waiting line", ca să îmi irosesc timpul. Nu suport să ştiu că am o grămadă de timp de aşteptat până se întâmplă ceva ce îmi doresc. Din nefericire, nu toate se întâmplă aşa cum aş vrea eu. Calitatea asta îmi lipseşte cu desăvârşire. Şi deşi sunt conştientă de acest lucru, mi-este foarte greu să îl corectez, poate cel mai greu dintre toate lucrurile pe care aş vrea să le corectez. Dar ştiu că viaţa mă va învăţa să am răbdare, inevitabil voi deveni o persoană extrem de răbdătoare. Cel puţin, aşa sper:).

Impulsivitatea. Da, aici am atins un punct sensibil. Deşi de cele mai multe ori, are efecte negative, încă nu ştiu dacă este cu totul un defect, pentru că uneori primele instincte sunt binevenite, iar spontaneitatea este o calitate. E drept că, de cele mai multe ori când am acţionat impulsiv lucrurile nu au ieşit aşa cum mi-am dorit, ci din contră, am obţinut efectul invers. So,iată încă un defect. Recunosc că sunt o fire impulsivă,poate asta mă face să simt că îmi curge sângele prin vene, si poate că tocmai prin aceste acte, reuşesc să mai învăţ câte ceva despre viaţă.

Nervozitatea. Păi, ce să mai zic? Mă "atac" destul de repede, mă enervez uşor,dar îmi trec toate şi mai repede. Poate asta e o calitate. Mulţi îmi zic, "nu mai fii aşa nervoasă, fii mai calmă". Da, dar asta este firea mea, mă aprind repede, dar niciodată nu ajung la gesturi extreme. Evident, încerc să fiu mai ponderată şi mai calmă. Nu îmi reuşeşte întodeauna.

Uneori am "gura prea mare", adică trebuie eu să comentez mereu, să mă apăr într-un mod stupid de ceva ce nu este real, adică nu mă afectează, doar mintea mea îşi închipuie aşa ceva. Am talentul de a întoarce orice replică, dar de multe ori,acest gest mi-a adus mai multe lucuri negatibe. În meseria pe care doresc să o fac, e bine să fii vorbăreaţă,deschisă, să fii pregătită cu o replică pentru orice, dar la fel de uşor poţi dezechilibra balanţa în defavoarea ta. Aici, eu trebuie să învăţ să obţin echilibru.

De fapt,cred că asta e marea mea problemă, echilibrul. Ok, sunt şi voi fi mereu o persoană colerică, dar uneori trebuie să faci tu ca balanţa să fie egală. Este vital în viaţă să reuşeşti să aduci echilibrul în viaţa ta, pentru a-ţi hrăni sufeltul.

Sunt sigură că mai sunt şi altele de adăugat, dar cred în acelaşi timp că defectele sunt binevenite pentru a te autoperfecţiona şi cunoaşte pe tine însuţi. Nimeni nu e perfect, defectele îşi au farmecul şi rostul lor. Important e să îţi vezi si să îţi dezvolţi potenţialul pe care îl ai în interiorul tău. Iar atunci când te uiţi în sufletul tău şi în oglindă la tine, să spui"da, sunt multumit/ă de omul care sunt".

Cine mai ştie....

2009-03-12T23:36:00.005+02:00

Cine mai ştie ce-i dorul?
Ploaie de lacrimi sau praf de fericire?

Cine mai ştie ce-i dragostea?
Cântec de lumină sau mireasmă de portocale?

Cine mai ştie ce-i speranţa?
Picătura de ploaie în deşert sau atingerea norilor?

Cine mai ştie ce-i zâmbetul?
Sunetul cristalin al cascadei sau parfum de rouă?

Cine mai ştie ce-i curajul?
Săgeti de foc aruncate în ziduri de gheaţă sau aripi de înger rupte?

Cine mai ştie ce-i o privire caldă?
Soarele ţinut în palmă sau marea prizonieră într-un buzunar?

Cine mai ştie să trăiască, să iubească, să simtă, sa adore, să ofere, să primească, să dăruiască, să alunece pe pantele dragostei, să se umple de picături de iubire, să se murdărească de noroiul bucuriei şi să se înţepe în spinii vieţii... Oare cine?

La ce mai visam azi?

2009-02-17T16:10:00.003+02:00

De mici, avem tendinta de ne proiecta o viziune asupra realitatii in mintea noastra, o viziune a vietii, dupa care ne ghidam pe tot parcursul ei. Facem asumptii, proiectam iluzii si ne indemnam sa ne atingem visele. Un om fara un vis nu are nimic, conform spuselor " de duh". Tindem spre a materializa cu orice pret acel vis, pe care il consideram noi a fi visul vietii, scopul, telul, esenta existentei noastre.

Lumea in care traim se schimba cu viteza luminii, ce era valabil acum, dispare peste o secunda, e mereu imbunatatita, upgradata, de zici ca existe resurse nelimitate pentru ca lumea in care traim sa nu ramana niciodata aceeasi. Continuu in proces de metamorfozare, lumea in care traim,"THE WORLD", isi pierde esenta si identitatea. Fiecare individ incepe sa isi piarda indentiatea pe drum, nemaigasindu-si locul pe aceasta minunata planeta albastra.

Visul permanent si actual este depasirea crizei mondiale, unde te uiti, fiecare dintre noi se confrunta cu ea si incearca sa o depaseasca. Cel mai dulce si proaspat vis este sa ne pastram jobul, sa avem bani de facturi, sa platim rate si eventual, sa avem si un ban de o iesire cu oamenii dragi, sa nu ne inchidem ca omul primitiv in pestera. Atat, nimic mai mult! Sa avem bani, sa trecem de ziua de azi spre cea de maine, sa avem bani de benzina, sa avem bani de rate la casa, masina, bani pentru factura la mobil, bani de iesit in Bamboo. Dar esenta noastra unde e? In litri de benzina, in mii de dosare si hartoage la birou, in hartii frumos colorate, cu imaginea unor mari oameni de cultura care devin niste simple fete pe niste foi de plastic cu o valoare data?

La ce mai visam azi? Poti sa inchizi ochii si sa iti permiti luxul de a iesi din cotidianul asta de tip "anaconda" care iti striveste si bruma de suflet pe care o mai ai? A devenit un lux simplu vis de a sta pe veranda unei case vechi, de a asculta o muzica veche, a savura o cafea si a te uita in gol, spre minunatiile naturii? Iluzii, ar zice unii."Hai domnisoara, trezirea din naivitatea specifica varstei!". Ba pardon, intr-o lume in care sunt constransa de bani, prejudecati, reguli stupide ale societatii, prefer sa imi inchid inima si sufletul si sa visez.

Azi, oamenii nu mai au puterea sa viseze. Asta se intampla pentru ca nu stiu cum sa viseze, iar micile placeri ale vietii par niste prostioare pentru adolsecenti. Nu, acum esential este sa faci bani, sa ai masini, case si banul gros in buzunare, chiar daca procesul de obtinere a acestor hartiute te exploateaza atat fizic cat si psihic. Nu e nimic, doar avem bani sa ne facem toate placerile. As fi ipocrita sa spun ca nu este nevoie de bani,deseori am fost in imposibilitatea de a face anumite lucruri tocmai din lipsa de bani. Insa ma sperie gandul ca m-as putea rezuma numai la atat, fara sa descopar cine sunt eu cu adevarat.

Imi pare ca tot ceea ce este uman devine robotizat de societate. Parca uneori, suntem atat de avizi dupa supeficialitate, plastic, fake, usor, deloc profund, material. Ne lipeste acel simt al profunzimii, al umanului, al poeticului. Nu mai avem nimic poetic in noi, totul trebuie sa fie pragmatic, simplu, programat, conventional, acceptat, superficial. Sa nu ne chinuim prea mult.

Poate trebuia sa ma nasc in alte timpuri, cu alte reguli ale societatii, cu alt vis, cu alt suflet. Poate ca lumea in care traim este atat de complexa, incat pentru un omulet ce incepe sa isi faca singur drumul, este de neinteles. Dar daca nu mai stim la ce sa visam, ce ne dorim, ce tel avem, cum stim pe ce drum sa apucam si spre ce sa ne indreptam?

Voi la ce mai visati azi?

Doi paşi

2009-02-11T23:25:00.004+02:00

Doi paşi înceţi, doi paşi tăcuţi. Noapte fierbinte şi grea. Pasul meu merge la braţ cu pasul tău, într-un mers lin, plutitor, pe poteci întunecate. Se ating uşor unul pe altul, se lasă purtaţi de val, se amuză unul de celălalt, se intimidează când văd că s-au înroşit.

Pasul meu a luat-o înainte, apoi pasul tău a fugit după el, prinzându-l în braţe şi sărutându-i tâmpla caldă. Atunci, pasul meu s-a întors şi te-a sărutat. Ai zâmbit şi te-ai ascuns în spatele gleznei, timid, precum un adolescent.

Pasul tău s-a aşezat pe iarbă, langă el era şi pasul meu...Se priveau....Tăceau. În ochii lor se oglindea marea agitată şi soarele fierbinte. În ochii lor se oglindea dragostea.

Paşii noştri au simţit dragostea şi au fugit în lume, în noapte, undeva unde nimeni nu le-o va putea zdrobi. Şi totuşi...paşii noştri s-au rătăcit.

Un pas de al meu şi cu un pas de al tău vor fi mereu rătăciţi pe drumul dragostei, purtând în inimă amintirea sclipirii zilelor cu soare.

Raze de dor

2009-02-03T01:41:00.006+02:00

"Mergând spre soare, îmi păstrez trecutul în propria-mi umbră."(V. Butulescu)

Am început ca pe vremuri, să mă culc în ore târzii ale nopţii. În primăvara anului 2008, chiar şi o parte din vară, prindeam aproape fiecare răsărit. Eram eu, muzica din căşti, blogurile, ebooks, netul în general şi aerul proaspăt de dimineaţă, vântul răcoros ce îmi adia suav pe la tâmple. De multe ori eram forţată să stau atât de târziu datorită facultăţii, a proiectelor sau a sesiunii. Dar de multe ori mă pierdeam citind rânduri ce imprimau suflete care mai de care mai profunde. Şi aşa mi-am adus aminte că trec anii...acum un an, eram tot aici, tot la ora asta, învăţând. Şi acum e la fel, dar are alt gust sesiunea asta, momentul ăsta, trăirea asta. Prima oară e cel mai frumos:).Atunci era doar asta, între timp au mai apărut şi alte obligaţii, gen o slujbă sau altele mici treburi. Totul se modifică şi capătă un aer distinct, mai sobru, piere acea magie jucăuşă şi naivă.

Îmi e dor de dimineţile târzii de vară, sunetul vrăbiuţelor suspinând aspru în urechea mea. Devenisem atât de prietenă cu soarele, ştia că în fiecare dimineaţă îl voi aştepta, cuminte şi oarecum nerăbdătoare. Un miraj complet uimitor, acest răsărit de soare. E ca şi cum în fiecare dimineaţă te-ai renaşte din nou, dintr-un univers negru, pătat cu stele, în cea mai explozivă lumină, în steaua stelelor. E ca şi cum soarele transpira prin toate razele bucuria renaşterii, încălzindu-ne trupurile reci şi sufletele amare. Valuri de căldură ce inundă melancolic inimile noastre.

Aş vrea să mă mai pot bucura de un răsărit. Răsăritul are o trăsătură excepţională: este peste tot, oriunde şi îşi păstrează beatitudinea în orice loc te-ar găsi. Fie că prinzi o biată rază reflectată în geamul-oglindă al unei clădiri de birouri de multinaţională, fie că eşti sus pe bloc, liber şi tot mai aproape de el, fie că eşti la picioarele mării, fiind martor la măreţia evenimentului, fie că eşti pe creasta unui munte, respirând aerul rece, un răsărit de soare este frumos. Este în sine, expresia tuturor sentimentelor bune şi frumoase pe care un om el poate simţi şi cunoaşte.

Da, duc dorul acelor zile, acelor momente speciale. Atunci nu le simţeam aşa, doar mă amuza cât de des ne întâlneam eu şi răsăritul la o cafea dis de dimineaţă, ne uitam unul la altul, eu făceam cafeaua, iar el îmi zâmbea de pe pervarz, încălzindu-mi inima şi gândurile înceţoşate....

Culmea ironiei, acum în playlist-ul din winamp, a început parcă ironic, Planet Funk-Chase the sun... Şi să mai zici că totul e coincidenţă. Aş cam fugi după soare, să mă urc pe raza lui, să renaştem împreună din negura nopţii pătate de stele, în dimineţile de veri calde şi pline de libertate, iubire, fericire...

Mi-e dor de vară, de soare, de acel feeling....inexplicabil, de care mă chinui să scriu, dar nu iese.
Rise and shine my little star!

Planet Funk- Chase the sun
Asculta mai multe audio Muzica »

Cine sunt?De unde vin?Încotro mă duc?

2009-01-31T15:16:00.005+02:00

De mult timp mă chinui să mai scriu ceva. Înainte era simplu, puneam câteva cuvinte pe foaie şi apoi restul venea de la sine, se îmbinau armonios toate cuvintele şi căpătau sensul dorit. Acum simt o greutate în a tasta şi a scrie, mai mult decât oricând. Ar putea fi şi efectul sesiunii care mi-a năucit neuronii, unul câte unul, pe rând, fără pic de milă.

Am o stare ciudată, cred că datorată faptului că am împlinit 20 de ani. Sau în mintea mea, toate gândurile mele se ascund sub acest pretext clişeic. Dar, ce-i drept, e un amalgam de sentimente în sufletul meu, precum este şi amalgamul de gânduri din mintea mea. Cred că de asta mi-e şi atât de greu să scriu. Nu mai am idei clare, am doar frânturi de idei ce se lovesc cap în cap, până îmi devine totul neclar, în ceaţă şi nu mai ştiu ce vreau. M-a pus pe gânduri ce mi-a spus o prietenă acum ceva timp, că noi oamenii trebuie să ne răspundem la trei întrebări pentru a descoperi cine suntem şi ce vrem: cine suntem?de unde venim?încotro ne ducem?. Am încercat să analizez aceste întrebări din prisma persoanei mele.

De unde vin? Da, grea întrebare. Dar ştiu sigur că vin din dragoste..
Cine sunt? Eh, aici e buba cea mare, aici apar gândurile alea de te îneci în ele, zile la rând, seri la rând, melodii întregi de la un cap la altul. Vine un moment când începi să te gândeşti la tine ca individ în societate, ca un om adult, când viitorul apare tot mai des pe lista priorităţilor tale. Nu ştii pe ce drum să o apuci sau, dacă asta este soluţia, să alegi un drum din cele multe ce apar.

Probabil că a spune cine eşti este una dintre cele mai grele afirmaţii pe care le putem face, întrucât niciodată nu ne cunoaştem cu totul, complet, dar putem să aflăm foarte uşor esenţa. De fapt, asta trebuie să aflii, care este esenţa ta, ca fiinţă umană. Şi ce faci cu esenţa asta? Cum o dezvolţi şi o ajuţi să nu moară, să nu se piardă?

Şi, ca să expun încă o mică parte din sufletul meu, am o stare enormă de confuzie în momentul ăsta. Habar n-am încotro mă duc, şi mi-e puţin neclar cine sunt. Dar îmi cunosc esenţa. Şi încep să mă mai calmez un pic. Mă lupt groaznic cu încrederea în mine, pe care din când în când, o mai alung într-un colţ şi uit că există. Dar nu ştiu cum face ea, că mereu mă găseşte, şi tocmai atunci când am cea mai mare nevoie de ea. Au început să apară acele momente cruciale în care trebuie să iei decizii. Necunoscutul cred că ne sperie pe toţi, nu numai pe mine. Am temeri, aşa cum este şi normal, mai ales pentru un om care începe să meargă pe un drum necunoscut, aflat abia la început. Nu mă sperie viaţa, nu mă sperie lucurile necunoscute, doar eu sunt singura care mă pot speria.

Încotro mă duc? Eternul şi fascinant drum al vieţii, pavat cu capcane, greutăţi, bucurii, zâmbete, succese, eşecuri, singurătate, iubire. Aş vrea să opresc pentru o clipă lumea-n loc, să îmi odihnesc sufletul şi mintea, la fel cum vi le-aş odihni şi pe ale voastre. Toate trec atât de repede, atât de superficial, nu mai avem timp să ne bucurăm cu adevărat, să simţim că trăim. Îmi doresc să apuc drumul ce îmi va revela adevărata haină a sufletului meu.

Iar mă sufocă gândurile....Esenţial ar fi să găsesc echilibrul dintre mintea, sufletul şi corpul meu. În final, toate cele trei să fie împăcate cu gândul că viaţa este o bucurie şi nu o povară.

Dor

2009-01-14T00:13:00.002+02:00

Mi-e dor să scriu pe blog, mi-a lipsit mult blogul, dar din păcate, a venit vremea aia urâtă pe care o urăşte orice student, adica stresiunea. Aş vrea să mai am timp să scriu, să citesc, să lenevesc visând la tot felul de prostii(sau nu), dar deadline-ul apare mereu şi mă trage de urechi.

Între timp, îmi pare rău că nu am timp să petrec alături de cele mai dragi persoane din jurul meu, dar mă voi revanşa.

Mai sunt 14 zile şi voi împlini 20 de ani. Drăguţ, dar nu mă voi putea bucura prea tare pentru că a doua zi dis de diminieaţă am examen. Însă, mă bucur că sunt tânără, că iubesc şi sunt iubită, că încă mai am puterea să le fac pe toate şi încă mai am naivitatea vârstei şi încrederea că voi face tot ce mi-am propus în viaţa asta. 20 de ani e o vârstă frumoasă. Încep să mă maturizez. Dar nu am să uit niciodată să mai fiu şi copil.

Dor, asta e sentimentul care primează. Am să revin cât de curând.

Sunt fericită!

2008-12-22T21:58:00.005+02:00

Sunt fericită. De obicei, spun rar lucrul acesta pentru că întotdeauna cred că este loc de mai bine. Da, o fi şi acum loc de mai bine, dar eu tot fericită sunt. Nu am mai avut de mult senzaţia asta, să zâmbesc fără motiv, ca o scolăriţă naivă.

Perioada asta a anului este foarte specială pentru mine, mereu sunt bucuroasă şi încerc să o fac pe cât de mult posibil, o perioadă extraordinară. Sărbătorile de iarnă au ceva special în ele, ceva diferit de tot restul sărbătorilor. Sincer, ador Crăciunul şi toată această perioadă. Sunt mult mai zâmbitoare, mai iubăreaţă, mai liniştită, optimistă şi fericită.

Dacă ar fi să fac un bilanţ al anului, am avut unul dintre cei mai buni ani din viaţa mea. Am reuşit să obţin un job pe gustul meu, cu facultatea nu îmi merge rău, am luat multe decizii bune, am prieteni extraordinari, o persoană deosebită lângă mine şi totul e bine şi în familie. Am făcut anul acesta mai multe lucururi pe care nu reuşisem să le fac până acum, iar uitându-mă în urmă, sunt satisfăcută. Anul ăsta am descoperit noi lucuri despre mine, m-am mai maturizat, şi am învăţat mai multe lucruri de la cei din jurul meu.

Am învăţat să mă bucur de ceea ce am, să preţuiesc ce îmi oferă viaţa, iar de la oameni să iau părţile bune. Fiecare dintre noi are ceva deosebit, ce trebuie descoperit. Tot ce îmi doresc este ca şi în noul an, să pot învăţa şi mai multe de la viaţă, de la oameni, de la mine însămi.

Simt lipsa unui om, care m-a învăţaţ şi m-a ajutat să fiu ceea ce sunt acum, pentru care voi duce totul la capăt. Dar ştiu că a renunţat la a mai fi om, pentru a deveni înger, în împărăţia cerului. Şi că de acolo de Sus, ea le vede pe toate şi mă vede şi pe mine. Îi mulţumesc că m-a adus pe lume şi m-a ajutat să fiu un om mai bun.

Acum, aştept Ajunul Crăciunului, să împodobesc bradul, să simt mireasma de prăjituri, să simt căldura din familie, dragostea şi fericirea, aşa cum era când eram mică. Sunt împlinită, chiar dacă mai am atât de multe de învăţat şi realizat, în momentul ăsta sunt împlinită. Şi cred că asta e cel mai important.

Voi intra zâmbind şi iubind în noul an, mai sigură pe mine şi mai încrezătoare, dorindu-mi să am un an şi mai bun.
Vouă vă doresc cel mai bun an, cu multe împliniri şi tot ce vă doriţi voi. Sărbători fericite şi multă fericire vă doresc! Vă pup.

Ţine-ţi demonii aproape!

2008-12-14T16:30:00.004+02:00

Mă provoc singură la un joc. Încerc să descopăr dacă am curajul necesar pentru a-mi inventaria demonii interiori. Şi după ce îi descopăr, îmi va mai fi la fel de teamă de ei ca acum? Mă vor bântui ca acum sau se vor resemna şi vor pleca spre alt suflet?

I-am adunat pe toţi, zici că sunt cei şapte pitici şi eu Albă ca Zăpada. Şi totuşi, ei nu sunt pitici, iar eu sunt mai neagră decât negura nopţii în interiorul meu. I-am înşiruit, i-am pus pe toţi în faţa mea. Surprinzător, am curajul să mă uit la ei, să stau în faţa lor.

Demonii mei scumpi şi dragi mă privesc atât de blazaţi, ca şi cum ar fi ştiut că urma şi asta, ca şi cum mi-ar spune indirect că nu am să scap de ei. Încerc să nu mă las copleşită şi continui confruntarea. Întreabă-ţi demonii de ce au apărut în viaţa ta, îmi şopteşte conştiinţa, usor, la ureche.

Cu vocea uşor tremurândă, îi întreb ce reprezintă fiecare şi de ce m-au ales pe mine. După câteva zeci de minute în care ei au vorbit, iar eu simţeam că îmi fuge capul de pe umeri, au tăcut, iar eu am privit în gol, pe geam, sperând ca ploaia să şteargă toate neplăcerile existente în viaţa mea. Naivă fiind, nu ştiam că ploaia curăţă doar la suprafaţă, dar în urma ei tot mizerie rămâne.

Demonii mei, dragii mei, acum îmi dau seama cât de mult reprezintă ei, cât de mult fac ei parte din fiinţa mea. În acelaşi timp aş vrea să scap de ei, şi totodată mă întreb cum aş arăta eu fără ei.
Nesigură pe mine, temătoare, plină de frici, îmcercând să mă regăsesc şi să mă definesc. Încercând să fiu pe placul tuturor, încercând să fiu cea mai bună în tot ce fac, pe toate planurile. dorindu-mi atât de mult să fiu fericită, fiind ultrasensibilă, copilăroasă şi nesigură pe mine...Toate astea mă împiedică să fiu aşa cum mi-aş dori, aşa cum pare că este normal. Aş trăi viaţa mult mai simplu şi mai uşor dacă nu aş ma fi aşa nesigură,temătoare, panicată. Poate că uneori am nevoie de mai multă încredere în mine şi în oamenii din jur, poate că sunt prea grăbită să ajung în locuri şi destinaţii ce nu îmi sunt pregătite mie, acum.

Să te defineşti, să te autoevaluezi corect, să te cunoşti atât de bine încât să îţi ştii punctele slabe şi cele tari, nu sunt lucruri uşor de făcut, şi nici nu trebuie făcute imediat. Lasă-ţi ochii deschişi pentru a te putea privi când hoinăreşti pe culoarele vieţii. Va fi un moment, în care EUL tău se va oglindi atât de bine în minte ta, încât atunci vei şti cu adevărat cine eşti.

Până atunci, bucură-te de amalgamul care eşti, de trăirile puternice pe care le ai, bucură-te de tot ce îţi pune viaţa în faţă. Mai târziu vei înţelege de ce ai avut toate astea.
Demonii tăi nu vor fugi niciodată, ei doar se vor modifica, vor veni unii, vor pleca alţii. Ei te ajută să înţelegi mai bine cine eşti, de unde vii şi încotro te duci. Fără ei, nu ai avea răspunsurile la aceste întrebări. Eşti un înger pământesc ce îşi duce cu grijă demonii vieţii. Nu te speria, acceptă şi învaţă să trăieşti.

Amorţeala de vineri

2008-12-12T12:37:00.003+02:00

Hmm... o săptămână plină de evenimente. Stolojan a fost desemnat premier de către preşedintele Băsescu, toţi bezmeticii ăia din politică aleargă unii după alţii până s-or da cap în cap ca să prindă un loc în Parlament şi Guvern şi timp de 4 ani o luăm iar de la capăt. Cam atât cu politica.

În domeniul lifestyle, revista GQ s-a lansat în România, a avut loc a treia ediţie a Luxury Show. Încep târgurile de cadouri, pentru că se apropie Sărbătorile. Deşi afară e urât şi frig, agitaţie continuă să fie la fel de mare, trafic infernal şi înghesuială.

Vinerea este ziua mult aşteptată: se termină zilele de job pe săptămâna aia, începe weekendul, te odihneşti, te relaxezi.
Mai ştiţi melodia asta? Listen and relax...

Behind my eyes

2008-12-02T21:35:00.005+02:00

Nu vreau decât un colţ de pernă unde să pot aşterne gândurile cristaline, ce se trosnesc unele de altele atât de tare în mintea mea, încât am impresia, uneori că va avea loc o explozie solară în căpşorul ăsta mic al meu. Ceea ce este dincolo de oglinda privirii mele este numai scrum, poleială fadă a lumii şterse, gri, moarte.

Nu vreau decât un sunet mut ce mi-ar acoperi tunetul haosului din sufletul meu. Mi-e greu să ţip mai tare decât o face spiritul meu, mi-e greu să îi acopăr strigătul de disperare. Caut locul unde să pot visa fără să îmi fie ucise visele dinainte de a lua naştere, un loc unde liniştea primează.

Amărăciunea cu care sorb cuvintele din cupa vieţii mă loveşte peste faţa-mi îngheţată de atâta absenţă. Sentimentele o iau la goană prin trup şi minte, de parcă ar veni Fiara să le înghită în flăcările Infernului. Simt aroma Paradisului şi gustul Infernului.

Nicăieri nu îmi găsesc pacea, nu pot rămâne acolo unde e liniştea inimii mele. Sunt într-o continuă alergare, păşesc grăbită peste tot, nu privesc în urmă, de frica regretului. Nu regret nimic pentru că ştiu că nu mai am ce altceva simţi apoi.

Uneori, îmi mai prin capul între palme, îmi las două, trei lacrime să îmi ungă obrazul, apoi deschid oglinda privirii mele si, din nou, îmi văd de cursa infinită a vieţii. Atât îmi permit...

Full time

2008-11-28T22:30:00.003+02:00

Săptămână agitată. Săptămână încărcată, plină de evenimente, de drumuri. Am văzut şi întâlnit în săptămâna asta o grămadă de oameni mişto, care au ceva de spus, care au cunoscut succesul, care au dezvoltat o afacere de succes etc.

Promit să revin pe duminică cu un post mai mare şi mai explicit. Deocamdată vă las să vă delectaţi cu o melodie care îmi place foarte mult şi o ascult obsesiv.

Weekend

2008-11-22T16:05:00.005+02:00

Bucureştiul şi aşa nu e un oraş extrem de frumos, dar când plouă devine de-a dreptul deprimant. Azi plouă de dimineată într-una. Nu îţi rămân prea multe locuri unde să te ascunzi sau prea multe opţiuni de desfăşurare a activităţilor de weekend.

Poate doar să rămâi în casă, în pat, cu laptopul în braţe, nişte muzică bună, un ness puternic care să te scoată din amorţeala asta, puţin Academia Caţavencu sau orice altceva intersant şi un film bun. Iar dacă ai ceva de făcut, lasă pe mâine. Uneori ce poţi face azi, poţi face şi mâine. Din păcate(?), eu o să aplic acest principiu şi mă voi relaxa cum pot eu mai bine azi. Probabil că mâine mă voi agita teribil pentru că am multe de făcut şi îmi voi da palme pentru frecarea mentei de azi. Dar what the fuck? E weekend şi îmi ajunge o săptămână întreagă în care alerg în toate părţile. Azi lenevesc, azi e weekend.

Bucuraţi-vă cât puteţi de mult de weekend! E un dar de la zei!:)

Gust amar

2008-11-21T14:03:00.004+02:00

Exista un facut al vietii, ca atunci cand simti ca aproape totul iti merge bine in viata sa apara evenimente neprevazute care sa iti schimbe ordinea linistita a vietii tale. Nu gasesti un vinovat, ci iti spui ca uneori viata iti rezerva si surprize neplacute. Iar cand te lupti cu perceptii si mentalitati diferite, lupti in zadar.

Incerc sa inteleg ca fiecare dintre noi are un sistem de receptare e mesajelor si evenimentelor complet diferit de cel al tau, si ca, in cel mai rau caz, poti doar sa ii expui situatia din punctul tau de vedere pentru a incerca sa il faci sa inteleaga ce vrei tu sa inteleaga, dar de cele mai multe ori nu reusesti. Si individul cu care incerci sa pastrezi conversatia este radical si nu vrea sa primeasca nici un fel de mesaj din partea ta. Actiunile oamenilor sunt uneori de neinteles, ceea ce in mintea lor are un sens perfect valabil, pentru cei din jur poate parea o decizie complet irationala.

Ma izbesc zilnic de acest tip de intamplari, in care apare un zid intre emitator si receptor, in care apar personaje care nu existau in ecuatie dar care emit tot felul de judecati, fara sa cunoasca. Mi-e dificil sa ma lupt cu ziduri, mi-e greu sa le sparg si sa le reconstruiesc asa cum as dori. Ma simt neputincioasa in fata unor intamplari ale vietii, care mi se produc involuntar si pe care nu as vrea sa le intampin. Unii ar spune ca asta este partea neagra a vietii, surprizele neplacute, intamplarile neasteptate. E drept ca nu as vrea o viata planificata si programata la minut, insa mi-as dori ca uneori anumiti oameni care ar putea sa imi faca viata mai usoara, sa nu mi-o ingreuneze. Si ce e mai "nostim". e ca exact cei apropiati iti pun bete in roate, si nu strainii. Si atunci, iti ramane un gust amar si o dezamagire.

Cand abia iti iei viata in piept si incerci sa le aflii pe pielea ta, sa te pui pe picioarele tale, atunci apar problemele. Si de multe ori, ti-e dor de zilele in care nu aveai nici un fel de griji, in care simplitatea din viata ta era farmecul ei. Dar esti constient ca un om matur infrunta situatia si gaseste solutii. Dar cum pot eu sa sparg zidul dintre mentalitati si perceptii? Cu ce arma? Poate ca cunosc armele si modalitatile, insa imi lipseste puterea si de ce nu, poate chiar curajul.
Ma limitez la a spune "ce viata de rahat", dar stiu ca in sufletul meu as vrea sa am mai multa putere de actiune, sa nu mai simt ca ma frang la orice pas.

Uneori, soarele apare pe strada ta, dar exact atunci cand tu nu esti acolo. Cand hoinaresti pe alte strazi, sperand sa apara soarele, care apare, dar tu nu esti unde trebuie ca sa il vezi. Si din pacate, sunt prea multe strazi intunecate, ca sa mai speri ca va si strada ta cu soare pe undeva.

Ajungi intr-un punct, la o limita, in care vrei pur si simplu sa iti bati picioarele, te apuca un sictir crunt si incepi sa vezi oamenii cu alti ochi. Aici e partea trista, daca ai putea gandi uneori mai mult emotional decat rational, poate ne-ar fi mai bine. Nu zic ca este bine mereu asa, dar nu poti gandi totul la modul e bine/ e rau. Trebuie sa te si izbeasca anumite lucruri din viata, tocmai ca sa inveti sa evaluezi Binele si Raul. Partea proasta in viata e ca vei ajunge in final sa gandesti super pragmatic.

Mi s-a spus destul de des ca imi doresc sa cresc prea repede, ca vreau lucrurile cat mai repede, daca se poate ieri. Uneori, si eu ma gandeam ca gresesc gandind asa. Dar acum, cine ma ia in serios?Acum inca mi se impun anumite lucruri, inca nu sunt destul de "coapta" la minte, cum ar spune unii si faptul ca mi spune cum sa gandesc sau sa zicem sa sunt indrumata, ma ingrozeste, ma sperie si ma dezamageste. Nu pot sta intr-o carapace, doar de teama ca ma voi intalni cu experiente neplacute care ma vor afecta. Poate ca asa va fi si pe moment le voi resimti puternic, insa cu putere si ratiune, voi merge mai departe, este in firescul vietii. M-am saturat sa mi se spuna ce sa fac, cum sa fac, ce e bine si ce e rau, tocmai cand eu sustin anumite lucruri cu argumente, m-am saturat sa mi se prezinta scenarii fanteziste din partea anumitor oameni care nu cunosc situatiile despre care isi dau cu parerea, m-am saturat de afirmatii aruncate in doi peri, doar pentru ca fiecare are dreptul la exprimare libera. Ok, nu zic ca nu e asa, dar uneori e mai bine sa taci decat sa deschizi gura si sa faci un rau. Tacerea e mai pretioasa decat cuvintele pe care ai tu impresia ca le spui cu un scop benefic. Sunt satula de acest cliseu"eu imi doresc sa iti fie tie bine". Fiinta umana este prea egoista, ca sa faca un lucru benefic 100% altora. Nu spun ca nu facem si lucuri bune pentru cei din jur, dar in final, ceva, ceva se intoarce si la noi.

Sunt revoltata de unele intamplari, de anumite lucuri pe care le aud in jurul meu. Si m-am saturat sa stau cu mainile in san si sa plec capul. Asta o faceam mai demult, cand nu eram atat de sigura pe mine, dar acum am capatat o oarecare siguranta care ma poate face sa iau anumite decizii de care sa nu imi para rau. Si nu mai fac ce vor altii. Nu vreau sa ajung un robotel, o marioneta a celor din jurul meu. Sunt constienta ca viata mi-a rezervat mult mai mult de atat, si ca acum sunt la inceput, si tocmai de aia, pentru ca sunt la inceput, vreau sa schimb felul in care ar putea evolua ea.

Da, am un gust amar si sunt dezamagita. Probabil ca e in firescul lucrurilor sa fiu asa, dar nu pot sa raman o stana de piatra si sa nu fac nimic, pentru ca pana la urma e vorba de viata mea. Imi pare rau pentru oamenii care nu au viziune mai larga asupra vietii, care raman inchisi in mentalitatea lor simpla si care nu reusesc sa vada si dincolo de conceptiile lor. E chiar trist...

I am back

2008-11-18T23:03:00.004+02:00

Acum o lună era să fac una din cele mai mari greşeli, să şterg acest blog, împreună cu blogul pe care îl făcusem cu gândul să scriu cum ştiu eu despre comunicare şi advertising, pr, jurnalsim etc.
Din motive stupide oarecum, am crezut că aşa este cel mai bine. Pe moment,le-am închis. Pentru că mă ascundeam, pentru că plecam capul în faţa unor puşti infantili, care îşi vărsau frustrarea lor personală tot pe un blog. Atunci am plecat capul, am fugit şi m-am făcut invizibilă, aşa cum o făceam mai demult.

Îmi dau seama cât de prost am putut judeca atunci. Totuşi, această pauză mi-a prins bine. M-a ajutat sa reflectez asupra multor lucruri din viaţa mea, asupra persoanelor cu care intru în contact şi, mai ales, asupra mea, ca individ în societate. În ultimii doi ani, am învăţat că pot fi cu adevarat bună în ceea ce fac şi că nu mai trebuie să plec capul în faţa nimanui, cu atât mai mult în fata unor persoane cu mult sub nivelul meu. Acum, aş lăsa capul în jos în faţa unui om cu mult peste mine, dar asta numai din admiraţie pentru el, nu ca să mă umilesc. Nu am nimic de ascuns, nu am nimic de regretat. Iar scrisul rămâne cea mai mare pasiune a mea, blogul fiind suport şi canalul pe care am ales să transmit ceea ce scriu.

Nu scriu ca să devin cea mai faimoasă bloggeriţă, nu ăsta e scopul meu, însă e posibil ca ideile mele să rezoneze undeva, cu inimile altor oameni. Nu e nimic mai frumos pentru mine decât acele cuvinte pe care le-am primit "Mi-a făcut bine ce am citit pe blogul tău, a picat la timp", sau încurajări de tot felul. Poate o fac pentru orgoliu, dar în nici un caz pentru popularitate. Că scriu bine, că scriu rău, asta las la aprecierea voastră. Că sunteţi doi cititori, o sută, o mie, contaţi la fel de mult pentru mine şi vă apreciez la fel de mult.

Am decis să deschid blogurile, din nou. Nu vreau să mă ascund, nu vreau să renunţ la ceva ce îmi place doar pentru amuzamentul unora. Râdeţi, râdeţi, căci eu râd de zâmbetul vostru amar! Nu am vrut să renunţ la tot ce se clădise pe acest micuţ blog. Dimpotrivă,vreau să fac din el ceva "big". Încerc din fiecare lucru pe care îl fac, să construiesc ceva sau măcar să creez ceva. Între timp, a mai luat naştere şi o altă idee, pe care cred că o voi păstra pentru a le pune la un loc, "ideile de porţelan".

I am back, am decis. Voi ce credeţi, am făcut bine că am revenit?

Mi-e dor...

2008-10-18T15:48:00.005+03:00

Mi-e dor de zilele alea în care stăteam şi dormeam pâna la unu, două după masa. Mi-e dor de zilele alea în care oboseam de atâta stat şi atâta lene. Îmi lipsesc ieşirile mai dese cu prietenii sau prietenul. Mi-e dor de razele soarelui, de mare, de linişte.

Mi-e dor de cafeaua cu lapte de după-masă, când stai şi priveşti cerul. Mi-e dor de munte. Da, cred că asta îmi lipseşte cel mai mult. Simt că aici, în Bucureşti, voi ceda psihic mai alez dimineaţa, când fie trebuie să ajung la job, fie la facultate. Atunci, traficul e un iad.Mii de maşini se înmulţesc pe nepusă masă, pe străzile înguste ale minunatului Bucureşti. Of!Nervii mei ajung la limită atunci când stau cu zecile de minute în staţie, la stop, în maşină într-un spaţiu miniscul, simţind "arome" încântătoare.

Vreau la munte, să fie linişte, să mă pot bucura de natură, de aerul proaspăt, de peisaje, să mă liniştesc şi eu. Să nu mai aud claxoane, vecine ciufute, ţipete şi înjurături în miezul nopţii, alarme pornite la cea mai mică vibraţie, sirene de poliţie sau ambulanţe.
Mi-e dor de mare, de plajă, de nisip fierbinte pe tălpi, de inimi desenate pe el şi luate de mare, în adâncurile ei.
Mi-e dor de munte, de pădure, de natură, de sălbăticie şi linişte.
Mă uit pe geam, e soare afară şi destul de cald. In loc de aer proaspăt, simt miros de benzină, în loc de munte, am în faţă un bloc şi o casă înaltă.

Revin în pat,pun căştile, ascult Enigma, închid ochii....sunt la munte, e linişte!

Cel mai funny motănel

2008-10-18T13:54:00.004+03:00

Ieri, mi-a dat un amic un link, unde am găsit cel mai tare site cu poze cu pisici. Cine mă cunoaşte, ştie cât de mult îmi plac pisicuţele şi cât de mult le ador.
Ce m-a dat pe spate şi nu m-am putut abţine să le arăt şi colegilor de birou, prieteni etc, a fost un filmuleţ scurt cu un motan( uriaş!!!). Priviţi şi voi cât de simpatic e.

Dragostea se joacă în doi

2008-10-10T21:39:00.004+03:00

Dragostea e o piesă de teatru ce se joacă în doi.

Nici mai mult, nici mai puţin de doi actori. Cei doi îndrăgostiţi. Restul e zgomot de fond. Actorii trăiesc, simt ceea ce joacă, replicile sunt sentimentele lor pure, îmbrăcate într-un strat luminos de cuvinte.

Amândoi, singuri pe scenă, în faţa tuturor, dezbrăcându-se de iluzii, sentimente, speranţe. Dezvăluindu-şi iubirea şi magia în faţa publicului. Dragostea e o iluzie vie, pe care nu o poţi ţine în palmă, dar care atârnă enorm în adâncul inimii tale. Flacără ce naşte zâmbete, lacrimi, durere sau tristeţe. Goliciunea din priviri doare mai mult decât ura în sine.

Actorii se simt imediat unul pe celălalt, dacă unul dintre ei vrea să renunţe la rolul său. Te trezeţi, bursc, că eşti nevoit să ieşi pe scenă singur, fără partenerul tău, să apari în faţa publicului, un public ce aşteaptă iubire, doi, dragoste, cuplu. Cum să le explici că azi se joacă Singurătatea? Şi rolul ăsta e pentru un singur om. E un monolog în doi.

Urci timid pe scenă, simţi rumoarea din public, te simţi axfisiat de propria ta notă pe portativul sentimentelor. Ajungi în faţa lor, martorii singurătăţii tale...Te întorci cu spatele la ei, te dezbraci...de complexe, te întorci cu faţa spre ei şi te expui. Începi să verşi uşor lacrimi, te apropii de capătul scenei, ajungi atât de aproape încât le citeşti mirarea pe chip. Te aşezi în genunchi, îi priveşti în ochi şi explozie iminentă îşi face apariţia: începi să plângi precum un copil ce dă piept cu aerul. Îţi consumi singurătatea la cel mai intens nivel. Publicul se ridică, te scuipă şi pleacă.

Singurătatea e a ta, eşti blestemat să ţi-o asumi, să rămâi cu ea, nu să o împărtăşeşti. Singurătatea este monologul pe care ai curajul să îl rosteşti...când sala e goală. Pe când dragostea, ea...va umple mereu sălile vieţii tale, dar singurătatea le va goli, şi uneori o va face definitiv.

Emoţia dragostei spulberă pasiunea singurătăţii, lăsând doar o umilă şi palidă urmă.
Veştejit şi bătrân,descoperi că nu ai rămas decât un micuţ actor,pe o scenă goală, fără public, ce îşi joacă monologul singurătăţii la infinit.

Singurătatea se joacă în tăcere şi durere, tot in doi: tu şi sufletul tău...

Drumul spre pierzanie

2008-10-08T18:54:00.004+03:00

Pasul tau timid apasa inima cerului instelat. Norii varsa lacrimi peste zambetul meu de cristal. Sperantele si visele se agata cu disperare de un colt al inimii mele. Nu ma mai lasa sa plec, ma implora sa le iau cu mine, oriunde as fugi in lume. Drumul meu nu are final, nici capat, nici sens. E un drum infinit, cu multiple cai, ce ma duc fie spre pierzanie, fie spre reusita.

Mi-am inchis in cutia amintirilor si a imaginatiei, tot ce era mai bun in mine, tot ce stalucea in mine, candva. Azi sunt neagra, asa cum am fost mai tot timpul. Azi ma imbrac in negru, ca sa acopar negreala sufletului meu, ca sa ii dau lumina. Tresar cu gratie in fata ta, ma plec timid in fata iubirii, a prieteniei, a fericirii. Dar tot pe drum ma aflu. Las o lacrima in urma si un zambet cald, o speranta aprinsa ca o flacara ce arde neincetat. Azi visez, azi iubesc, azi traiesc. Maine fug pe un drum necunoscut, un drum ce imi intinde capcane. Ieri am visat, am trait, am zburat, acolo unde inima mea isi gaseste pacea, acolo unde am fost fericita.

Mi-am deschis bratele si m-am lasat cuprinsa de beatitudinea sentimentelor, m-am lasat prada euforiei, desi eram slaba, mica si vulnerabila. Am inghetat, privindu-ma inlauntrul meu, m-am aprins privindu-te. Am tacut. Am spus prea multe, nespunand nimic. Am crezut si mi-am pierdut credinta intr-o clipita. Mi-am intors spatele mie, m-am abandonat fara sa imi dau seama ca imi sunt singurul bine.

M-am regasit, pierduta in atatea vise, in atatea iluzii. Suflet pierdut si temator ce sunt! Pornesc la drum, tematoare, cu speranta, cu patima, cu iubire, cu incredere si cu zambetul, pe care nimeni nu va reusi sa mi-l fure.
De-as alege drumul pierzaniei, l-as urma cu zambetul pe buze!

Cea mai frumoasa stea de pe cer esti tu!

2008-09-27T23:02:00.004+03:00

Uneori, moartea intrepatrunde viata mai mult decat ne asteptam. Isi face loc usor, usor, facand din viata doar niste simple frimituri. Moartea reuseste sa spintece inima vietii, fara nici nici o urma de regret ca si-a murdarit mainile de sange.

Moartea e in jurul nostru, bantuie vantul pe care il respiram, pamantul pe care usor si timid pasim, apa pe care o bem cu atata sete, iubirea ce ne face sa credem ca ne tine vii, speranta, care si ea va muri, la un moment dat.

Sufletul tau e ranit prea mult, inima ta simti ca ia foc si moare in mijlocul flacarilor. Sufli cenusa sufletului tau peste viata sangerie.

Daca vrei sa traiesti, invata sa mori, invata sa traiesti cu moartea asa cum apare ea. Pleaca fruntea, curge lacrima pe obraz, o cascada de lacrimi inunda inima ta indurerata, iubirea nu te-a salvat de la nimic, iubirea umana doar te-a tradat atunci cand moartea si-a jucat ultima carte.

Cand cea mai draga fiinta de pe lume moare, restul sentimentelor palesc in fata durerii. Moartea arunca cutite in centrul inimii tale, care se ineaca in propriile flacari. Omul este prea limitat in fata mortii, nu va putea niciodata invinge forta acesteia. Nu poti decat sa incerci sa aduni cenusa sufletului tau, sa pasesti usor pe pamantul acesta si pe strazile iubirii.

Ridic privirea, imbratisez stele, si stiu ca cea mai frumoasa stea de pe cer esti tu…

Dincolo de absenta...este golul

2008-08-28T00:16:00.005+03:00

Am sa tin pentru mine si in mine milioanele de cuvinte si sentimente ce ar putea iesi la suprafata. Si lacrimile de-as putea, le-as ineca, dar sunt mai puternice decat mine si ma infrang mereu, lasandu-ma fara glas, fara simtire, ca un pamant secat si uitat de atingerea ploii reci in nopti furtunoase.

Da, conteaza daca plang sau rad? Inima ta tot impietrita ar fi...Daca le-ar pasa tuturor de ceilalti, nu ar mai fi atata suferinta, dar ura si rautatea danseaza jocul ielelor pe masa diavolului. Mi-e sila de viata in sine, imi vine sa o scuip in ochi, sa o ingenunchez, dar nu imi ramane decat sa plec eu capul in fata ei si sa ingenunchez eu, timid, in fata ei, ca si cum as fi sluga ei.

Visele mele mor usor, usor, la usa fricii mele, lasand in urma, o amintire dulce-amaruie a sulfetului vesel ce aveam sa fiu candva, dar care a murit usor, usor, intrand in lumea asta ignoranta in care ma afund acum.

Ma inec in iluzii pe care mi le creionez din ce in ce mai mult pe harta sufletului meu, crezand ca intr-o zi, creierul meu le va identifica si mi-ar aduce linistea pe care inima mea o cauta diseparata, si oricat as dori sa pot visa incontinuu, uit sa o fac. Ma lovesc mereu de nepasare, la fel cum trupul meu s-ar izbi intentionat de un zid in flacari. Indiferenta ma ucide mai mult decat orice altceva, nici cutitul, nici glontul nu mi-ar taia carnea mai adanc decat o face indiferenta.

Fascinanta nu am sa fiu nicodata, oricat de mult mi-as dori. Nu stiu sa fascinez, stiu doar sa vars lacrimi, sa imi cant cantecul surd de privighetoare. Si atunci ce fac?

Nu imi ramane decat sa inchid ochii, sa ma gadile acordurile muzicii braziliene, sa visez la Rio de Janeiro, Grecia sau Egipt...inchizand imaginile mintii mele, in adancul sufletului meu.

Intinde-te, asa, usor, inchide-ti inima si nu o mai deschide nciciodata, nu faci altceva decat sa deschizi Cutia Pandorei, randindu-te in mod intentionat. Nu iubi sangele ce il varsa inima ta, nu uri lacrimile pe care ochii tai le jertfesc pentru obrajii tai...
Iubeste zambetul ce iti face ca sufletul tau sa trepideze in corpul asta absent....

Concurs PCNews

2008-08-18T21:18:00.002+03:00

Deşi, în ultima vreme, multe lucruri s-au schimbat şi pentru că acum lucrez, nu prea am avut timp să scriu pe bloguri. Asta nu înseamnă că am uitat pasiunea mea pentru blog şi pentru scris. Promit să revin cu forţe proaspete cât de curând posibil.

Ceea ce mi-a trezit interesul a fost concursul pe care PcNews îl oferă, pentru cei mai talentaţi, buni, pasionaţi bloggeri, concurs la care m-am gândit să îmi încerc norocul şi să particip. Cred că ar fi primul de acest gen, dar am simţit nevoia să risc, să încerc, să îmi dau seama cât de bună sunt.

Pentru mai multe detalii, intrati aici: http://pcnews.ro/concurs-2008/

Nu sunt cea mai bună, nu ştiu dacă voi fi, dar sunt sigură că la finalul concursului voi avea o surpriză plăcută. Nu contează să câştigi neapărat, ci să ai curajul să participi!

Frânturi de aer

2008-08-10T18:16:00.004+03:00

Oricât de mult ai vrea să respiri normal, nu vei putea. Pentru tine aerul e împărţit în trei: aerul trecutului, aerul prezentului şi cel al viitorului, în care nu ştii daca va mai fi destul aer şi pentru tine. Încerci să îţi deschizi inima tot mai mult şi exact atunci când decizi să o laşi să zboare, ea se izbeşte puternic şi e nevoită să rămână pe loc, cu toate temerile de care, se pare, că nu poate scăpa.

Câteodată, te uiţi în jur şi îţi spui că nu e de tine aici, îţi vine să îţi pui mâinile în cap şi să fugi rupând pământul, de frică. A, da! Normal că ai temeri, normal că de fiecare dată când începi să fii fericită sau îţi doreşti să zâmbeşti, vine o umbră de nesiguranţă, de frică, asupra ta, îţi fură tot aerul, iar tu rămâi un simplu suflet livid, nostalgic, melancolic, gata oricând să renunţe. Păi şi ce faci? Păi..nu prea ai de ales. Târâi sufletul ala livid după tine, te mai împiedici în mocirla, mai dai cu el de pământ,îl mai vezi puţin cum sângerează, dar nu îţi faci griji, ştii oricum deja că eşti lipsită de aer.

Te aşezi liniştită pe fotoliu, îţi aprinzi o ţigară, savurezi fumul ucigător, şi te cufunzi în euforie. Va fi întotdeauna cineva care îţi va fura aerul, spaţiul, viaţa. Hoţi de inimă,hoţi de viaţă, hoţi de suflete...
Dar parcă viaţa ta are uneori aroma fină, aromă de pasiune. Uneori,merită să o trăieşti pentru firavele momente în care tot aerul e al tău iar tu eşti prinţesa micului tău imperiu.

Deschide ochii, trage ultimele rămăşiţe de aer pe care le mai ai şi fugi oriunde sufeltul te poartă. Fericirea e în inima ta, tu alegi locul!

"Sunt doar o fată sucită, care-şi caută liniştea sufletească"

2008-07-23T20:34:00.008+03:00

Aseară am văzut unul dintre cele mai frumoase filme, "Strălucirea eternă a minţii neprihănite", cu Jim Carrey şi Kate Winslet, un film superb, despre dragoste. În acest film, am găsit şi o replică superbă, care m-ar putea defini complet: "Sunt doar o fată sucită, care-şi caută liniştea sufletească...". Da, şi eu sunt la fel.

Poate e ploaia de vină, poate melancolia e de vină, poate urma uşoară şi fină pe care o lasă apusul pe cer sau poate muzica ambientală ce o ascult, e de vină pentru starea de visare continuă pe care o am. Uneori simt că oriunde m-aş afla, nu e locul meu, alteori simt că sunt o bombă ce e gata, gata să explodeze. Urăsc interdicţiile, restricţiile, neputinţa mea de a fi numai acolo unde vreau, de a face tot ce vreau. Sunt îngrădită de propriile mele reguli. Îmi caut curcubeul, îmi caut locul, cerul, inima, zâmbetul. Caut fericirea în aroma unei cafele în seri ploioase de vară, singură, în faţa unui laptop ce mi-a devenit mai mult decât un prieten. E groaznic să stai să priveşti cerul şi să te simţi captiv, prizonierul propriei tale vieţi. Îmi caut parfumul fericirii, aroma vieţii mele, sunetul perfect penru sentimentele mele, partitura drumului meu în viaţă. Oftez şi mai iau o gură de cafea, înghit în silă, zâmbesc în sictir, inima-mi râde în interiorul meu, parcă aş fi o fraieră...Cine ştie, poate sunt, poate destinul şi viaţa stau la un pahar de vorbă şi se amuză pe seama nesiguranţei şi temerii mele.

Mă simt amară, la fel cum e cafeaua pe care o beau. Mă duc să mai adaug nişte zahăr în cafea, viaţa şi inima mea.

Colier de stele

2008-07-23T03:00:00.006+03:00

Praf de amintiri mi se lipeşte de trupul umed, de inima arsă de flăcările ce îi ard în interior, sunetul acelui cântec zburdă în amintirea mea, căldura verii aleargă după mine într-una. Am atins pleoapele sufletului şi nu le-am mai deschis, am avut un suflet orb până când inima mea a luat foc chiar sub atingerea rece a ploii. Zile, săptămâni, ani, simple cuvinte prin care trece viaţa asta nebună, ca un fulger, ca o torpilă.

Am vrut să grăbesc timpul, dar el mereu m-a ţinut pe loc, mi-a ţinut inima pe acelaşi pătrăţel de nisip fierbinte mereu. Nici lacrimile-mi, nici zâmbetele-mi nu îmi mai aduc spiritul la viaţă. Suflu adiere peste inima ta, poate ea simte...a mea moare. Mi-am condus singură imperiul vieţii, până la prăbuşirea lui. Lumina ochilor mei a adus întuneric peste muntele de seninătate ce eram odată, mai demult, acum mult timp.....când nu-mi amintesc.

Explodez, tremur, plâng, râd, alunec, mă strecor, încerc să uit, vorbesc, iubesc, sper, mă amăgesc, arunc toate vechiturile din suflet şi inimă, fug de multe, fug într-una, aşteptând mereu să vină cineva să o ia de mână...

Copil vulnerabil, timid şi nesigur, ambalat în trup şi idee de adult, aşteptând să fiu expediată ca un colet pe drumul libertăţii, vieţii, fără să am vreun regret. O, dar am, atâtea regrete că nici nu mai sunt regrete, ci doar oftaturi în dimineţi reci, când soarele apare timid pe cerul buimac de oboseală. Atinge-mi ochiul cu pleoapa ta, sărută-mi genele cu inima ta, ia-mă în braţe cu iubirea ta, respiră aerul meu, fugi de mână cu mine. Dă-mi curajul pe care niciodată nu l-am avut de a-mi schimba destinul. Lumea se închide în mine şi jurul meu, gata, gata să îmi explodeze în faţă, să îmi arate cât de minusculă sunt în faţa ei. Paradisul meu dispare, înghiţit de neantul tristeţii mele, într-o mare de singurătate.

Şopteşte, nu vorbi, şoaptele sunt tot ce mai aude inima mea acum. Nu îi spune vorbe mari, ar putea-o dărâma pe veci, doar suflă spre ea cu pulbere de şoapte. Nu îmi zâmbi, s-ar putea să plâng, priveşte-mă în ochi doar.

Aruncă-mi toate stelele de pe cer, fă-mi colier din ele, adu-mi aminte cum eram, cum zâmbeam, cine eram, şi trimite-mă pe un nor, acolo unde aş vrea să fug când nu mai am lacrimi. Îţi sărut tâmpla cu gingăşie, ştiu că dormi şi nu ai să îţi aminteşti. Îţi las zâmbetul meu strâmb la uşă. Plec să îmi caut norul şi colierul de stele...

Mereu aceeaşi, dar niciodată la fel

2008-07-03T00:54:00.007+03:00

Cu zâmbetul pe buze, cu vara în suflet, cu pistruii ce respiră greu pe obrajii arşi de soare, trăiesc clipele ce îmi alunecă uşor printre palmele timpului. Mă uit în urmă, la cum eram acum un an, la cum era viaţa mea atunci, la ce însemnam eu pentru mine şi pentru ceilalţi, la cine erau ceilaţi, la cine eram şi încă sunt. Eram un copil cu milioane de vise la uşa sufletului, gata gata să doboare acea uşă. Un copil cu zâmebetul pe buze, îmi râdeau toate membrele, sentimentele, trăirile. Eram un zâmebet toată, chiar şi când plângeam, găseam puterea să arunc un zâmebet între acele lacrimi amare.

Eram puternică şi vulnerabilă, naivă şi simpatică, nervoasă şi enervantă, speriată şi calmă, timidă şi îndrăzneaţă, inteligentă şi uneori pierdută. Plină de speranţă şi strălucire în privire, cu temeri în adâncul sufletului, fericită şi tristă. Mereu am fost plină de contraste, niciodată nu am regretat, ba dimpotrivă. Am simţit nevoia de liberatate mai mult decât nevoia de a respira, am avut mereu ambiţii, dar nu mereu şi voinţa necesară pentru a le atinge. Am fugit stând pe loc de foarte multe ori, m-am temut râzând de prea puţine ori, am visat cu ochii deschişi de când i-am deschis prima dată, iar când îi închideam,pur şi simplu continuam visul etern pe care îl cream.

Acum, după un an, mă simt acelaşi copil descris mai sus, dar cu mai multă putere, mai mult zâmbet, mai puţine lacrimi, şi mai mulţi oameni lângă mine. Am descoperit mai multe lucruri bune despre mine decât lucruri rele, am aflat că încă sunt un copil, că ăsta e farmecul meu, că oamenii mă plac pentru ceea ce sunt, că pot mai mult decât credeam acum un an, că pot avea încredere în mine. Am descoperit că nu m-am schimbat, dar nu mai sunt aceeaşi, sunt diferită, dar ca înainte. Nu există decât o singură Adela, care "suferă" îmbunătăţiri, de la o zi la alta, de la un om la un alt om, de la o cilpă la alta. Nu regret mai nimic, doar îmi mulţumesc pentru deciziile pe care am avut curajul să le iau.

După un an, sunt fericită, chiar dacă mai plâng, trăiesc visul meu de vară, zâmbesc şi mi se zâmbeşte, mă simt mai capabilă, simt siguranţa, pacea şi liniştea, chiar dacă mai sunt şi mici furtuni. Ştiu că pot trece un an, doi, zece, zâmbetul meu nu va pierdi niciodată, eu voi fi mereu la fel, doar că mereu mai bună, pentru că aşa îmi doresc. Acum fac un bilanţ după primul an de facultate, aşa cum fac majoritatea, şi da, pariul făcut cu destinul a meritat.

Zâmbesc lumii şi ea îmi zâmbeşte mie, inima mea râde satisfăcută iar spiritul meu îmi sărută fruntea, liniştindu-mă. După un an, sunt aceeaşi, dar niciodată la fel...

Fun area

2008-06-21T03:34:00.002+03:00

Nici nu am terminat bine sesiunea, şi m-am "procopsit" cu o leapşă de la Sagy. Iată cum sună:

1.Put your music player on shuffle.
2.Press forward for each question.
3.Use the song title as the answer to the question even if it doesn't make
sense. NO CHEATING!4.Bold the questions and with the answers, give your own
comments on how it relates to the questions.
5.Tag 5 people

1. Cum te simţi astăzi?
Booka Shade- In white rooms

2. Vei ajunge departe în viaţă?
Sophie Ellis Bextor- Everything falls into place

3. Cum te văd prietenii?
Jon and Vangelis- I'll find my way home

4. Te vei căsători vreodată?
Steve Angello&Sebastian Ingrosso- Umbrella

5. Care e placa celui mai bun prieten al tău?
Evanescence- Even in Death

6. Care e povestea vieţii tale?
Carl Vega- One ten story

7. Cum era în liceu?
Damien Rice- Then go

8. Cum poţi avansa în viaţă?
Dj Sava&Connect-r- Sunshine

9. Care este cel mai fain lucru la prietenii tăi?
Madredeus- Guitarra

10. Ce se preconizează pentru week-end?
Schiller- Leben... I feel you( mit Heppner)

11. Ce cântec te descrie cel mai bine?
MADS ARP feat Julie Harrington- Alive

12. Dar pe bunicii tăi?
The Cardigans- Live and Learn

13. Cum îţi merge în viaţă?
Vangelis- 12 o'clock

14. Ce melodie ţi se va cânta la înmormântare?
Yahel- Bomb Creator(Ambient Mix)

15. Cum te vede restul lumii?
Sultan&Tommyboy- Be with you master

16. Vei avea o viaţă fericită?
Depeche Mode- Martyr(Paul van Dyk Vonyc Lounge Mix)

17. Sunt persoane care te doresc în secret?
Lenny Kravitz- I wonder

18. Ce te face fericit?
29th Street Saxophone Quartet- River man

19. Ce ar trebui să faci cu viaţa ta?
Fiona Apple- Criminal

Simpatică această leapşă, mai ales că unele se potrivesc:) O dau mai departe oricui i se pare simpatică. Have fun!

Special flavour

2008-06-11T01:12:00.006+03:00

Stagnez. Nu creez. Tocesc manuale, cursuri, care în altă conjunctură mi-ar fi plăcut, dar aşa le detest şi mi-e silă de ele. Nu am timp de mine, am timp de făcut cafele. Nu am timp de dormit, am doar timp de visat, de visat că am să scap repede ce acest calvar, stresiune.

Printre micile picături de timp liber, încerc să mă relaxez, să ascult muzica bună pe care o mai găsesc, să citesc cărţile care îmi plac şi pe care le vreau eu, să mă răsfăţ cu un film simpatic şi o îngheţaţă maaaare. Simple plăceri, care acum par un vis frumos, o amintire plăcută. Dar aşa e viaţa de student, prins la înghesuială de mormanul de cursuri şi cărţi de citit...cu câteva zile/ore înaintea unui examen.

Mă simt ciudat că nu mai am inspiraţie. Acum singura inspiraţie este pentru fotbal. CE2008 a acaparat toată atenţia. Este evenimentul verii, al momentului, al suporterilor.

Sunt atâtea lucruri în jurul meu care îmi oferă inspiraţie, chiar viaţa însăşi. Tot ceea ce este în jurul meu mă inspiră să văd în profunzime. Viaţa este frumoasă, are momente când îţi aduce zâmbetul pe buze, şi momente când te face să fii bosumflat. Însă merită trăită, iubită. Vara sentimentele se intensifică, vara simţi altfel, totul pare mai frumos, mai vesel, mai viu. Poate de aceea am şi eu atâta optimism. A venit vara, a venit pofta de viaţă, cheful de distracţie....
Nici teamă nu mai e, nici nelinişte. Vara toate sentimentele negative se modifică şi intensifică în cele pozitive, nu mai e nimic rău.

Iubesc vara, iubesc cum sunt eu vara, iubesc atmosfera pe care o degajă, iubesc sentimentul de libertate pe care mi-l oferă, iubesc aroma libertăţii pe care o simt prin totţi porii! Go taste some freedom!

Summer dream

2008-06-01T22:02:00.004+03:00

Când primăvara se termină şi vara îşi face apariţia(în acelaşi weekend), iese ceva ft misto şi ciudat, în acelaşi timp. Păi, în acest weekend am avut alegeri, Ziua Copilului şi un meci bun de pregătire al Naţionalei de fotbal a României.

Una bucată alegeri locale, terminate cu un rezultat de aşteptat, trebuie să mergem şi peste două săptămâni, bâlciul nu s-a încheiat. Milioane de postere, printuri, calendare, brelocuri, materiale promoţionale care să asigure că minciunile politicienilor vor ajunge la noi. Dispreţul cetăţenilor s-a văzut la vot, pentru că au venit în număr foarte mic. Nimeni nu mai crede pe nimeni, nimeni nu mai are încredere în nimeni, şi în fond, de ce i-am crede? Am fost la vot, însă nu cred că lucrurile se vor schimba, figurile se schimbă, minciunile rămân aceleaşi. Circul cel mai mare a fost la Ştefăneşti, comună unde participanţii la vot s-au bătut la mod propriu ca să voteze, fiind motivaţi financiar. Săracul Caragiale ar fi avut materiale de două ori mai mult decât opera lui, iar noi, îl scoatem din programă pe singurul om care a sesizat sufletul poporului român, şi îl înlocuim cu diverşi politiceni şi discursurile lor. Dar asta e altă poveste...
Ce ne-au adus aceste alegeri? Acelaşi gust amar al minciunii, al nesimţirii şi al neputinţei. Măşti false, actori execrabili, o piesă de teatru jalnică. Politica nu e pentru oameni oneşti, nu e pentru noi, muritorii de rând. De aceea nu am să vorbesc prea mult despre asta. Să ne fie cu noroc aceste alegeri.

Mai interesant mi se pare fotbalul. Sâmbătă am avut ocazia să vedem echipa care va juca la EURO 2008. Meciul cu Muntenegru ne-a făcut să vrem să vină mai repede prima zi de la Campionatul European. Un meci bun, cu multe goluri(4-0) pentru naţionala noastră. E drept, echipa adversă nu era de mare calibru, dar a fost un meci de pregătire bun. Abia aştept CE, să văd fotbal de calitate, şi după mult timp, să am emoţii şi să strig" Hai România"! Mi-era dor de acest sentiment. Hai România!

Ziua Copilului...Acum câţiva ani, m-aş fi dus în parc să văd spectacolele organizate în cinstea acestei zile. Azi am fost să votez. Cred că atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mai sunt un copil, dar că în suflet pot sărbători această zi, şi că azi am voie să fiu copil. Copilul din noi nu moare niciodată, el ne urmăreşte pretutindeni. Este spiritul, vioiciunea noastră. Nu lăsaţi acest spirit de copil să moară!

Un weekend interesant, unde am spus adio primăverii şi am întâmpinat prima zi din vara caniculară ce va urma. Între un examen şi o cană imensă de cafea, copilul din mine visează la mare, la vântul de pe plajă care îmi gâdilă tălpile şi soarele care mă ia în braţe, la parcuri,plimbări, distracţie cu prietenii, terase, bere şi fotbal si relaxare. Copilul din mine urăşte examenele şi iubeşte vara!

Vă urez tuturor o vară superbă, plină de aventură, distracţie şi amintiri frumoase. Let the summer begin, let the fun begin!

Delir

2008-05-23T04:17:00.004+03:00

De te-ai duce de unde ai venit, ce bine ar fi.
De m-ai lăsa să îmi fac singură funerariile
Nimic nu m-ar mai răni.
Singurătatea ta este salvarea mea.
Degeaba suntem unul lângă altul
Dacă suntem singuri în doi-
Şi apoi, lacrima asta binecuvântează.
Nu te întrista, nu te panica, nopţile mereu au fost ale mele.

Cuvintele dispar de pe foaie, notele dispar de pe portativ.
Aşa cum clipele şi bătăile inimii dispar în ceaţa morţii.
Ultimul sunet, ultimul cuvânt, ultima bătaie.
Întunericul mucegăieşte pe pereţii nopţii sălbatice.
Iar inima mea aleargă după conştiinţa mea.
Nu te întrista, nu am să mor înainte de moartea mea.
Am să o las pe ea să vină.
Am să merg cu paşi lenţi şi tăcuţi spre final...

Dar aruncă-mi un zâmbet în sictir
Să simt iluzia de a fi fericit şi euforic.
Iar cu rana am să merg până ce cicatricea o va înmormânta.
Am spus adio de prea puţine ori, şi atunci când trebuia, nu.
Regretele suspină singure pe aleea teilor, eu plâng în braţele lor...
Tabloul arată ca o dramă, depinde din ce unghi priveşti.
Totul a luat foc în jur, în flăcări s-a înecat.
Blestematele de ploi au sărutat timid flăcările.

Nu te vreau, norocule sau destinule.
Nu te vreau, viaţă scumpă care eşti!
Melancolia spintecă nebunia, o lasă în sânge şi singură
Vanitatea mea fuge înaintea tuturor,apoi îmi găsesc scuză:
Sunt doar un om!! Da, sunt o particulă nesemnificativă....
De-ar dispărea lumea cu totul, sufletul meu ar muri împăcat.
Explozia sentimentelor ar dărâma şi pereţii cei mai înalţi.

Nu mai vreau epilog, nu mai vreau poezie sau lirism, nu mai vreau nimic.
Oceanul mort ce poartă nume de suflet, se va revărsa peste flăcările minţii mele, va ucide şi îneca tot. Două gânduri rămân suspendate de fumul înecăcios din aer: dacă sufletul meu moare puţin în fiecare zi, sunt nemuritoare...sau am murit de mult? Dacă inima mea a încetat să mai bată, am murit sau am născut? Fumul se lasă peste roua ochilor mei...Inima îşi închide genele, conştiinţa şi-a închis porţile. Viaţa mi-a şoptit adio la ureche, după ce a închis sângele în vene.

Nu am gânduri, ci stânci, nu am sentimente ci nori, nu am viaţă, ci un ocean amar.
Din toate astea, s-a născut furtuna din mine, din toate astea a murit omul....

Confesiune

2008-05-23T01:43:00.004+03:00

Mereu mi-a fost frică de eşec, să nu dezamăgesc. De aceea, cred că am ratat multe şanse pe care viaţa mi le scotea rând, pe rând în faţă. Mereu mi-am zis că nu am decât o viaţă, dar în acele momente mi-era frică să îmi iau viaţa în mâini, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Pare atât de uşor să îţi trăieşti viaţa, dar nu e.

Dorinţa de fi cel mai bun îţi poate aduce exact contrariul. Mă întreb, unde eram acum, cum arăta viaţa mea, dacă aş fi avut mai mult curaj, mai mult tupeu? Uneori, mă uit în urmă şi văd că în ceea ce mi-a fost frică să mă implic, nu erau decât lucruri bune.Şi atunci îţi amărăşti singur sufletul, te chinui în interior mai mult decât dacă ai fi avut curaj şi ai fi dezamăgit. Deciziile nu vin aşa uşor.

În finalul vieţii aş vrea să mă pot uita la filmul vieţii mele şi să spun că mi-am găsit doza necesară de curaj să înfrunt viaţa şi să învăţ din şuturile pe care le primesc. Viaţa îţi dă multe, depinde de tine ce alegi, ce ştii să iei, fără să regreţi sau să fii nefericit.

Curajul este o lecţie destul de grea a vieţii, realitatea pare Infernul dezlănţuit, iar tu ...nu eşti decât un biet omuleţ care nu vrea decât să facă ceva cu viaţa lui. Deciziile pe care le luăm sunt expresia vie a eului nostru, dar de multe ori ele devin dezamăgiri.

În final,rămâne parfumul gândurilor ce se evaporă ,în timp ce viaţa ta o ia pe un drum paralel cu tine, pentru că ţi-a fost teamă...

Cuvintele vs Viaţa

2008-05-21T21:27:00.005+03:00

Am fost mereu încolţită de cuvinte, pusă la perete de ele. De fiecare dată când am încercat să fiu fericită, ele au venit precum ielele să distrugă şi să mă urmărească. Nu m-au lăsat o clipă, au fost mereu în spatele meu, mi-au suflat în ceafă, mi-au pus piedică, mi-au zâmbit amar. Le-am zâmbit şi eu, şi mai amar, cu lacrimi în ochi. Oricât am încercat să nu le las să ajungă la sufletul meu, ele m-au cotropit până mi-au zdrobit inima. Mereu am fugit de ele, m-am temut de ele atât de tare. Şi ele ştiu asta...

Oriunde m-aş ascunde, mă găsesc. Mă prind de picioare şi mă trag spre ele, indiferent de voinţa mea. Mă lipesc de perete şi îmi dau palme peste faţă, să simt durerea, să curgă sânge, să învăţ să le simt, să le iubesc. Le privesc în ochi şi încep să plâng, simţindu-mă neputinicioasă. Ele se opresc, se uită la mine cu milă şi îmi şterg lacrimile de pe obrajii sângerii. Mi-e ruşină că sunt slabă, ca nu le pot face faţă, că şi eu mă folosesc de ele, cum se folosesc şi ele de mine. Uneori, mă lasă aşa, să zac într-o letargie continuă, şi când îşi aduc aminte, mă lasă să plec.

Şi acum le aud râsul diabolic în mintea mea. Mi-au luat speranţele şi le-au dat de pământ, sfărâmându-le în milioane de cioburi cristaline pe podeaua sufletului meu. Ele s-au impregnat în suflet până acesta a început să sângereze. Şi nu s-a mai oprit...Am rămas cu milioane de bucăţi de speranţă...

Pe o stradă lăuntrică din minte mea, am avut ultima întâlnire cu cuvintele. Au fost paşnice, am vorbit cu ele. Le-am întrebat ce vor de la mine, de ce mă urmăresc...Au râs de mine, şi mi-au zis: "Noi fugim de tine, noi ne apărăm, vrei prea mult de la noi, noi nu îţi putem oferi tot, nu totul se află în cuvinte, nu aici stă fericirea....". Atunci am înţeles că se purtau aşa pentru că mă vedeau inamicul lor. Am tăcut, am închis ochii şi am stat aşa vreo două minute. Mi-am inchis simţurile şi am deschis sufletul, atunci milioanele de bucăţi s-au unit şi au dat naştere la o nouă speranţă.

Am fugit de pe alee, am ajuns acasă, am adormit speranţa pentru a nu obosi, şi mi-am făcut bagajele. Mâine plec să văd cerul, să caut cu inima, să simt tot ceea ce cuvintele nu reuşeau să îmi dea.Plec într-o călătorie fără final...

Viaţa în paşi surzi

2008-05-13T01:19:00.008+03:00

Luna se mişca în ritm sacadat, pe cerul ce ardea în întunericul amarului nopţii cenuşii.
Inimile băteau în sens invers, cu pas tăcut.
Lumina ochilor atingea uşor sunetul tăcerii ce provoca un zgomot infernal în inima mea.
Tăceau, tăceau florile adormite de mireasma copacilor ursuzi.
Gândul alerga necontenit către fumul conştiinţei mele.
Fiara din mine îmblânzea angelicul pierdut, uşor, uşor...în timp.
Sufletul nu vroia pereche, căuta fântâna din care ţâşnea elixirul fericirii.

Şi-am plâns cu roua dulce, în dimineţile amare, şi-am închinat odă serilor de vară,
Şi-am chemat zeii să-mi aducă eternul la picioare. Eternul s-a terminat, zeii mi s-au închinat.
Şi-am râs cu frigul,la aceaşi masă am stat,şi acelaşi suflet am îngheţat.
În singurătatea-mi am hălăduit, furtuni nu m-au oprit, ci doar m-au iubit.

Din nebunie am născut un suflet zbuciumat şi agitat, ca spuma mării în iarna celestă.
Nu îmi iert păcatele, căci nu mi le ştiu. Nu fac decât să îmi iubesc sinele şi eul.

Şi-am iubit cu dor şi durere, şi-am trăit intens cu clipele lângî mine.
Din inima mea nu poate naşte decât sufletul omului nebun...de viaţă.
Şi-am iubit viaţa, şi i-am plâns la picioare, aşa cum ea mi-a plâns în braţe.
Şi am plâns amândouă, căci nu ştiam...eu i-am dat ei viaţă sau ea mie?!

Din suflet în suflet...

2008-05-05T23:18:00.006+03:00

La un capăt era EL, la un capăt era EA....Drumul niciodată nu a fost pentru amândoi, însă între ei erau milioane de stele ce vegheau pe acelaşi cer, ei împărţeau cerul şi stelele, visau cu privirea spre acelaşi Luceafăr. Nu s-au vazut, nu s-au plăcut, dar în adâncul inimilor se cunoşteau de o viaţă, ştiau că acel capăt de drum al fiecăruia trebuie să se apropie de celălalt, să se unească, să devină un întreg, nu ceva sfărâmat.

Nu şi-au zâmbit niciodată, nu s-au atins niciodată, dar s-au iubit mereu în taină şi în întunericul lumii care îi înconjura, lumina din sufletele lor era singura care le deschidea drumul orb pe care mergeau inconştienţi. Pe drum, au găsit zeci de obstacole şi greutăţi care le-au îngreunat călătoria, i-au îndepărtat şi mai mult. La un moment dat, s-au apropiat cu o bătaie de inimă mai mult, dar a LUI bătea mai încet decât a EI, iar în jurul ei era prea mare zgomotul altor inimi şi săraca a fost dezorientată şi a greşit drumul.

Şi a fugit cu ochii închişi, cu inima deschisă, s-a oprit în mii de locuri crezând că este locul ei, fugind mereu disperată si dezamăgită. El a asteptat mereu, a căutat, dar o altă EA a venit iar el a crezut că Ea este...şi s-a oprit din alergat.

Culoarul nu mai este lung, se micşorează tot mai mult cu fiecare bătaie mai înceată a inimii, până când inimile au încetat să mai bată....Au murit, iar sufletele pereche nu s-au găsit, au ţinut în loc alte suflete, neştiind că nu ele sunt jumătăţile. Capetele lor de drum nu s-au apropiat decât o dată în viaţă, iar atunci nu şi-au dat seama. Acum sufletele lor hoinăresc pe tărâmuri nebănuite. Oare acolo să se întâlnească?!...

Orice masca are un chip!

2008-04-30T02:01:00.004+03:00

Aerul din camera aducea aminte de aroma dezorientarii, o dezolare cuprindea camera cu totul si micsora peretii transformandu-i in mici puncte negre in spatiul infinit. Eram aici si nu vroiam sa fiu in alta parte. Simteam siguranta locului in care esti, ma simteam ca si cum apartineam acelei camere. Nu aruncam nici o vorba in vant, nu imi pierdeam controlul si nu ma pierdeam cu firea. Simteam echilibrul cum pulseaza in venele ce se umflau cu viteza in trupul letargic.

Am fost mereu o fiinta care a trecut repede de la o stare la alta, cea care avea mereu pe chip cele doua masti, cea trista si cea vesela, am stiut sa le fac sa traiasca impreuna fara a fi suparate una pe alta, le-am facut sa inteleaga ca ele sunt expresia si chipul sufletului meu si ca amandoua alcatuiesc inima mea, ca una fara cealalta nu exista. Mastile acestea au imbinat un zambet cu o lacrima intr-un mod supranatural si ireal, mai frumos decat m-as fi asteptat vreodata. Gustam in acelasi timp din zambet si lacrima, asa cum o faceam in copilarie cu prajiturile mele preferate. Eram insetata sa le gust, sa le inteleg, sa inteleg ce avea sufeltul meu de spus. Si am adunat multe lacrimi si multe zambete. Am fost la fel de trista precum am fost si fericita, oricat de neechilibrata am parut, in suflet am gasit mereu balanta intre cele doua. Si asta m-a facut sa iubesc si sa apreciez ceea ce am, am reusit sa colectionez cele mai frumoase zambete si cele mai triste lacrimi, traite la fel de intens si cu o naturalete infricosatoare. Nu mi-e frica de lacrimi, la fel cum nu ma sperie puterea unui zambet. Am incredere in cele doua si le vad frumusetea. Nu exista uratenie pe lumea asta, ci exista lucruri care nu sunt la fel de frumoase pe cat am vrea noi si atunci, in mintea noastra ele sunt asociate cu uratul. Eu nu vad urat in nimic, sau poate doar cand las superficialitatea sa ma cuprinda, desi ma lupt sa nu o fac prea des. Frumusetea exista in tot si in orice.

Insa vine vremea cand acele masti trebuie puse deoparte..Oare?! Sau pur si simplu adaugam milioane de alte masti la cele doua masti primordiale? Sufeltul unui om are nevoie de protectie, iar aceste masti nu fac altceva decat sa ii ofere protectie, Aceste masti nu sunt puse pentru ca am fi noi falsi, ci pentru ca sufletele noastre sunt prea fragile. Cu fiecare masca, exprimam un alt gand si alt sentiment al sufletului. Nimic nu este fals, ci doar diferit. Suntem in metamorfoza continua, reinventare perpetuua, nimic fals sau ascuns, ci doar mister....

Camera se miscora mai mult la fiecare clipire a genelor mele, am scos cele doua masti si le-am pus pe masa. Am impachetat cu grija toate celelalte masti si le-am pus in valiza, le-am luat pe cele doua, am inchis valiza si am deschis usa. Am pasit, m-am uitat inapoi si am inchis usa in urma mea, purtand masca puterii pe fata...

Nu uita, mastile nu sunt ceva ce ascund, ci ceva ce se arata, ele trebuie descifrate, sunt la vedere, trebuie doar sa privesti in profunzime si in spatele mastii.

Stop, this is my life!

2008-04-22T00:17:00.003+03:00

Vine o vreme când înveţi că lumea nu e aşa roz cum credeai tu sau cum sperai tu că va fi. Vine o vreme când descoperi ce impact au faptele tale asupra propriei vieţi, şi cât de mult contează pentru ceilalţi. Pe principiul "românului îi place bârfa", viaţa ta va fi mereu subiect de bârfă pentru ceilalţi, mai rău decât în tabloidele de succes. Dar staţi aşa, că nu mă cheamă Paris Hilton!!

Întotdeauna va fi o persoană care va arunca viaţa ta în mocirlă şi va călca pe ea, aşa cum deseori călcăm fără milă pe gândaci şi apăsăm să fim siguri că au murit. Aşa e şi în viaţă, tot stai după ce spun alţii şi ce cred alţii. Dar vine o vreme în care începe să ţi se "rupă" de ce zic unii şi alţii. In definitiv, tu te cunoşti pe tine şi ştii de ce esti capabil, şi nici un om nu mertă să îi fie pusă viaţa pe un ecran maaare în centrul oraşului pentru a distra gustul bolnav de privi cu lupa în viaţa altora. Cei ce fac aşa ceva, sunt oameni mâhniţi de propria viaţă, de propria lor incapacitate de a fi fericiţi. Dacă vreţi adrenalină, faceţi bungee-jumping, e mai palpitant şi mult mai fun!

Am trecut de pragul în care vedeam lumea ca pe o mare bomboană roz, acum e mai degrabă o prăjitură uscată şi veche de care te fereşti. Însă am învăţat să îi respect pe ceilalţi şi mai ales, pe mine. Să mă accept aşa cum sunt, pentru a-i putea accepta şi pe ceilalţi aşa cum sunt. Nu mă interesează decât persoanele apropiate şi dragi, care mă fac să fiu mai bună, de la care am ce învăţa, şi care ştiu cum să îmi arate că am greşit şi cum să apuc calea cea bună. Restul, sunt doar personaje pasagere de care mă pot debarasa foarte uşor şi de care chiar nu îmi pasă. Deh, nu poţi iubi pe toată lumea, şi nu toată lumea merită atenţia ta.

Faptele sunt fapte, au fost, sunt şi vor mai fi, nu le poţi schimba, însă poţi face ceva constructiv cu viaţa ta şi ceva cu adevărat important. Aşa că am să spun STOP, şi am să las tot ce a fost în spate şi am să adopt altă atitutinde. Poate vi se pare ciudat, dar devin cam sătulă de mofturile şi aerele unora. M-am săturat să fac pe placul tuturor, de dragul lor sau doar că aşa e frumos. Nu, e frumos să laşi în pace şi să fii lăsat în pace. Niciodată nu vei mulţumi pe toţi, unii chiar asta fac: caută defecte, doar doar, or fi mai multe la tine decât la ei. Slabe şanse!:)

Viaţa ta îţi aparţine, este dreptul tău să faci ce vrei cu ea, evident în anumite limite, fără să îi ofensezi pe ceilalţi, dar nici să pleci capul în faţă oricui nu merită. Sortarea oamenilor din jur merită făcută, pentru a nu îţi încărca anturajul cu tot felul de oameni care nu fac nimic decât să te pândească la colţ. Vine o vreme când spui Stop şi mergi mai departe,vine o vreme când te accepţi aşa cum eşti, te iubeşti pentru ce e bun şi încerci să corectezi ceea ce e rău...

Viaţa în culori

2008-04-19T04:07:00.005+03:00

Azi am lăsat negrul deoparte, am ales culori mai vesele. Din toată planşa mea de culori, cel mai mult erau portocaliu şi roz, iar negru foarte puţin. Deşi ştiu că negru este culoare vieţii mele, azi am de gând să schimb culorile vieţii şi să aduc puţină lumină.

Azi culorile vieţii mele sunt cele mai vesele, mă îmbrac cu roşu, mă înveselesc cu roz şi adorm mângâiată de portocaliu. Visez în albastru şi mă trezesc în alb, lumea este turcoaz iar inima mea este verde. Zâmbetul este un amestec de mov cu bleu, pus pe un fond puţin gri. Totul este plin de culoare, ca într-un pastel de primăvară arzătoare.

Viaţa mea are culori, flăcările sufletului meu au alungat negrul din inima şi mintea mea. Şi ce dacă lumea este neagră? Eu o văd colorată, eu am planşa mea pe care desenz viaţa şi lumea aşa cum vreau eu. Pictez...visez, visul meu nu are final şi nici început, este doar un vis ce există în realitate, pentru că eu îi dau viaţă. Întreaga lume este un vis, iar dacă ne-am trezi lumea ar pieri chiar sub ochii noştri înceţoşaţi.

Visează, pui de om, visează fiu de stea, visează fiică a cerului, atât cât imaginaţia îţi dă voie, atât cât lumea încă e un basm, atât cât mai crezi în poveşti, atât cât iubeşti...

Time and Hope

2008-04-15T20:30:00.003+03:00

Am avut întotdeauna încredere în Timp şi Speranţă. Am spus mereu că speranţa te ajută să mergi mai departe, iar timpul îţi arată că toate se rezolvă si că meriţi să trăieşti fără să ştii ce te aşteaptă la primul pas. Acum, nu le văd decât ca pe nişte duşmani, care nu fac altceva decât să îmi alimenteze viaţa cu minciuni şi idealuri care nu există.

A fost o vreme când eram cea mai bună prietenă cu Timpul şi Speranţă, acum simt că nu fac altceva decât să mp rănească şi să îmi facă rău. Am încercat să trăiesc fără ei, însă în scurt timp, mi-am dat seama că datorită unuia trăiesc şi celălalt a pus stăpânire pe viaţa mea, când eu nu eram atentă. Sunt datoare Timpului pentru viaţa mea, pentru cât va dura el, pentru cum va fi ea, iar Speranţa este inima tuturor viselor mele.

Mereu am sperat ca timpul să îmi arate calea cea bună a vieţii mele, dar cu cât am aşteptat mai mult cu atât mi-am dat seama că viaţa nu făcea nimic decât să treacă pe lângă mine, aşteptând sî o opresc eu în loc. Să o trăiesc aşa cum îmi doresc, aşa cum am vrut dintotdeauna. Locul unde eşi nu este neapărat şi locul unde eşi fericit. De cele mai multe ori, ne minţim şi "naştem" fericiri false, care mai devreme sau mai târziu se vor întoarce împotriva noastră.

Fuga ar fi singura care mi-ar domoli sufletul tuluburat, acum. Fuga de ceea ce simt, de ce mă înconjoară, dar am descoperit că pentru a fi laş, pentru a fugi, îţi trebuie mai mult curaj decât crezi. Caut mereu lăcaşul sufletului meu, alerg cu speranţa după mine, crezând că ea îmi va arăza drumul vieţii mele. Păcat că drumul meu este alcătuit numai din suişuri şi coborâşuri, devine din ce in ce mai greu vizibil, chiar şi pentru ochii sufletului meu. Tot ce îmi doresc este să îl găsesc şi să nu trăiesc altă viaţă, să nu apuc drumul altei vieţi....

Soul Killer

2008-04-04T21:08:00.008+03:00

Suflet zidit pe peretele singurătăţii, o lacrimă aruncată peste el, învelit de aroma tristeţii. Mi-am zidit singură sufletul într-un perete, ce uşor, uşor l-am clădit din lacrimi, dezamăgiri, tristeţi, iubiri şi amintiri.

Am fost nemiloasă cu mine însămi, m-am distrus întâi pe mine ca să pot învăţa să îi distrug pe ceilalţi. Mi-am ascuns bine adevărata faţă chiar de mine însămi. Mi-a fost prea frică să mă cunosc, mi-era teamă de ce demon am să întâlnesc. Îl simţeam, dar nu vroiam decât să fug de el, să nu ştiu.

Am avut întâlniri cu mine destul de dese. De fiecare dată m-am îngrozit şi am îngheţat instantaneu. Cred că nu mai am teamă de cei din jurul meu, ci doar de mine, de ceea ce sunt, de ce le-aş putea face celor din jur.

Mi-am zdrobit sufletul singură, nu m-am folosit de nimeni pentru a mă răni. Nu mi s-a părut corect aşa. De ce să le pun pe umeri această povară? În final, şi ei îşi vor zdrobi sufletele la fel: singuri... Crima cea mai mare este să îţi ucizi propriul suflet, iar eu tocmai am comis-o. Nu mai sunt decât un simplu trup gol pe dinăuntru, fără sens sau direcţie. Am scăpat şi de povara durerii. De acum, nimic nu mă mai poate ucide.

Totul se începe cu tine însuţi, cu radiografia propriului tău suflet. Apoi, totul este mai uşor de luat. O dată ce ţi-ai cunoscut sufletul cu adevărat, poţi fura orice de la alt suflet.

Sufletele se oferă cel mai uşor, dar la fel de uşor şi mor...

Planurile, drumul infinit către Viaţă

2008-04-02T01:33:00.004+03:00

Omul are acest talent incredibil de a-şi face planuri. Nu poate trăi fără planuri, nu poate trăi în imediata secundă a vieţii, nu suportă suspansul, nu suportă secretele, dar le caută cu atâta sete. În naivitatea lui se închină cunoaşterii mai rău decât oricărui zeu, crede că prin cunoaştere află secretele vieţii, de cele mai multe ori doar le omoară, asta nu înseamnă că le şi cunoaşte.

Ce ar însemna o viaţă fără planuri? Dacă am trăi asupra impulsului, cum ar arăta vieţile noastre? Ordine, da. Planificare,nu. Ordinea limitează haosul, planificarea ucid forma de viaţă, totul decurge conform unui tipar, acţionăm împotriva voinţei noastre şi conform unui plan.

Viaţa e a ta, e numai a ta, nu cred în destin, astre sau altele de acest gen. Cred în puterea mea de a mă defini ca om, cred în puterea mea de a-mi stăpâni viaţa, deşi cred că de cele mai multe ori, ea este cea care mă stăpâneşte şi doar îmi dă iluzia că eu o stăpânesc pe ea. Jocul asta ne duce până la moarte.

Sunt sigură că orice acţiune are efect,că nimic nu se întâmplă în gol, e ca o reacţie în lanţ, doar că de multe ori noi nu suntem conştienţi de efectele acţiunilor noastre. Fie-ţi teamă de tine însuţi, nu te mai teme de ceilalţi, lasă-i pe ei să se teamă de ei însuşi.

Frica cea mai mare vine din tine însuţi. De tine eşti cel mai sigur( în cele mai multe cazuri, pentru că sunt situaţii în care nici măcar pe tine nu te mai cunoşti), ceilalţi sunt imprevizibili, nu ştii de la ce să te aştepţi, de aici şi aceste suferinţe provocate de cei din jur. Nu ne lăsăm răniţi, pur şi simplu suntem luaţi prin surprindere exact atunci când ne aşteptăm cel mai puţin, când nu avem scutul de apărare cu noi, când ne relaxăm sufletele. Însă când ştii că nu mai ai cum să scapi de tine, că îţi vei face rău singur, atunci este cel mai greu de acceptat. De obicei, funcţionează ca principiul pieptănatului. Atunci când ne pieptănăm singuri, durerea e mai uşor de suportat, pentru că ştim exact ce va urma şi unde,şi în ce moment. Însă când ne umblă altcineva în păr, suntem vulnerabili, durerea e de o mie de ori mai puternică,pentru că ne iau prin surprindere. Oricât te-ai chinui, eşti luat prin surprindere...ca şi în viaţă.

Simbol,semnificaţii,planuri..Poate că unor lucruri le dăm prea multe semnificaţii şi altora nici măcar un nume nu dăm. Natura, mediul înconjurător este,de fapt, alter-ego-ul nostru. Dăm semnificaţii, pentru a ne întâlni tot cu noi înşine,în final.

Mă numesc Adela, sunt un om, am o inimă, un trup, gânduri, sentimente, şi...din nefericire...multe planuri, care în final, nu mă lasă deloc să trăiesc viaţa, dar fără ele viaţa însăşi nu ar avea sens...

Ia o gură de aer, OMULE!

2008-03-31T16:53:00.008+03:00

Nu mai înţeleg nimic. Sau nici nu ar trebui să mă chinui să înţeleg? Acum câteva zile eram în culmea depresiei şi nu mai vedeam nicio scăpare din starea care mă copleşise. Simţeam că sunt în acel moment de răscruce. Apoi au venit unele momente în care decisesem să trăiesc fără nici un plan, să văd până unde se poate întinde viaţa.

Deşi aproape că nu înţelegeam ce e cu mine, am mai văzut şi ştirea cu studenta lovită de maşină pe Şoseaua Kiseleff, poliţiştii erau blocaţi pe "pilot automat" şi nu ştiau decât să dirijeze traficul şi atât,lăsând-o pe fată să zacă pe jos, iar cea care a lovit-o m-a uimit prin lipsa ei de reacţie şi aroganţa cu care vorbea, deşi ucisese un om.

Toate acestea m-au pus pe gânduri, şi în timp ce mă gândeam la mine,la viaţa mea, am descoperit că oamenii au murit, că nu există decât roboţi cu aspect uman. Ceea ce au făcut acei poliţişti mă determină să spun asta. Păreau blocaţi pe un singur mod, o singură comandă, să dirijeze traficul pentru Summitul NATO( de fapt, repetiţie). Ori omul are discernământ,el poate analiza şi decide ce situaţie este mai gravă,poate oferi importanţă mai mare lucrurilor, în funcţie de om,situaţie, circumstanţă. Omul are raţionament. Şi cred că în acest caz toate calităţile ce ne definesc ca specie umană, s-au pierdut în neant.

Universul fiecărui om are ale lui reguli şi întâmplări, şi aceste universuri interacţionează între ele. Universul meu este veşnic influenţat de cel al altor oameni. Însă asist la o dezumanizare de mare proporţii a omului, de parcă fuge de ceea ce este el în esenţă, de parcă ar fugi de condiţia lor de om. Fugi omule, fugi cât te ţin picioarele,căci în final materia ta se risipeşte şi nu ajungi decât niste praf în adâncul pământului, nimic mai mult.

Nu sunt omul cel mai bun, nici nu vreau, nu cred în extremele astea: bun/rău, moral/imoral. Totul este relativ si aplicabil la situaţie,om, împrejurare, însă exsită nişte situaţii în care valorile morale ies la suprafaţă pentru toţi,în acelaţi mod.

Sunt un simplu om, nu fug de condiţia mea, nu mi-e frică să fiu om, nu mi-e frică de nimic ce aş putea fi, ci doar de ce aş putea deveni. Nu vreau sa devin, vreau să fiu. Nuanţa este evidentă şi A FI înseamnă a trăi, pe când a deveni îmi pare ceva ce ucide din farmecul vieţii. Respiraţi oameni, uşor,amintiţi-vă unde sunteţi, ce aţi creat, nu vă mai pierdeţi cu firea atât. Să ne amintim în ce specie ne încadrăm şi de ce suntem acolo.

Ca să poţi fii om în lumea de azi, trebuie să fii precum un vânător cu prada. Şi această concluzie nu ma încântă deloc. Acum poţi fii vânător, însă peste cinci minute poţi fii cu succes cea mai ispititoare pradă.

Ruinele sufletului

2008-03-27T00:54:00.003+02:00

A inceput cu un oftat usor ce parea doar un gest firesc unui om usor obosit de rutina cotidiana, a continuat cu un sictir de nedescris, a urmat disparitia zambetului de fata, iar privirea fara sclipire si fata inghetata au luat locul tuturor celor dinainte.

Starea a continuat cateva zile, iar acel oftat s-a transformat intr-o ploaie de lacrimi. Eram jos, in genunchi la colt, si plangeam, stateam ca si cum totul s-ar fi terminat, ca si cum nimic nu mai exista, ca si cum muream. Si am stat asa pana mi s-a facut rau, pana am cazut jos, lipsita de puteri, intinsa pe podeaua rece si neagra. Am zacut asa o saptamana, o doua, un an, o viata..timpul era irelevant, nu se mai masura la fel,puteam sta asa zece vieti. Zilele erau gri, toate culorile se risipeau in aceasi nuanta stearsa, cerul era la fel de intunecat si ziua si noaptea, aproape ca nu le mai deosebeam, iar eu inca eram pe jos, intinsa, in aceasi letargie. Primisem darul cel mai mare, Viata, iar eu mi-o iroseam pe acea podea, acea podea care devenea caminul. Nu m-am ridicat de pe podea mult timp, ma hraneam cu ea, imi intra in pori, imi asigura minimul de hrana necesar unui organsim sa fie in viata.

Reactiile, si ele, se pierdusera, eram un suflet gol, intr-un trup aproape mort.Minute, zile, ore, ani? Ce mai insemnau toate astea, cand sufletul meu, spiritul meu murea usor? Mai conta locul,spatiul, timpul? Imaginea apocaliptica a sufletului meu se creiona usor in imaginatia mea, atacul de panica avea sa isi faca aparitia...Prima reactie dupa mult timp, ciudat...Incepusem sa ma misc, sa reactionez...Pas cu pas, am omorat simbioza in care traiam cu podeaua si am parasit-o. Niciodata nu plecasem din locul in care eram...

Mi-am pus zambetul fals pe fata si am iesit din casa, soarele imi era asa strain, oamenii din jur mi se pareau dihanii cu fete inraite de propria lor viata, pe care tot ei si-au ales-o. Am cautat un loc in care sa ma simt in siguranta, sa ma simt bine..nu mai exista nici un loc pentru mine. Brusc, am simitit ca nu mai apartin acestei lumi, ca nu mai am loc, ca nu mai sunt la fel. Ceva in mine se modificase, si aceasta modificare avea sa fie pe vesnicie.

Cand omul este dezamgit de el insusi, cand se indoieste de propria lui identitate si personalitate, cum ar mai putea trai in siguranta deplin intr-o lume in care, oricum se simte stingher, neprotejat si gata oricand sa ajunga prada unui vanator insetat? Masca,zambet fals, cuvinte elegante spuse sa nu ranesc/jenez/ofensez, orice, numai sa nu fiu eu insami. Orice, numai sa nu imi arat identitatea. Ce rost mai am eu, ca om daca trebuie sa par mereu altcineva, sa insemn altceva?

Refuz jocul acesta de a actorul. Nu stiu decat un singur rol, acela de a fi EU, asa cum sunt eu, cea care rade cu gura pana la urechi, cea care plange de ar ineca un oras intreg in lacrimile ei, cea care se daruieste cu totul, cea care iubeste cu intreaga fiinta, cea care se enerveaza usor si bombane, cea care e mereu pregatita sa dea o replica acida. Nu cunoasc teatru, nu vreau sa joc mai multe roluri. Nici macar rolul de EU nu l-am descoperit prea bine, nici macar ce inseamna pe de-a intregul acest rol nu am aflat. Povestea mea are un singur personaj: Eu. Suntem singuri pe lumea asta, oamenii vin si dispar, nimic nu e vesnic, nici macar Eu, Tu, EI.....Si daca tot stiu ca ma voi risipi in negura universului, ce ar fi sa descoper ce anume risipesc?Caci la ce risipesc acum, nu ma voi mai putea intoarce. Am intrat pe usa, mi-am lasat zambetul fals in cuier si acum ma duc in camera....Astept..

S-a terminat la fel cum a inceput, cu un oftat...Ce va urma acum?

O lume fără lacrimi

2008-03-25T00:15:00.004+02:00

Aş vrea să nu mai plâng, să primesc toate loviturile în piept cu graţie, fără să mă smiorcăi atât, fără să par atât de fragilă, aşa cum sunt, de fapt. Aş vrea să nu mai existe lacrimi, să nu le simt fierbinţeala pe obrajii roşii.

De fiecare dată când plâng, simt cum sufletul meu şi trupul meu au obosit să mai lupte cu lumea înconjurătoare. Oare se poate să exsiste tristeţe fără lacrimi? Când plângem, sufletele noastre iau o pauză, se odihnesc. Şi ele obosesc să se mai lupte cu alte suflete şi pur şi simplu se opresc. Şi lacrimile îţi fac apariţia, aşa cum apare curcubeul după ploaie.

De ce ne lăsăm aşa de uşor răniţi, de ce lăsăm lacrimile să ne cuprindă aşa repede? De ce suntem fiinţe atât de sensibile şi puternice în acelaşi timp? Nu e vina celui care răneşte, ci a celui care se lasă rănit. Lacrima ta, lacrima mea....lacrimile noastre sunt identice, însă ele apar la fel?

Cum ar arăta o lume fără lacrimi? O lume în care atunci când eşti rănit, dezamăgit, supărat...pur şi simplu pleci şi uiţi? În care nu mai eşti atât de vulnerabil,în care lacrimile nu au fost inventate...cine le-a inventat? Cine ni le-a pus în noi? Şi de ce nu se termină niciodată? De ce se reîncarcă mereu rezervorul lor? Noi îl umplem, fără să ne dăm seama?!...

Dintre toate lumile imaginate, o lumea fără lacrimi pare imposibilă...

Momente esenţiale

2008-03-22T01:25:00.003+02:00

Astăzi am avut întâlnire cu vechea eu,vechea Adela, pe care se pare, o uitasem undeva departe, şi care urla după propria identitate. M-am revăzut cu vechii mei colegi din liceu. Ce ciudat sună vechii mei colegi. Parcă mai ieri eram lângă ei şi făceam toate nebuniile din lume. Uneori,timpul te schimbă pe nedrept, te face să te înstrăinezi fără motiv. Acum,mă uit în urmă la cea care am fost şi aproape că nu mă mai recunosc. Sunt momente în care mă învinovăţesc pentru că nu am avut mai mult timp, că am fugit în altă lume. Astăzi m-am simţit iar EU, alături de ei, mi-am adus aminte ce fericită eram acum un an, doi, trei ani....

Prietenii sunt cei mai importanţi şi merită să îţi faci timp oricând pentru ei. Îmi pare rău că eu am uitat de voi, sau de fapt,că nu am avut timp...Timpul le omoară pe toate...Şi acum visez la acele momente incredibile petrecute alături de ei..Eram uniţi, eram noi, eram nebuni,eram copii şi sper să fim mult timp mereu prieteni.

Vă mulţumesc mult că nu m-aţi uitat şi că încă vă gândiţi la mine. Am avut cei mai tari colegi din lume în liceu, îmi e dor de acele momente superbe.

Uneori, viaţa pur şi simplu te distrage de la cele mai importante lucruri. Iar eu am ales să nu mai fiu distrasă, să am timp pentru toţi şi toate. După foarte mult timp, mi-am adus aminte cum sunt eu: cea veselă, cea care ştia să se distreze, cea care avea timp pentru toate. Timpul este acelaşi, depinde de tine cum îl împarţi.

Astăzi sunt fericită

2008-03-19T23:33:00.005+02:00

Azi plâng, mâine râd. Cred că aşa am fost mereu, poate din cauza zodiei, Vărsător, poate din cauza felului meu de a fi, poate din cauza vârstei. Zilele mele sunt ciudate, azi simt sentimente contradictorii şi tristeţe nemăsurată, mâine văd lumea în culori, fericire ce îmi face sufletul să explodeze.

Persoanele speciale reuşesc mereu să te facă să vezi frumuseţea vieţii, să îţi aducă zâmbetul pe buze, să simţi că viaţa ta are un sens şi este cu adevărat frumoasă. Suntem dependenţi de cei din jur, de-am fi singuri, singurătatea ne-ar aduce pe marginea prăpastiei.

Astăzi sunt fericită, e prelungirea zilei de ieri, în care am fost şi mai fericită. Zâmbesc, visez, trăiesc, simt, mă simt bine. Scrisesem într-un post de acum două zile că aş vrea să plec, Poate că acum nu mai e cazul, poate că acum e cazul să rămân să văd ce îmi rezervă viaţa.

Majoritatea post-urilor mele sunt destul de pesimiste, negre, mai mult descurajatoare decât încurajatoare. Poate că a venit timpul să las această atitudine în urmă şi să încerc calea optimismului. Până la urmă, asta sunt eu, o persoană veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, energică.

Câteva zile de nelinişte şi tristeţe au adus după ele zile calde în inima mea, zile frumoase şi fericite, care sper să dureze. Neliniştea acum a adus linişte, si ce dor îmi era de mine aşa cum sunt acum.

Uneori, ai nevoie de cei din jur, să îţi aduci aminte de tine, să te regăseşti. Azi m-am regăsit pe mine, prin tine. Azi sunt eu din nou. Azi sunt fericită, nu am mai fost de mult aşa. Zbor şi simt că luminez camera cu lumina din sufletul meu.

Nu ştii niciodată ce îţi rezervă viaţa, ea se schmibă continuu, de la secundă la secundă, aşa că merită trăită din plin şi merită să vezi partea frumoasă în fiecare moment, lucru, loc, om. Fără cei din jur, viaţa noastră ar fi seacă, anostă, iar noi...veşnic nefericiţi.

Zâmbesc, fără motiv, fără sens, dar mă simt aşa bine...Astăzi sunt fercită, ca şi ieri, şi sper să fie şi mâine aşa.

După-amiază de duminică

2008-03-16T15:54:00.004+02:00

Oamenii dezamăgesc intr-una, e prin felul lor de a fi să dezamăgească. Am stat şi am analizat gesturile, acţiunile, cuvintele...majoritatea nici nu înţeleg, felul lor de a gândi şi mentalitatea pe care o au îi împiedică să vadă că dezamăgesc cu adevărat, iar dezamăgirea cea mai periculoasă este cea în doze mici, cea de zi cu zi. Se tot adună picăturile în pahar.

Te opreşti în loc şi încerci să explici reacţii, gesturi, necunoscute ţie. Avem tendinţa de a privi totul din punctul nostru de vedere, din unghiul nostru, unghi ce poate fi complet diferit de cel al altui individ, de aici şi diferenţele majore de percepţie şi înţelegere. Ok. Dar ce faci când eşti conştient de toate acestea şi continui să fii dezamăgit? Înţelegi şi observi că din cauza diferenţelor de gândire, percepţie şi poate chiar diferenţele de cultură, fac ca dezamăgirile să se afle numai de o parte iar cel care le "comite" nici să nu îşi dea seama.

Oare toţi simţim viaţa la fel? Oare tu simţi aerul la fel ca mine, oare tu vezi la fel ca mine? Nu te poţi pune niciodată în pielea altcuiva, însă deseori judecăm sau iertăm.

Când nu mai întelegi acţiunile din jurul tău, nu încerca să le găsesti un sens logic, aşa cum crezi tu că ar fi logic pentru, tine, ceea ce este logic pentru tine, poate fi ilogic pentru celălalt şi invers. Cu cât vei căuta mai multe răspunsuri, cu atât vei descoperi mai multe întrebări. Cel mai bine iei o carte, te aşezi confortabil în canapea,îţi iei cana de cafea şi încerci să evadezi puţin din haosul acesta atât de ordonat al vieţii....

Get another life, this sucks

2008-03-15T23:58:00.003+02:00

Deschid uşa dulapului, îmi iau ce haine îmi vin în mâini şi încep să îmi fac bagajul. Îmi adun tot ce e al meu şi plec...Primul lucru curajos din viaţa mea. Am fost mereu o laşă, o fricoasă, niciodată nu am ştiut să mă impun în nimic, în nici un tip de relaţie. Am stat mereu după alţii, am aşteptat mereu, am fugit după alţii, am plecat capul în faţa lor, m-am umilit, m-am uitat pe mine pentru ei, am tăcut ca să îi las pe ei să zbiere, eu ţipând în interiorul meu până mi se spărgeau pereţii sufletului. Şi tot aşa mereu....

Îmi iau bagajul şi plec, nu mă uit în urmă, îmi pun căştile în urechi să nu îi mai aud, sunt sătulă de oameni, nu fac nimic bun, iar când o fac, o fac din prostie sau din întâmplare. Acum nu mai am nevoie de ei, apar şi mă văd mereu prea târziu. Nu sunt o jucărie, eu la rându-mi sunt un om, şi eu pun punct. Plec. Nu mai spun nimănui să plece sau să mă lase în pace, ci plec eu.

Toate sentimentele sunt stări de moment, viaţa noastră e un amalgam haotic de momente, un accident, o întâmplare, resurse ale planetei irosite degeaba,fără sens.

Îmi fac bagajul şi plec. Nu mai vreau Egipt, nu mai vreau Paris, nu mai vreau Japonia, nu mai vreau nimic din toate astea, vreau alta planetă. Vreau să mă arunc de pe Pământ, în golul Universului.... Să găsesc graniţa Pământului cu alte planete, universuri. Vreau să trec vama,legal, ilegal nu mă mai interesează.

Plec pe jos, arunc cheile şi văd unde ajung, asta dacă nu mă omoară vreun boschetar în drumul meu spre vama centrală a Pământului.. Dar ce ştiu eu?

Nici să scriu nu îmi mai vine, ce rost are? Scriu, îmi transpun sufletul în cuvinte. Şi? Ce rost are? Mi-aş vâna toate sentimentele şi mi le-aş arunca într-un borcan închis ermetic şi i-aş da drumul pe mare, să se ducă dracului şi să mă lase în pace. Nu mai vreau să simt, nu mai vreau să mă gândesc, vreau doar să plec.

Dar în condiţia mea de om umil şi supus, nu am să plec, că aşa e în viaţă. Rămâi. Închizi uşa, vine cineva repede şi o deschide, pui punct, vine cineva şi sterge, fugi, aleargă cineva după tine. Numai că sunt perioade în care nu e nimeni să le facă pe nici una, sunt perioade în care doar visezi să pleci, însă când deschizi ochii...decizi să rămâi. Oamenii din jurul tău te fac să rămâi, să nu mai pleci. Oare...este bine? Ei ar rămâne pentru tine? Ironia sorţii ar fi să te trezeşeti singur, fără cei pentru care ai rămas, şi să fie prea târziu să mai pleci.

Ne minţim că simţim, ne minţim că legăm relaţii, ne minţim că suntem complecşi, tocmai pentru a refuza adevărul cel mai real, dar crud: cât de simplu e omul...de o simplitate clară, înfricoşătoare. Nu e nimic complex la noi, suntem biete fiinţe ce acţionăm conform impulsui, ne potolim cu greu agresivitatea şi răutatea, şi când ne dăm seama ce fiinţe miniscule suntem, dăm naştere la diferite concepte şi sentimente pentru a ne scăpa de simplitatea cu care ne-am născut.

Deschid dulapul....poate plec...poate nu....

Ruga pentru parinti- Stefan Hrusca

2008-03-12T23:22:00.004+02:00

Hoinarind pe net am gasit aceasta melodie cutremuratoare..Doar ascultati, mie una mi se cutremura corpul si imi vine sa plang de cate ori o ascult. Auditie placuta!

http://www.youtube.com/watch?v=_ym_-5XZhwE

Viaţa ca un tablou

2008-03-09T21:03:00.002+02:00

Nimic nu e alb sau negru, cu atât mai puţin în viaţă, ea fiind plină de nuanţe de gri. Aş vrea să poată fi simplu, să pot alege, sau să pot spune: alb sau negru, însă între ele, milioanele de nuanţe cenuşii fac drumul greu dintre cele două.

Acţiunile noastre,şi în general, întâmplările noastre sunt relative. Ceea ce considerăm de multe ori ca fiind rău, negativ, nepotrivit, poate fi complet invers pentru un alt om. Relativitatea asta ne face să fim nesiguri de propriile gânduri, sentimente, decizii. Când pentru tine este bine şi pentru celălalt este rău, începi să te îndoieşti de fiinţa ta sau de cei de lângă tine.

Griul apare mereu aici, el se amestecă uşor cu albul sau negrul... Ca pictor al propriei mele vieţi, imi dau seama câte nuanţe există, câte posibilităţi de a exprima acelaşi lucru prin combinaţii diferite de culori pentru a da aceaşi nuanţă. Însă de cele mai multe ori, aleg cele mai posibile combinanţii, iar nuanţele mele nu ies niciodată cum vreau eu. Nuanţa vieţii mele este cenuşie, dar nu pentru că aşa vreau eu, ci pentru că nu găsesc acel roşu de care am nevoie, acel roşu care fuge de mine. Câteodată, sunt oameni lângă mine care îmi împrumută puţin din roşul acela, şi atunci îmi iese ce vreau eu.

Viaţa mea este pictată cu suflet şi pasiune, cu iubire şi tristeţe, dar este o viaţă trăită. Nuanţele mele nu sunt şterse, capătă strălucire şi contrast.

Tabloul vieţii mele are roşu, negru şi cenuşiu..Albul se află în toate...Cred că astea sunt culorile vieţii, iar rozul...este doar o letargie, o comă. roz nu există, există viaţa în roşu....dar niciodată prea roşu..

Fiecare are culorile vieţii lui..La viaţa mea aş adăuga puţin albastru. Clar, am nevoie de albastru...

Joc de cuvinte

2008-03-07T21:02:00.004+02:00

Am ajuns la concluzia că viaţa noastră se clădeşte pe jocuri de cuvinte, pe replici acide sau timide, tăcute sau răstite. Inimile noastre pleacă hoinare după nişte cuvinte aruncate pe autostrada vieţii şi duse de vânt lângă urechea noastră. Oare cum ar arăta viaţa noastră fără cuvinte? Oare ar mai fi atâtea zâmbete pe feţele oamenilor? Oare inimile lor ar mai bate cu viteza luminii la auzul unor simple cuvinte?

Cuvintele au mai multă putere decât faptele, de multe ori ele ascund faptele sau le eclipsează sau le înlocuiesc. Omul este o fiinţă cugetătoare, dar în acelaţi timp este şi o fiinţă care acţionează. Ori cuvintele , la un anumit nivel, nu sunt numai simple cuvinte, ci au multe înţelesuri în spatele simplelor vorbe. Iar noi oamenii trebuie să descifrăm, să decriptăm mesajul, sa deducem ceea ce vor să ne spună ceilalţi din jur. Oare nu ar fi mai simplu să spunem direct ceea ce simţim? Cei mai mulţi fug de acest lucru, de exprimarea sentimentelor, se simt vulnerabili iar unii nu pun preţ.Însă există o anumită dependenţă de cuvinte, de exprimare verbală, cred că auzul este într-o strânsă legătură cu sufletul. Preferăm să auzim, să fim minţiţi decât să nu fim deloc. Iluzia, visul omului dintotdeauna...

Aş vrea să fie alta lumea, să schimb, să trăiesc în alt univers, dar dorinţele astea par puerile, de fetişcană inocentă care crede că încă poate salva lumea. Tocmai asta e, că am depăşit de mult acest stadiu, şi ce e mai rău, că încep să mă complac în aceste reguli nescrise ale societăţii. Neputinţa, indiferenţa şi ignoranţa, uneori, mă ajung şi pe mine din urmă, oricât aş fugi de ele.

Joc de cuvinte, joc...la asta se rezumă toată viaţa, la un simplu joc( de orice gen), şi ce e mai trist că de multe ori din aceste jocuri ieşim cu inimile frânte sau cu schimbări de comportament, înstrăindu-ne de ceea ce suntem cu adevărat.

O vorbă spune că un cuvânt spus greşit doare mai mult decât o palmă....Şi suntem mai des loviţi de cuvinte decât orice, şi aşa va fi mereu, indiferent de timp, loc sau om.

Parfum de tinereţe

2008-03-07T01:57:00.004+02:00

Dacă timpul şi-ar apleca braţele asupra mea, l-aş îmbrăţişa şi aş încerca să îl fac să îmi explice de ce mereu ne dorim ca timpul să treacă mai repede, să ajungem la anumite etape, ca atunci când suntem la acele etape, să îl rugăm să mai stea, să nu plece, să nu ne lase din braţele lui.

Tinereţea e o virtute ce se risipeşte, care nu este apreciată la momentul ei, ci prea târziu, atunci când este o amintirea, o melancolie a vremurilor trecute. Anii care sunt acum nu vor mai fi, nimic nu va mai fi, fiecare zi din viaţa noastră este unică, trăieşte precum fluturii, o singură zi. Ziua nu are decât o zi la dispoziţie să trăiască şi să moară, este condamnată să moară la sfâarşitul zilei.

De multe ori, îmbin ziua cu noaptea, trec din una în alta, numai ca să mai prelungesc zilele, deşi ştiu că moartea este inevitabilă, dar prelungesc coma. Insomniile îmi guvernează viaţa, e ca şi cum aş vrea să simt fiecare minut cum imi trece prin fiecare por al pielii.

Am înţeles azi că sunt tânără şi încă naivă, dar în acelaţi timp liberă, liberă să mă bucur, să mă distrez, să fac tot ce vreau, chiar dacă acum pare cel mai greu de indeplinit. Am 19 ani, viaţa mă iubeşte, iar eu trebuie să învăţ să o iubesc şi eu la rândul meu.

Femeile sunt tragice, femeile sunt deprimate, iau totul mult prea serios şi analizează şi cel mai mic detaliu. Uneori, sunt de acord cu aceste afirmaţii. Uneori, viaţa se evaporă, se risipeşte, se pierde în urma acestei analize în detaliu a vieţii pe care, de exemplu, eu una, o fac. Acum nu îmi doresc decât să mă bucur de fiecare zi aşa cum e, de fiecare om aşa cum e el, şi eu la rândul meu să reuşesc să îi bucur pe alţii.

Arta de a te bucura de ceea ce ai, de clipa pe care o trăieşti, se învaţă mai greu decât arta de fi mereu dezamăgit şi trist din cauza vieţii pe care o ai. Prima pare destul de visătoare, însă este singura care ar mai putea aduce puţină lumină în acest întuneric creat de lumea în care trăim.

Frământări interioare

2008-03-06T01:30:00.003+02:00

De unde vin toate sentimentele pe care le am acum in mine?De ce le simt atât de intens de parcă inima ar vrea

să părăsească trupul?Şi într-o clipă ochii mi se inchid, mâinile imi alunecă şi trupul cade la pământ.Nu mai am glas,

lacrimile sunt reci şi nu le mai simt,trupul se eliberează de povara sufletului.Toate trăirile mele se risipesc in aerul

îmbâxit şi devin efemere toate visele mele.Simt ca şi cum viaţa s-ar scurge într-o clipită, ca şi cum s-ar irosi in bucla

timpului.

Îmi văd trupul întins pe jos,sângerând,dar eu mă simt atât de uşurată, deşi mi-e dor de acel pretext pentru a suferi,

plânge,iubi,râde.

Întotdeauna mi-am dorit să mor,din clipa în care m-am născut.Acum, că am murit,vreau să mă nasc din nou!

Simt că am glas,dar nu pot ţipa.Simt că ţip,dar nimeni nu mă aude.Deodată nu mai exist pentru nimeni.Îmi voi

duce povara nemuririi pe umerii sorţii.Ce poate fi mai frumos decât să umblu în infinitul cer deasupra lumii materialiste

si superficiale?Acum ating norii ...singură si fără glas.Acum aş vrea sa fiu cu tine,dar nu mai pot.Oricât aş fi suferit,

TU mă făceai să iubesc.Şi nu pot uita asta.Sufletul meu se înalţă împreună cu dorul pentru tine.Şi norii incep să

plângă,cerul se întunecă şi fulgeră,iar eu aleg sa fiu materie risipitoare,dar să iubesc,decât să fiu spirit nemuritor,

vesnic rătăcitor şi singur.

Oare tu ce ai alege în locul meu?Oare tu iubeşti la fel de mult ca mine?Oare tu ai face acest sacrificiu?Dar de ce

eu nu pot alege altceva?De ce mereu mă întorc in lumea derizorie si murdară de sentimente negative...

Credinţa ne ajuta pe toţi să mergem mai departe.Si nu mă refer la credinţa faţa de Dumnezeu,ci credinţa în

oameni şi virtuţiile lor.Credinţa că într-o zi se vor izbăvi şi vor alunga răutatea.

Tu eşti pentru mine ca o iarnă grea.Pe cât de frumoasă,pe atât de rece si grea,imi intri in oase si ma străpungi,

mă doare...mă faci sa plang cu lacrimi însângerate.

Ce e mai presus de noi pe Pământ?Nimic.....Esti o piedică şi izbândă în acelaşi timp.Te urşsc si te iubesc în

acelaşi timp.

Câteodată îmi doresc să mor de tot şi fizic şi spiritual.Să nu mai trăiesc,să nu mai simt viaţa.Viaţa este cea

mai mare povară pe care o primim când ne naştem.Mulţi sunt eliberaţi atunci când mor.Eu...eu astept...Să vii să mă

salvezi de propria-mi fiinţa.Eu, de fapt,am nevoie de tine.Mă hrănesc cu puterea ta,cu dragostea ta,cu lumina din privirea ta.

Ştiu,nu ai inţeles nimic din ce am scris.Nici nu ai cum.Aici e o parte din sufletul meu,aici sunt eu.Nu ma recunoşti?

Eu mă recunosc în fiecare cuvânt.Sunt aici:pesimistă,vie,fericită,tristăa,moartă,iubitoare,încrezatoare.

De fapt,am scris pentru mine,nu pentru tine.De tine m-am folosit ca să mă explic eu.Ştiu că în fiecare dintre noi

este un erou ce se salveaza de el însuşi!!!

Noaptea DJ-ilor

2008-03-02T22:52:00.004+02:00

Aseară am fost la evenimentul organizat de The Mission, la Sala Polivalentă, unde au cântat şi mixat Chicane, M.A.N.D.Y, Jeff Mills şi Monochrome. A fost un specatacol reuşit per ansamblu

Am fost extrem de încântată să îi aud live pe cei de la Chicane, iar M.A.N.D.Y au fost o surpriză plăcută, reuşind să mixeze absolut extraordinar timp de 2 ore, publicul fiind încântat şi receptiv la muzica lor. Jeff Mills a fost cel care a încheiat, fiind adeptul genului trance, mai mult, mie una făcându-mi o mare plăcere să ascult, altora nu.

A fost un show bun, bine realizat, dar marea problemă a românilor nu s-a rezolvat şi şi-a făcut simţită prezenţa, şi anume problema sonorizării. Vă daţi seama că este puţin penibil să vezi cum în mijlocul unei melodii, cel de pe scenă îşi dă duhul şi pare ca şi cum ar fi cel mai bun mim, neştiind că publicul pe care a venit să îl încânte cu muzica lui, nu aude nimic, ba chiar unii îl huiduie şi fluieră. Aici a fost vina noastră, a organizatorilor, că nu reuşim să oferim condiţii bune de la început şi până la sfârşit.

Publicul...de toate genurile, toate vârstele,toate categoriile. Poate că şi faptul că preţul biletelor a fost mai mult decât accesibil, şi anume 35 de RON luat din timp, şi 50 RON la intrare. Tineri, fani clari ai lui Chicane, pasionaţi de muzica house şi evenimente de acest gen, persoane care au venit să mai bifeze unul în agenda evenimentelor.

Ceea ce mi-a plăcut este că fiecare se distra în voia lui, nimeni nu se uita la tine cum dansezi, cum eşti îmbrăcat sau ce telefon ai. Toţi,pur şi simplu se simţeau bine, majoritatea dansau, aşa cum ştiau, fie arătând ca şi cum erau în transă, fie simţind muzica.

Un eveniment destul de reuşit, muzică buna, impresie plăcută, dansat toată noaptea, cu siguranţă mă voi duce la evenimente de acest gen. Regrete celor care nu au putut ajunge. Vă pup şi vă propun să ascultaţi Chicane şi restul prezentaţi aici.

Spectacol la miezul nopţii

2008-03-01T01:19:00.005+02:00

A trecut de miezul nopţii cu puţin, teoretic am început primăvara, astenia o aveam de câteva zile bune, lenea şi sictirul corespunzător acestui eveniment şi-au făcut apariţia la timp. Da, sunt încântată de apariţia ghioceilor, de ciripitul păsărilor, de dimineţile uşor călduroase....

Şi în contrast cu acest sentiment satosfăcător, miezul nopţii a adus cu el şi o stare de nelinişte, de angoasă, ceva ce există în interiorul meu. Pe o canapea stau tolănite gândurile mele de iarnă, uşor amorţite, înţepenite, fără vlagă. Lângă ele, gândurile de primăvară, zglobii şi cu un parfum de prospeţime, li se citeşte fericirea pe chipuri.

Dar între gânduri stă un perete de sticlă, ce le dă voie să se privească, să se analizeze, ştiu unele de altele, însă nu se pot atinge, nu se pot mirosi, nu se pot apropia. Gânduri despărţite de un perete...Se zbat să spargă peretele, să ajungă unele la celelalte. Gândurile de primăvară au mai multă forţă, cele de iarnă par uşor mai graţioase, dar cred că din cauza modului lent în care se mişcă, fără viaţă.

Reuşesc să spargă peretele, explozie de gânduri, de parfum, de prospeţime, de amorţire, gândurile levitează acum deasupra canapelei, în aer, în mintem, în suflet, fug pe fereastră, se duc în lume... 1 martie a venit, gândurile mele au prins glas şi au prins viaţă, neliniştea devine constantă, are un rimt normal şi regulat.

Dacă mi-aş alege anotimpul în care să mă nasc, ar fi primăvara. Aş alege pentru că o dată cu nasterea mea, se naşte totul din nou pe Pământ. Totul prinde viaţă, miroase a prospeţime, a flori, a libertate, a fericire. Fericirea are parfum de primavară amestecat de iarnă, îndulcit cu aroma ploii de vară şi colorat de frunzele toamnei.

Fie primăvară, fie iarnă, fie vară sau toamnă, neliniştea apare în sufletul meu şi îşi găseşte locul potrivit ei, în sufletul meu, unde stă şi hibernează. Gândul bate la poarta speranţei în miez de noapte, ea îi deschide şi îl invită înăuntru.... Aşa se nasc marile speranţe, la miezul nopţii...

Despre om(2): Minciună vs. Adevăr

2008-02-29T23:33:00.004+02:00

Viaţa, uneori, nu este aşa cum ne aşteptăm noi, iar cele mai mici gesturi ne-o pot schimba, fie negativ, fie pozitiv. Gesturile, cuvintele pot fi interpretate în mai multe feluri, sensul lor fiind receptat diferit de cei din jur.

Minciuna, de exemplu, este constanta permenantă în viaţa unui om. Cu ea trăim, cu ea practic ne naştem, şi zi de zi minţim. Uneori ajungem la acel nivel de saturaţie în care nu ne dorim decât să spunem adevărul. Şi ironia sorţii îşi face apariţia...Adevărul spus ar putea răni mai mult decât minciuna ar face-o, ar conveni tuturor. Însă apar mustrările de conştiinţă, îndoiala şi resentimentele, trăiri sufleteşti puternice, care influenţează viaţa individului.

Din punct de vedere moral, adevărul face parte din acele valori morale esenţiale vieţii umane, dar conform altei teorii, totul este relativ, depine cum şi la ce ne raportăm. Consecinţele acţiunilot noastre pot fi diferit interpretate în funcţie de sistemul de referinţă al fiecărui individ în parte. Minciuna este din start vazută ca un lucur negativ, ca reversul şi antonimul adevărului, însă puţini văd şi partea bună a acesteia. Totul are două laturi, una pozitvă şi una negativă, chiar şi miniciuna, când este folosită pentru a crea un efect pozitiv.

Vin momente în care minciuna devine deja un obicei, dar conştiinţa refuză să mai îndeplinească acţiunea, când tânjim să spunem adevărul, însă de multe ori, după ce spunem advărul,rămânem cu un gust amar, de dezamăgire.

De obicei, tot ce nu coincide cu tipul nostru de gândire, cu ideile şi conceptele noastre sau cu informaţiile pe care le deţinem, este respins şi tratat ca fiind minciună. Iată, un exemplu simplu: într-o discuţie cu un amic, despre un oarecare subiect, se ajunge la un moment în care amândoi deţineţi informaţii diferite, vedeţi lucrurile în mod diferit, şi amândoi replicaţi: "Nu este adevarat.." şi încercaţi să vă impuneţi opiniile. Însă,poate fi adevărat din partea ambelor părţi, numai că nu coincide adevărul unui individ cu cel al celuilalt, ceea ce duce la impresia de minciună sau de neadevăr.

Deşi toţi susţinem că ne dorim adevărul, că nu vrem să fim minţiţi, există situaţii în care nu suportăm adevărul şi preferăm să fim minţiţi sau refuzăm adevărul. Minciuna face parte din viaţa noastră, la fel de mult cum face parte şi adevărul, deşi ştim mai bine să minţim decât să spunem adevărul, şi o facem şi mai des.

Iluzia poate creea noi drumuri în viaţă,poate aduce schimbări, ne poate face să credem în ceva şi poate şi reuşim să îndeplinim acel ceva. Marii filosofi au vorbit de-a lungul istoriei filosofiei despre aceşti doi termeni, aceste concepte, încercând să elucideze şi să creeze teorii perfect valabile pentru a explica şi da un înţeles.

Bine sau Rău, Adevăr sau Minciună,toate acestea fac parte din viaţa omului, şi toate pot fi relative, de la om la om, de la mentalitate la mentalitate, de la percepţie la percepţie, însă lumea în care trăim este cladită pe aceste concepte( şi nu numai).

Atât timp cât va exista Minciună va exista şi Adevăr, pentru că prima este consecinţa secundei, derviă din ea şi există datorita existenţei celeilalte. Iată Yng şi Yang, elemente ce se complementează şi care nu pot exista unele fără celelate.

În memoria unei persoane dragi

2008-02-27T21:58:00.003+02:00

Închid ochii, încerc să îmi aduc aminte chipul ei şi imaginea ei, e prezentă în sufletul meu şi va fi mereu. Ochii ei , chipul şi nostalgia din privirea ei vor dăinui mereu peste viaţa mea.

Dacă ar fi aici, i-aş ura un simplu La Mulţi Ani şi i-aş oferi o îmbrăţişare, aşa cum prietenele îşi oferă după ce se revăd după mult timp, dar nu este şi nu va mai fi.

Moartea uneori este prea grăbită şi vine atunci când te aştepţi prea puţin, lasă urme adânci şi provoacă răni prea greu de vindecat.

Îmi doresc ca această persoană să fie un înger, aşa cum merita, iar ea va fi mereu steaua mea pe cerul întunecat.
La multi ani....ti-aş fi spus....

Despre om(1): Erou şi Laş

2008-02-27T00:50:00.004+02:00

Fiecare om, înlăuntrul său este un erou, şi în acelaşi timp un laş. De ce spun asta? Pentru că în sufletul nostru avem curajul necesar pentru a face tot ceea ce ne dorim, însă în realitate fugim de multe lucruri bune, de şanse, ne luptăm cu propria noastră neîncredere în noi înşine.

Când suntem mici, mereu se găsesc diverşi adulţi care să rostească geniala replică "Ce vrei să te faci când vei fi mare?". Şi cu o sinceritate de invidiat şi cu o strălucire în privire, fiecare îşi exprimă visul. Numai că în timp, visul moare încet, încet nu pentru că visul nu e mai e acelaşi, dar pe măsură ce creştem, ne dăm seama cât de vulnerabili suntem şi cât de greu este să îţi atingi visul.

Pe de altă parte, visele se schimbă şi o dată cu vârsta, se produc anumite schimbări în interiorul nostru, iar ele sunt cele care ne ţin în viaţă. Dacă nu ai vise, se spune că trăieşti degeaba, iar când nu mai ai vise sau nu mai ai ce implini, mori. Într-adevăr, visele ne guvernează viaţa şi ne pot schimba cursul ei, anumite evenimente complet neaşteptate pot schimba ţelurile noastre, şi sensul vieţii.

Orice fiinţă este duală, cred că nimeni nu ajunge până în adâncul sufletului celuilalt niciodată. Uneori, nici măcar noi nu ajungem în adâncul sufletului nostru pentru a ne cunoaşte. De multe ori, fugim de noi înşine.

Eroul şi laşul se plimbă braţ la braţ pe holurile vieţii, se ajută unul pe altul şi aproape că sunt prieteni, când unul e nesigur şi obosit, iese celălalt la rampă. Când unul nu mai are putere, celălalt îi sare în ajutor.

Eroii depin de cei laşi, eroii se nasc pentru că laşii nu au curajul de a fi ei înşişi eroii proprii vieţi, întotdeauna depindem de ceilalţi.

Totul este relativ şi diferă din ce unghi priveşti, omul rămâne o enigmă vie, necunoscuta ce nu îşi găseşte rezolvarea, fiinţa complicată şi complexă.

Este o oră târzie în noapte, oră unde meditaţia este mai potrivită decât cuvântul, aşa că pentru în seara asta este de ajuns despre om.

Fuga ingerului

2008-02-22T00:42:00.004+02:00

Ingerul coborase aripile peste rautatea mea, lacrimile lui albastre curgeau peste ochii mei inrositi de lacrimile mele. Am fugit de sub aripile lui, am alergat mereu cat mai departe de el, mi-era frica de bunatatea lui, mi-era rusine cu rautatea mea, cu sufletul meu hain, ucisesem, facusem crime in interiorul meu murise tot ce era bun, ramaneau adieri de amintiri.
Ingerul fugea dupa mine, eu alergam si mai tare; il vedeam cum obosea. L-am alergat pana i-am ucis aripile,pana s-a prabusit la picioarele mele. Am ucis un inger. Fugea numai pentru a ma apara pe mine, insa eu am fugit mereu de tot ce era bun, nu intelegeam, altii au fugit de langa mine inexplicabil, nu as fi vrut sa fuga si el de langa mine. Am preferat sa fug eu de el, dar nu am vrut niciodata sa il omor. Azi nu mai sunt om, ci criminal de inger pazitor. Cine poate trai cu asa ceva pe constiinta? Nu prea sunt apropiata de Creator, dar acel inger...era atat de uman, de fragil, usor de ranit, dependent de aripile lui. Nu am sa uit niciodata imaginea lui in urma mea, cu aripile ce i se frangeau usor si se tranteau pe pamantul atat de neprimitor, cum cu fiecare pas, fugea viata din el tot mai mult, toti fugeam unii de altii incercand sa ne apropiem unii de altii, de fapt. A murit la picioarele mele, fara sa spuna nimic, nu s-a plans, era ca si cum stia exact cum va muri si de ce. A cazut la picioarele mele,mi-a facut semn sa iau o aripa cazuta sa si sa o pastrez. Ingerul sangera, l-am luat in brate si atunci o lumina divina mi-a oribit privirea si ingerul a disparut spre cer. Aripa e tot ce mi-a mai ramas....
Uneori, fugim de tot ce ne-ar putea face bine, ne-ar face fericiti, pentru ca suntem egositi si fricosi, vrem acel lucru pentru totdeauna, si nu vrem sa suferim nici o clipa. Preferam sa fugim de lucrurile bune decat sa le avem si sa traim cu gandul ca le-am putea pierde. Inevitabil, totul se pierde in aceasta lume, totul moare, uneori si ingerii...
Ingerul murise, eu stateam in acel parc intinsa pe jos cu aripa lui, din cer picura sange...

Moartea vietii

2008-02-19T14:12:00.005+02:00

Intodeauna o fermecase senzatia asta de deja-vu ce o simtea mai mereu in viata ei, nu intelegea cum atunci cand isi intorcea capul, corpul ei parca se schimba, timpul se oprea in loc, oamenii erau brusc din necunoscuti, cunoscuti, toate astea pentru o fractiune de secunda ce trecea atat de incet si sacadat, parca timpul era ireal,parca se masura altfel. Nici macar lumina soarelui nu ii mai atingea trupul la fel.
Desi o fermeca aceasta senzatie,acum ii era mai mult frica, se comporta ciudat. Sangele aproape ca ii pocnea in vene, greutatea corpului o punea la pamant. Rezemata de acel zid, se uita in gol la tot ce o inconjura. Atunci isi daduse seama ca tot ce vedea, traia acum, mai traise o data, si inca o data, si inca o data. I se repeta viata la infinit si ea nu putea face nimic. Credea in reincarnare, dar nu asta era aici. Ea pur si simplu era condamnata sa isi traiasca aceeasi viata la infinit. Uneori uita, treceau multe vieti fara sa isi aduca aminte, alteori impactul era prea mare. Acum era ceva diferit, acum ceva se schimba in ea. Deja isi stia fiecare gest pe care avea sa il faca, totul era premeditat, totul era de la sine inteles, iar avea de gand sa traiasca cu asta pana la sfarstiul vietii asteia.
Se duse acasa ,se intinse in pat, inchizand ochii si incercand sa adoarma, insa deja stia ca nu va putea dormi, urmatorul gest il anunta pe celalalt.Infinitatea si nemurirea o speriau de moarte, o stare de anxietate o acapara. Ce putea face? Ce poti face cand iti stii viata din gest in gest,cand stii ca aceeasi viata ai sa o traiesti la infinit?
Ea a ales sa se sinucida, stia ca asta e singurul gest pe care nu il mai facuse niciodata, deci nu avea cum sa se repete. Isi luase perna si si-o puse pe fata, o tinu asa cateva zeci de secune, si dintr-o data, din strafundul creierului si al amintirilor aparu o imagine in mintea fetei: senzatia de deja vu isi luase locul. Mai incercase si alta data sa se sinucida insa nu a reusit, totul se repeta si acum, insa ea nu avea aceasta amintire. Fata incremeni, simti ca viata ei nu ii mai apartine, ca nu mai are liber arbitru, deja se simti partasa la un joc murdar si diabolic al unui om scrintit.
Nu ii mai ramanea nimic din viata ei, nu mai avea nimic, intindea mana dupa o cana, simtea ca a mai facut gestul asta, ca mai fusese undeva, candva, in acelasi loc, la fel. Totul se repeta,ea nu mai avea nimic, decat o caricatura de viata, fara liber arbitru, fara nimic.Nici viata nu si-o putea lua, traia intr-o inchisoare a vietii ei. Se intreba de ce Creatorul i-a luat liber arbitru, de ce la un moment dat il avea si acum totul ii este repetitiv,pus deja pe masa vietii, fara ca ea sa poata alege?
Nu avea nimic de facut decat sa traiasca condamnata aceasta viata, fara libertate, fara putere de alegere si cu senzatia aceasta de deja vu mereu in ea. Nu mai avea dorinta de viata, nici o bucurie nimic, era doar un corp care traia, se plimba si consuma,sufletul ei nu mai avea viata si nimic din ea nu mai era ceea ce candva se numea OM.
Ideea de repetare la infinit a vietii, de viata deja aleasa si predestinata, ar duce la disparitia vietii spirituale a omului.
Omul e facut sa aleaga, daca ii iei acest drept si aceasta putere,il poti transforma usor intr-un simplu animal.

Can you read my name?

2008-02-15T17:54:00.005+02:00

Ca intotdeauna, Sagy a avut grija sa imi paseze inca o leapsa, este la moda jocul asta. Mi s-a parut interesant si m-am conformat. Iata ce a iesit.(arata foarte bine numele meu in chineza)

Leapşa constă în publicarea transliterării chinezeşti a numelor lor. Pentru această operaţiune nu e nevoie de ştiut chineza, ci de accesat următorul link:LINK.

Nu am sa dau leapsa la nimeni, o sa o pastrez pentru mine:) dar cei care reusesc sa imi citeasca numele in chineza primesc un premiu de la mine:))Cine se incumeta?

Aleea Amintirilor

2008-02-15T03:35:00.006+02:00

- Esti proasta, stiai nu?
- O da, cand vine vorba de tine, sunt proasta, si imi place,spuse ea razand isteric.
- Dar imi place de tine si asa.
- Da, arat bine.
- Esti urata, nu arati bine, insa ai ceva in ochii aia ce nu e cunoscut Pamantului.
- Cine a zis ca sunt de aici? si radea in continuare ea, ca si cum era drogata.
- Mereu o sa fii proasta mea,spuse el usor intimidat de zambetul ei.
- Pai normal, facem un cuplu de prosti exemplari, si il saruta tandru pe buze.
Erau asa de naivi, acolo, in tineretea lor, pareau invincibili si de neatins, acum se iubeau, acum se faceau prosti, acum se sarutau, acum se bateau, se aveau unul pe altul si le era de ajuns.
- O sa duc dorul acelor gropite.
- Pleci undeva fara mine? spuse fata cuibarita in bratele lui.
-Plec, plec ...sa iau tigari.
- Ei hai, ca nu e asa departe, e doar la colt. Si apoi fata tresari in bratele lui si il saruta pasional. Zambetele invadasera camera, ai spune ca iubirea lor e nemuritoare.
- Prostutule, stii ca va trebuie sa ne suportam o viata intreaga unul pe altul.
- Prostuto, eu te suport, si mai ales am sa te suport daca suntem in Vama si mai avem si o bere rece, vara...Ah, sa vezi ce am sa te suport.
- Eh, o sa mergem in Vama mereu da? spuse fata entuziasmata.
- Mergem unde vrei tu, numai sa ne ajunga banii.
- Da-i dracu' de bani, facem cheta, si tot facem rost de bani.
- A, ai planuit deja?spuse el izbucnind in ras.
- Of, numai vise in capsorul ala al tau frumos.
- Pai e singura mea libertate in visare, nu platesc taxe, nu platesc chirie, e taramul meu secret, spuse fata cu hotarare.
- Ma duc sa iau tigari si suc.
- Hai mai stai,prostutule, tine-ma in brate.
- Vrei sa murim de sete unul in bratele altuia?
- Eh, tu te duci mai mult dupa tigari decat pentru suc.
- Iti iau si o ciocalata, spuse glumind baiatul.
- Bine, dar sa fie cu lapte. Si sa vii repede.
- Tu asteapta-ma in pat si continua sa visezi, sa imi povestesti ce ai visat cand ma intorc, hai ca fug si vin repede. O saruta parinteste pe frunte si iesi pe usa, grabit sa revina inapoi la prostuta lui.
Prostuta a asteptat o ora, o zi, un an, o viata si nu a venit prostutul ei inapoi. Visele ei au murit in drumul spre tigari, au ars precum scrumul, inecate apoi de fumul durerii. In fiecare zi se plimba pe Aleea Amintirilor,printre copacii aurii, isi regaseste cate o amintire, iar drumul este infinit....
Tineretea e raiul visarii, uneori e bine sa te trezesti la timp singur, altfel vei fi trezit inevitabil de realitatea cruda. Totul se risipeste pe lume,pana si omul, cea mai puternica ramane AMINTIREA, ea ajunge sa fie imagine paralizata si infirma a ceea ce lega candva oameni, ajunge sa fie o radiografie a vietii, averea oamenilor.
Guvernati de amintiri, ingropati de amintiri, ne traim viata pe jumatate, miscorand numarul amintirilor pe jumatate....
Sufla-mi din Iad praf de fum pe gene, sa pot uita amintirile, arunca-mi cristale de momente esentiale, sa imi fac colier cu ele si adu-mi un cosciug de ruine sa ma ingrop in adancul sufletului zbuciumat de cutremurul amintirilor.
La sfarstitul vietii toti cei dragi imi vor fi murit, insa amintirile le voi avea mereu. Nu raman decat cu amintiri din viata asta. Astept urmatoarea viata.....

Cafea cu aroma de dragoste

2008-02-14T20:53:00.005+02:00

Dragostea se gaseste peste tot, intr-un bob de cafea, in petala unui crin, in lacrima unei fete, in zambetul unui copil, in bratele unui barbat. Peste tot in jurul nostru exista dragoste. Ea nu este numai de Valentine's Day. Nu condamn aceasta zi, nu imi place, nici nu imi displace. Cred ca cel mai mult ma amuza. Am fost zilele trecute la Sala Dalles(celebrul targ de cadouri) sa arunc si eu un ochi, sa vad ce mai e pe acolo.Nimic nou! Inimile alea mari pe care scria Te iubesc, aceleasi inimi care erau si anul trecut, aceleasi standuri cu parfumuri, aceiasi tipi din Peru care se chinuiau sa agata niste gagici blondute incantate ca cineva le zambeste si le baga in seama. Pana si asezarea era aceeasi, am mers cu ochii inchisi la etaj stiind exact si unde voi gasi tot. Evident, m-am cam lovit de toti. Un miros de vanilie gretos imi inunda narile si imi provoca o greata grabita. Femeile erau toate calare pe acele perne in forma de inima cu mesajul evident "Te iubesc". Se imbulzeau toate sa ofere inimi artificiale iubitilor lor, neintelegand ca singura inima pe care o vrea un barbat este probabil, cea pe care o are deja,oricum, inima ta, a femeii de langa el. Nu vrea o inima rosie imbibata de parfum ieftin cu un mesaj devenit deja banal. Nu vor cutii roz cu inimi si alte chestii din astea siropoase. Macar sa oferim cadouri care au un sens si o valoare, care sunt utile, nu niste falsuri.Ei pur si simplu ne vor pe noi, naturale, iubindu-i si lasandu-ne iubite de ei. Un sarut, o imbratisare, un zambet, o masa calda(dupa caz), lucruri marunte.Nu ne iubesc mai mult daca le daruim ursuleti care le spun ce mult ii iubesc,felicitari care sunt niste declaratii false si reci de iubire, sau celebrele inimi. Mai bine va duceti la iubitii vostri si le spuneti in fata cu cuvintele voastre ce simtiti si ce insemn ei pentru voi. Si nu trebuie sa fie neaparat pe 14 februarie. De ce nu pe 24 februarie?Dragobetele,dragii mei. Sunt multe zile in care va puteti oferi dragostea unuia altuia. Nu trebuie pe 14 februarie sa explodati ca un vulcan, iar pe 15 sa va stingeti, sa uitati toate cele spuse pe 14.
Eu gasesc dragostea in tot ce ne inconjoara, exista, altfel ne-am omori intre noi, da,exista bunatate si iubire,nu trebuie sa ne rezumam la dragostea pentru un barbat sau o femeie.
Fiti sinceri unii cu altii, nu daruiti nimic din ceea ce nu exista, nu daruiti iluzii, falsuri, doar pentru ca asa trebuie, daruiti ca aveti ce darui. Nu daruiti inimi false, care nu bat, care nu au viata, nu faceti declaratii fara forma si fond, ci doar iubiti, iubiti daca simtiti, traiti si bucurati-va.
Eu am gasit dragostea in aroma unei cafele extraordinar de buna, cel mai bun cadou intr-o zi ca aceasta. E o cafea magica:), ma duc sa sa savurez dragostea din ea...

Invers

2008-02-10T03:47:00.000+02:00

Vant si ocean, aruncat peste un munte de insensibilitate,
Versuri ce nu sunt versuri, sunt doar ciudat aranjate.
Destui oameni sunt in tipar, eu as vrea sa creez unul nou
Nu prea mai am inspiratie, nu prea mai stiu sa aduc ceva nou
Ma plicitsesc singura, ideile fug de mine.
Ma tot gandesc la iubire, ce inseamna ea.
As vrea sa nu stiu, as vrea sa nu vorbesc despre ea.

Zambet pus pe fata de un licarit al unui sunet mut. Picatura de roua arsa de ceara unei lumanari de sticla aruncata pe idealul unei vieti.

Iubire insangerata de glontul indoielii, inima inmormantata in cimitirul amintirilor.

Ceata isi face aparitia la fereastra mea, plutesc cu ea, si sunetul noptii o ia la goana

Vioara pe fundal, fumul de tigara in camera, aroma iasomiei, imaginea iluziei perfecta.
Cum poate fi o iluzie perfecta? Ce o face imperfecta, visarea eterna sau lipsa curajului de a o transpune in realitate?
Insomnie acuta, nopti ce se pierd la jumatate inecate in lacrimi, nascute din iubirea insangerata de indoiala. Inima inca traieste in acel cimitir al amintirilor, insa in curand va muri definitiv. Nu mai pot dormi, nu mai pot trai asa, totul in jurul meu moare, nimic nu mai e viu, ma indepartez de lume, de tot ce m-ar putea aduce la viata. Prefer aceasta coma spirituala, decat viata asta fada, fara gust, fara culoare, fara nimic. Iadul perfect ar fi nemurirea intr-o lume ca asta.
Culoare albastra pe obrazul roz al acelei picaturi de apa pe acel gand auriu al tristetii. Nu stiu cum sa mai exprim tristetea, nu gasesc metafora cea mai buna. Durerea nu se citeste, nu se scrie, se simte atata de adanc si profund ca nu mai exista mijloc de exprimare.
Gratia gheisei in timpul dansului cu evantaie, privirea inocenta a ei, insa lipsa ei de viata proprie. Iubire imposibila, clinchetul linistii unei cascade rosii.
Care ar fi definitia lipsei de curaj? Viata mea inchisa intr-un borcan, asa cum se inchide un fluture pentru a fi pus in insectar.
Visul cel mai de pret al omului, sa creada ca moartea nu e dureroasa.
Adevarul cel mai mare: dupa moarte, nu mai e nimic, tocmai asta ne sperie pe toti NIMICUL.
Obsesiv mergea un melc pe acea frunza,pana ce frunza a cazut, strivind acel melc de pamant. Dar oare unde vezi frunze si melci in mijlocul lui februarie? Nu vezi, insa poti scrie orice...imaginatia nu are frau, la fel cum si visatul iti asigura fericirea cand nu esti fericit. De ce nu am spus nefericit? Nefericitul este cel ce nu a cunoscut niciodata fericirea, cel ce nu este fericit a cunoscut fericirea chiar prea mult, si ii duce dorul.

Cunoasterea noastra, atat de mica si relativa, ne va duce la pierire, uneori misterul are mai mult farmec si mai mult adevar decat cunoasterea in sine.
Clipirea unei gene, o mica tornada in ocean.
Sper sa nu raman ceea ce sunt, dar sper sa fiu mereu ceea am fost, sperand ca voi fi mereu aceeasi.
Vocea cristalina a sufletului meu ma adoarme usor, omorand acea insomnie constanta.
Rationalul meu nu gaseste aceste randuri cunoscute lui, insa citindu-le cu sufletul isi au tot sensul.
Uneori ne distrugem singuri prin chinul nostru de a fi/gandi rational. Dar atunci la ce nevoie de sentimente? Ele sunt prelungirea ratiunii, nascute tocmai din ratiune, in prelungirea ei

Viata este un izvor ce va seca mai devreme sau mai tarziu, este un motor creat sa se strice si sa fie inlocuit, viata se termina orice ar fi si nu mai e nimic dupa ea, degeaba ne amagim. Uneori clipa asta poate fi ultima.
Sentimentele trebuie lasate sa traiasca si ele, sa creasca, sa fie marete. Uneori sunt sentimente negative, alteori sunt cele mai frumoase, dar fara ele, am fi doar niste roboti, insa orice am imita, nu putem imita frica de moarte.

Ghetar de foc aruncat peste cer, privit de un suflet care inca mai crede in ............
Sfarsit de poveste.....invers......

O mica leapsa

2008-02-05T22:23:00.001+02:00

Daca Sagy m-a lepsuit, m-am conformat si am scris(desi e cam ciudata leapsa, dar fie:)

Intră pe Wikipedia şi caută după ziua ta de naştere (doar ziua şi luna) şi apoi:
1. Notează 5 evenimente care s-au întâmplat în acea zi
2. Notează 5 aniversări importante (zile de naştere)
3. Notează o moarte cu însemnătate (ce aiurea sună!)
4. Notează o sărbătoare.

I. Evenimente:
1865: S-a întemeiat Societatea culturală "Ateneul Român", din iniţiativa lui Constantin Esarcu, Nicolae Kretzulescu şi V.A. Urechia.

1871: Războiul franco–prusac: Parisul capitulează în faţa armatelor prusace

1933: Guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod semnează, sub auspiciile Ligii Naţiunilor, "Acordul de la Viena", care asigura împrumuturile capitaliştilor străini, contractate în vederea "asanării economico-financiare a ţării", prin reducerea salariilor, concedierea a 30% dintre muncitori şi funcţionari, sporirea şi încasarea regulată a impozitelor.

1941: După rebeliunea legionară din 21 ianuarie - 23 ianuarie 1941, se constituie un nou guvern, prezidat de generalul Ion Antonescu, format exclusiv din militari şi tehnicieni.

1986: Catastrofa navetei spaţiale "Challenger", a cărei explozie, la 75 de secunde de la lansare, a provocat moartea celor 7 astronauţi aflaţi la bord

II.Aniversari:
1600: Papa Clement al IX-lea (d. 1669)

1889: Martha Bibescu, principesă şi scriitoare româncă (d. 1973)

1936: Alan Alda, actor american

1940: Ion H. Ciubotaru, etnolog, folclorist şi eseist român

1981: Elijah Wood, actor american

III. Decese:

1725: Petru cel Mare, ţar al Rusiei (n. 1672)

IV. Sarbatoare:

Ziua internaţională a mobilizării împotriva războiului nuclear, proclamată de Consiliului Mondial al Păcii, sărbătorită din 1966

Asa...si in nici un fel

2008-02-05T00:41:00.000+02:00

Iluzia spulbera visul inca de la nastere.
Asa cum vantul imi zdruncina sufletul
Asa cum inima se sperie de bataia ei.

Ura naste iubirea inca de la moartea ei
Asa cum apa imi potoleste foamea de sete
Asa cum iadul se naste in flacarile sale.

Ingerul isi rupe aripile dinainte sa ii creasca.
Asa cum demonul il iubeste pe Creator
Asa cum Isus cauta drumul inapoi.

Iubirea nu le invinge pe toate.
Asa cum valul se ineaca in propriul ocean
Asa cum cerul se intuneca la lumina stelelor.

Moartea aduce nasterea intotdeauna.
Asa cum lipsa sangelui ucide
Asa cum durerea naste placerea.

Fericirea nu se atinge mai niciodata
Asa cum cerul se tine in palma dar nu se atinge
Asa cum soarele il inchizi in suflet pana iti ia foc fibra.

Zambetul este singurl lucru frumos.
Asa cum desertul e unic si peste tot
Asa cum muntele nu se darama niciodata.

Puterea e atat de slaba in fata durerii
Asa cum suntem toti in fata unui copil
Asa cum minciuna se sinucide in fata adevarului.

Viata se termina prea repede.
Asa cum un fluture moare intr-o zi
Asa cum trece eternitatea intr-o clipa.

Asa si in nici un fel, timpul nostru se scurge prin vene.
Eternitatea se aporpie de final
Asa cum viitorul a inceput sa moara
De cand ne-am nascut, de cand am avut trecut.
Asa si in nici un fel, toate se risipesc in timp!

Am obosit...

2008-02-04T23:33:00.000+02:00

Oftez, am obosit, am obosit sa ma simt mereu obosita si suparata, parca nu as avea acum lumea la picioare, doar sunt tanara. Nu vad de ce m-as gandi la lucruri rele, ganduri negre ce imi acapareaza mintea asta ce fuge tot mai departe. Oftez, obosesc...Ma simt minusucula tocmai pentru ca imi astept acel imperiu, dar nu invat niciodata ca el nu apare asa, peste noapte, ci se cladeste, ori eu acum nu cladesc nimic. Uneori imi urasc sufletul asta imposibil si mintea asta incurcata pe care o am. As da orice sa fie lucrurile mai simple, dar se pare ca nu fac decat sa le ingreunez mereu prin propria-mi existenta, care si asta e minuscula.

Aer imbaxit, aer vechi, aer de lamentare, aer ce ma sufoca, aer euforic de betie. Uneori as vrea sa levitez, uneori as vrea sa fiu in cer, pe un nor, dar astea sunt prostii. Trezeste-te, fetito din somnul asta absurd in care te afunzi!
Ca om nu stiu ce promit, ca femeie...nici atat, de obicei nu promit mai nimic. Traiesc, insa simt uneori ca traiesc degeaba sau ca nu imi gasesc adevaratul scop. Aceleasi zile repetitive, aceleasi fete, aceleasi situatii de care mi se face sila.
Ieri se repeta in azi, azi se repeta obsedant in maine, maine devine viitor trecut, toate par de mult uitate. Traiesc un prezent ce pare trecut de mult, iar viitorul nu mai e niciodata nou, ci e un simplu deja vu.
Azi am simtit oboseala in mine cum nu am simtit niciodata, nu mai puteam sa fac nimic, eram nauca. Acum mi-am gasit un moment in care am pace si liniste, si e momentul sa ma rup de tot ce ma tinea de trecut, de temeri, vise...iluzii. Prezentul vreau sa il fac real,nu mai vreau aceeasi stare anosta si moarta, letargia si coma in care ma aflu ma vor omori.
Un pahar de vin, o melodie pe gustul meu, o liniste interioara destul de mare...Acum simt prezentul ca fiind real, aproape ca ii simt respiratia in ceafa mea, respiratie cristalina ce ingheata sentimentul si timpul in loc.
Am ales sa ma relaxez si sa uit iluziile tampite, am ales sa uit si sa ma nasc din nou, am ales sa fiu eu, dar alta, niciodata nu ma voi uita pe mine, insa voi fi alta. Am obosit sa mai scriu, sa mai fac radiogarfie asupra sulfetului, am obosit sa ma explic mereu,sa ma analizez. Nu mai vreau, nu mai e nevoie....
Traiesc pacea in acel nor de fum, in acea picatura de apa ce cade usor pe podea, in acea nota muzicala ce imi gadila timpanul, in acel gust ce imi inunda gura, in aceasta clipa eterna, vesnic trecatore...
Spulber usor oboseala, inec gandul negru, eliberez sufletul tanar din mine, ce zace in adanc, dornic sa isi arata ce are mai de pret: tineretea si chipul tanar, fara riduri al sufletului. Muzica pe fundal, stare de beatitudine si visare,prezent, eternitate inchisa intr-o clipa...

Vizita neasteptata

2008-02-03T00:19:00.000+02:00

Mi-e greu sa scriu aceste randuri, de fapt refuz sa scriu aceste randuri. De multe ori ma intreb de ce dracu' mai scriu? Ce rost are sa imi citeasca lumea lamentarile? Si oricum..bine ca nu sunt multi care citesc..de fapt, nu stiu numarul exact al celor care citesc.
Indoiala...daca nu ar fi acest sentiment de indoiala, viata mea ar fi alta. Am accese de furie, imi vine sa imi strang viata de gat si sa o scuip, imi vine sa imi calc sufletul in picioare, sa il bat pana incepe sa ii curga sangele prin vene. Totul din cauza indoielii. Am inceput sa ma indoiesc si de faptul ca traiesc cu adevarat, fiecare decizie buna pe care o iau, o contest mai tarziu, indoita de faptul ca ar putea fi buna. Numai indoieli. O sa se aleaga praful de viata mea mai devreme decat se risipeste viata unui fluture,si el traieste doar o zi.
Sunt furioasa, pe mine si indoiala asta nenorocita care s-a mutat permanent la mine in suflet si nu gasesc nici o metoda de a o alunga. Nu are nici un fel de remuscare ca a intrat nepoftita in casa altui om, ca este nedorita si ca nu vreau decat sa o arunc in strada, sa o las sa moara acolo. E invincibila si mai si rade in nasul meu cu nesimtire: "Fraiero, credeai ca scapi de mine? Eu zic sa incepi sa te obisnuiesti cu mine, vom face casa impreuna mult timp de acum incolo". I-am zis sa se duca dracului....mi-a raspuns razand ca de acolo vine. Nu am mai facut nimic, m-am dus in bar sa beau.
A doua zi m-am trezit cu mahmureala si cu gandul ca am baut prea mult si mi-am imaginat-o. Ducandu-ma in bucatarie am dat peste Indoiala. Era acolo, lua micul dejun, pe locul meu, bea din paharul meu, manca din farfuria mea. " Auzi, stii ceva, ia-ti tacamurile tale" si i-am smuls din mana furculita. A inceput sa rada obsesiv in fata mea. Mi-a zis ca nu mai e nimic al meu ca impartim totul de acum. Imi venea sa ii sparg fata. Am ales sa plec,culmea, din propia mea casa.
Stau singura si ma gandesc...ce fac cu Indoiala? De ce a pus piciorul in pragul casei mele, si mai rau, cand i-am deschis? Sub ce forma a aparut, in cine sau in ce s-a deghizat? Numai daca as stii...poate as stii si cum sa o alung, asta inainte sa ma atasez de ea. Nu vreau sa stau cu ea toata viata mea, nu vreau sa ma indoiesc de tot si toti din jurul meu, nu pot trai cu indoiala asupra mea mereu. Trebuie sa gasesc un plan...
Am ajuns acasa, eram singura. M-am bucurat, am crezut ca poate si-a dat seama ca nu are nimic de facut aici si a ales pe altcineva. Atipisem cand o vad intrand pe usa, era asa fericita si mandra de ea. Imi venea sa imi smulg parul din cap.
- Vad ca nu te bucuri de prezenta mea.
- Cum ti-ai dat seama? Nu te vreau, nu te suport., i-am replicat.
- Tu crezi ca mie imi place de tine? Nu, dar asta e slujba mea, nu am ce face.
- Slujba ta?am intrebat mirata. Pentru cine lucrezi.
- Ti-am zis, pentru Dracul, si arunca un zambet fals pe mutra insensibila.
- Auzi mai lasa-ma cu replicile astea ale tale, ma tot innebunesti cu Dracul, i-am spus deja usor nervoasa.
- Auzi draga mea, stii ce imi place la tine, ca tu nu crezi in Dumnezeu, dar ti-e frica de Dracul. Cum poti sa ii accepti prezenta unuia dar anulezi existenta celuilalt? Sunt ca apa si focul, impreuna exista sau nici unul.
- Auzi ma, tu ai venit sa imi tii mie teorii filosofice aici? Ce stii tu despre ce cred eu, si mai ales, in ce cred eu?
A inceput sa rada si s-a dus in dormitor. Avea stilul asta de a-mi spune ceva si apoi a ma lasa asa in aer, spanzurata de propriile mele ganduri, cred ca asta era rolul ei. Vroia sa imi testeze nervii, iar eu eram foarte nervoasa in ultimele zile, plus stresul din jurul meu... Simteam in permanenta sa sparg cate ceva, de cele mai multe ori imi venea sa ma duc la ea si sa ii sparg ei in cap niste farfurii sau ce gaseam la indemana. Mai bine mi-as lua niste pastile.
Citeam, eram concentrata. Apara in dreptul usii, cu un aer proaspat, aproape ca imi parea frumoasa.
- Ce faci imbracata cu bluza mea? am intrebat-o mirata.
- A, mi-a placut foarte mult,plus ca albastrul este culoarea mea preferata si imi sta si bine.
- Uite, iti dau niste bani, du-te si ia-ti o bluza, dar sa nu te mai atingi in viata ta de hainele mele ,si in general, de tot ce e al meu , ai priceput? Acum du-te si da-o jos de pe tine, si pune-o la spalat, nu vreau sa am mirosul tau ieftin pe pielea mea fina.
- Nu incerca sa ma umilesti ca nu prea ai cum, insa eu te-as putea umili oricand,mi-a raspuns pe un ton calm, incredibil de calm avand in vedere ce ii spusesem.
- Sunt cam satula de atitudinea ta, cine dracu' te-a chemat aici? Cum ai intrat?
- Nu Dracul m-a chemat, tu m-ai chemat, el doar m-a trimis in urma cererii tale, si tot tu mi-ai deschis, insa nu m-ai vazut,erai prea beata de tot ce era in jurul tau.
- A, eu ti-am deschis? Inseamna ca tot eu te pot da in suturi afara, sau poate inca mai ai putin bun simt si iesi singura ca sa evitam o scena penibila.
- Tu esti deja penibila, nu iti dai seama?Uita-te la tine,la viata ta,la cei din jurul tau si vei vedea cat de penibila esti.
- Te urasc, iesi afara! si aproape ca am inceput sa plang in timp ce urlam la ea. M-am dus in dormitor, am inchis usa, si am plans pana a rasarit soarele. Am decis sa nu ma duc la munca. Oricum munceam pentru altii, tot ce faceam era pentru altii. Azi fac totul pentru mine.
Am iesit in camera, Indoiala era in bucatarie, gatea. Mirosea bine.
- 'neatza, somnoroaso. Uite micul dejun si cafeaua, excat cum iti place tie. Si imi afiseaza un zambet de care aveam nevoie atat de mult in acele momente, aproape ca imi placea.
- Mda...apreciez ca incerci sa fii prietenoasa, insa nu tine, nu vreau nimic.
- Te-ai trezit cu fata la cearceaf? Hai, stai jos!
- Nici nu am dormit, dar nu asta conteaza, i-am replicat. Atunci a fost primul moment in care am vazut-o descurajata,pana atunci stia sa imi dea replica, sa isi impuna cuvantul, acum parca se retragea, parca obosise sa se lupte cu mine. Brusc, am simtit compasiune, eram tulburata, nu intelegeam daca o uram atat, de ce imi parea rau ca face exact ce vroiam eu? Fara sa imi dau seama,m-am asezat la masa si mi-am luat farfuria in fata. A ridicat ochii, m-a privit si o lumina bizara i-a aparut in privire.
- Ai vazut ca nu era greu? Sa imi spui daca iti place cafeaua, mi-a spus si apoi a inceput sa fredoneze un cantec ciudat. Am mancat tot timpul privind-o cum aranjeaza si face curat in bucatarie.
- Da, e buna, exact cum imi place mie.
- Aa, ce bine, ma bucur ca am nimerit!
- E ciudat, hai uite, acum sunt calma, hai sa vorbim serios despre aparitia ta in viata mea si ce vrei de la mine, i-am spus bandu-mi linistita cafeaua. A lasat tot, s-a asezat langa mine si si-a aprins o tigara.
- Aici gresesti, eu nu vreau nimic de la tine, ci tu vrei ceva de la mine, doar ca nu ti-ai dat seama inca.Eu sunt in vizita, sunt musafira ta. Asta e misiunea mea, sa iti dai seama ce vrei, de ce m-ai chemat, sa rezolvi si apoi eu dispar definitiv sau pana o sa ma chemi din nou. Teama mi-e ca ma vei chema din nou, spuse ea cu un ton usor tremurand, ca si cum ar fi trista.
M-am uitat uimita la ea, imi amortise mana, nu mai stiam ce sa fac, ma uitam la ea si incercam sa imi dau seama daca am un miraj sau chiar este adevarat. In momentul in care mi-am varsat cafeaua peste mine, din greseala, mi-am dat seama ca nu este un vis.
- Am impresia ca traiesc in alt univers. Nu te cunosc, nu stiu ce vrei de la mine, eu nu vreau nimic de la tine, nici macar nu te suport.
- A, dar pana sa iti dai seama ce vrei de la mine , dureaza si ani, stai linistita!
- Poftim!? Va trebui sa te suport ani de zile? am tipat speriata.
- De ce trebuie mereu sa fii agresiva, sa tipi? Fii mai calma, nu sunt asa rea cum ma vezi tu, doar ca nu vrei sa ma vezi altfel, desi, acum prin replica pe care ai dat-o, mi-ai dat de inteles ca accepti faptul ca vrei ceva de la mine.
- Ma, tu esti desteapta, dar pe mine nu m-ai citit bine, nu vreau nimic de la tine. Nu vreau nimic, intelegi?Nu vreau decat sa pleci,poti sa faci asta? i-am zis, apropiindu-ma de ea.
S-a ridicat, s-a uitat la mine si s-a indreptat spre usa.
- Daca plec, maine tot tu ma vei chema, si o vei face implorandu-ma, fara sa iti dai seama, asa ca mai bine raman ca sa eviti momentul penibil de a ma implora. Si iesi pe usa.
Am stat 3 ore pe ganduri, in acelasi loc, uitandu-am in gol, fara sa ma misc, doar respiram ,atat mai puteam. Incepusem sa o iau in serios, sa ma gandesc la tot ce mi-a spus. Ma uitam atent,la toate scenele din viata mea si nu gaseam nici o scena cu ea, nu gaseam scena aia blestemata in care am lasat-o sa intre in viata mea. Dar am vazut cat de mult ma schimbasem in timp, simteam ca ma ofilisem, ca deveneam doar o stricaciune, o mortaciune, ca nu mai aveam vlaga in mine,singurul element viu erau lacrimile. Am inteles ca ma indoiam,ca mi-era frica si de umbra mea, sa nu fiu dezamagita si de ea, mi-era teama sa mai visez, visele mi-au spulberat viata, mi-au luat-o si au aruncat-o pe faianta si ea s-a spart precum un bibelou de portelan, s-a facut mii de bucati, care nu mai pot fi lipsite. Sunt mici fragmente dintr-un film ce ar fi putut fi bun, insa actorii erau de duzina, iar regizorul, intr-un acces de furie l-a rupt, acum nu mai sunt decat niste imagini. Mi-era frica de orice sentiment pozitiv ce m-ar fi cuprins, eram tematoare la orice pas pe care il faceam. Dar, in acelasi timp,stiam ca nu asta sunt eu, ca nu pot trai asa, ca am nevoie de ceva sa ma fac sa revin la cea care eram pe vremuri, nu puteam fi mereu neincrezatoare. Nu mai cred in nimeni, in nimic, si nici in mine. Ma desconsider eu insami, sunt atat de jalnica, incat imi vine sa ma scuip singura. Nu inteleg unde mi-e sufletul si ce vrea el, e ca si cum ar fi plecat si s-ar fi ratacit de mine. Sau mai rau, ca si cum ar fugi de mine tocmai ca sa nu il gasesc, ii e frica ca i-as putea face rau.
Plangeam, plangeam cu capul pe masa din bucatarie, atat de tare incat nu mi-am dat seama cand Indoiala intrase in casa si ma privea fara sa schiteze ceva, din pragul usii.
Am ridicat privirea, mai ca imi venea sa ma ingrop singura.
- Da, ma asteptam sa te gasesc in halul asta, atat stii, sa te lamentezi, sa te plangi si sa versi tone de lacrimi, sa omori milioane de lacrimi, doar pentru ca suferi tu, egoisto, la ele nu te gandesti? Ridica-te si sterge-ti lacrimile, si cere o data in viata ta ajutorul. Nu e nici o rusine.
Ma simteam cumplit, nu as fi vrut sa ma vada niciodata asa, m-a umilit, sau chiar eu ma umilisem. M-am dus in baie, era prima data cand o ascultam, m-am spalat si am iesit afisand un zambet fals si ponosit pe fata.
S-a uitat la mine cu usoara urma de mila si mi-a zis:
- Daca te-ai vedea de aici, ti-ai da seama ce zambet fals ai, te tradeaza ochii umflati si rosii. Hai sa iesim pe afara,la o plimbare.
In ziua aia ne-am plimbat mult, ne-am simtit bine, am ras, eram impacata, ma facea sa rad, era ca o prietena si dintr-o data mi-a spus,pe un ton sobru:
- Sunt o tampita, noi doua nu avem voie sa fim prietene, intelegi? Tu trebuie sa scapi de mine, sa ma omori, eu sunt ca o boala, mai mult rau iti fac, decat bine.
- Dar tu esti singurul lucru bun din ultimul timp, m-ai pus pe ganduri, m-am gandit la mine si viata mea, am inceput sa iti dau dreptate..
- Bun, asta inseamna ca intalnirea noastra se va sfarsi curand. Hai mananca inghetata, ca se topeste.
Amorteala si tacerea s-au lasat peste noi si inimile noastre.
In seara aia am avut un vis, am visat scena in care i-am deschis usa Indoielii la mine in suflet, in casa. Era imediat dupa ce Dezamagirea ma imbolnavise, moment in care am fost pusa la pamant de cei din jur si de mine, nu mai credeam in nimeni, nimic...Eram neant si neantul din mine vroia o casa in care sa se verse. A intrat pe furis Indoiala. Abia atunci mi-am dat seama, dupa ce am vazut scena, ca Indoiala vroia sa ma saleveze de gustul amar al Dezamagirii, si chiar daca durea la inceput, trecea.Era mai bine daca ramaneam putin cu indoiala, decat cu dezamgire totala. A alungat dezamagirea si i-a luat locul. Nici nu mi-am dat seama. Era salvarea mea Indoiala.
M-am trezit razand, cu gandul sa incep viata din nou, sa pun amintirle intr-un raft, sa le inchid acolo si sa nu le las sa imi afecteze viata. Vroiam sa ii zic si Indoielii, am iesit grabita din dormitor si m-am dus in sufargerie. Nu era nicaieri, am cautat peste tot. Am ajuns in bucatarie si am gasit un bilet pe masa de la ea:
" Ma bucur ca ti-ai dat seama de ce m-ai chemat si ce vroiai de la mine, a fost o intalnire interesanta, in general imi plac intalnirile cu oameni ca tine, atat de incapatanati, de obicei atunci traiesc cel mai mult. Si mereu reusiti sa ma surprindeti,voi oamenii. De obicei ma chemau imediat dupa ce venea Esecul, tu m-ai chemat dupa Dezamagire, durerea ta era atat de mare incat , initial, am refuzat mi se facuse mila, iar asa ceva nu este permis in Iad. Da, chiar de acolo vin, si acum ma duc acolo,sa ard in flacari. Stai linsitita, nu asa rau pe cat iti imaginezi, mie chiar imi place, dar gusturile nu se discuta. Iti doresc sa nu mai ai nevoie de mine, sa ai parte de tot ce vrei, si sper ca in timp sa nu mai fii asa agresiva, esti urata cand te enervezi. Sper sa nu ne mai intalnim. Aici unde stau eu nu ti-ar placea. Adio"
Am citit, am inteles si mi-am pus cafea in cana, era deja facuta. Indoiala trebuia sa ma asculte, eu nu eram ca ceilalti, aici avusese dreptate. Ceva din ea ramasese la mine, uitase sau eu nu lasasem sa ia de tot cu ea, i-a ramas parfumul pe bluza mea albastra.
Inca ii simt mirosul aici...pe canapea. Imi beau cafeaua si ma pregatesc sa ma imbrac, am o alta zi stresanta la serviciu, si azi chiar trebuie sa ma duc, desi stiu ca atunci cand voi veni acasa voi fi singura. Incepusem sa ma obisnuiesc cu ea....

Deşert

2008-02-01T22:13:00.000+02:00

Aseara m-am culcat cu gandul la copilarie, si nu stiu de ce sau cum, am visat desert, am visat cum ma plimbam prin Sahara. De mult timp nu am mai avut un vis asa frumos, atat de real. Am simtit cum ma pierd in frumusetea visului, cum ating nisipul, cum ma contopesc cu desertul. Nu numai ca era un vis, dar intruchipa o dorinta enorma. Simt ca si cum as fi fost teleportata in desert si lasata sa ii descopar frumusetea prin simturi. Nu vorbeam, doar traiam, eram acolo singura in mijlocul neantului. Si nu mai vroiam sa plec, as fi ramas pentru totdeauna acolo,singura in desert. Nu as fi regretat, aura mea cred ca mai avea putin si lua foc la ce sentimente puternice aveam, era o explozie totala a trairilor. Vis intens, aproape real, acum simt ca as fi vazut Sahara cu ochii me, ca mi-a atins pielea mea desertul, ca m-a imbratisat si nu mai vroia sa imi dea drumul. Ma iubea desertul, ma venera iar eu eram la picioarele lui. Il stransesem tot in palma si nu mai vroiam sa ii dau drumul, nici vantul, nici soarele nu ma faceau sa plec. Desertul meu iubit ma proteja de toate. Parca traiam intr-o simbioza eu cu el, parca eram aceeasi fiinta.
La un moment dat, am simtit ca este un vis, un vis ce avea sa atinga finalul. I-am spus desertului si a s-a intristat. Am inceput sa plang, ploua. Desertul zambea, mi-a multumit, si a spus ca lacrimile mele l-au mantuit, ca numai eu i-am adus ceea ce cauta el de mult timp. In acelasi timp, m-am bucurat, si imi doream ,totusi, sa nu se mai opreasca lacrimile mele ca el sa poata fi fericit. Insa bucuria mea era asa mare, ca lacrimile au murit si ploaia s-a oprit. Desertul a tacut, m-a luat in brate si mi-a sarutat buzele.
Final de vis..m-am trezit, eram acasa in pat, dar stiu ca eu de fapt am fost in Sahara:)!Ramane secretul meu si al desertului!

Doi straini

2008-01-31T11:53:00.000+02:00

Vis frumos de tinerete,vis etern
Crescut in spumele apei, hranit de razele soarelui.
Doi straini,privindu-se in ceata diminetii,
Tinandu-se de mana, privind cu speranta
In naivitatea varstei, cerul.

Doi straini, o simpla fata, un simplu baiat.
Unindu-si ideile,sentimentelte, mainile.
Visul lor, visul zilelor de vara,zilelor de tinerete.
Numai furtuna i-ar putea darama, i-ar putea desparti.
Zambete si priviri, toate i-ar uni.

Visele se spulbera, se termina, se irosesc
Asa cum o floare se ofileste fara apa, fara viata.
Visul lor e pe final, se aude orchestra pe fundal.
Melodie de final, final melodramatic.
Asa simte fata...

Final normal, asa simte baiatul...
Era un simplu vis,pianul se opreste.
Amintirile,parfumul, zambetul
Atata a mai ramas din sceneta aceasta
Se trage cortina...

Doi straini ce au fugit unul de altul
Cu frica sa nu se cunoasca.
Strainii vin si pleaca, se uita
Asa s-au uitat si cei doi straini.
Se aud aplauze.....

Sfarsit de ianuarie...inceput de 19 ani

2008-01-28T10:42:00.000+02:00

Acum 19 ani,intr-o sala de spital, se nastea o fetita care isi urla dreptul la existenta din toate puterile. Si a urlat pana a ajuns in dimineata zilei in care implineste 19 ani, adica ziua de azi.
19 ani e o varsta interesanta, las in urma varsta unica de 18 ani:), cel mai frumos an din viata mea, deci urmatorul trebuie sa fie pe masura celui anterior. Cum ma simt la 19 ani? Pai..tanara:) si multumita de viata mea, fericita ca am o familie,prieteni si oameni care tin la mine in jurul meu, ca sunt sanatoasa, ca sunt zlglobie si plina de viata. Ador acest sentiment al tineretii cum ca am intreaga viata inainte, e varsta in care crezi ca poti sa indeplinesti orice vis. E frumos!
Imi dau seama ca fericirea se face din lucruri marunte, eram atat de fericita la niste mesaje pe care le primeam de la prieteni, eram fericita ca ma trezeam cu telefon de la prietena mea cea mai buna sa imi spuna La multi ani, eram fericita ca pe mess toata lumea isi aducea aminte de ziua mea..Asta conteaza cel mai mult, sa ai in viata oameni cu care sa te bucuri,prieteni, familie, oameni care tin la tine. Eu va multumesc tututor celor care v-ati adus aminte de ziua mea si va multumesc ca sunteti langa mine!
Acum,la 19 ani, ma simt bine, plina de viata si cu dorinta de cunoastere! E inca perioada inca, in care faptul ca adaugi an nu inseamna ca ai imbatranit, ci perioada in care ai parte de cei mai frumosi ani!

Strada Sperantei

2008-01-23T23:29:00.000+02:00

Astazi m-am plimbat foarte mult. Am tot alergat pe strazi, de nebuna. Cautam Strada Sperantei, credeam ca mai exista. In toata cautarea acea haotica, am dat numai de strazi cu nume ciudate Stada Tristetii Care Nu Mai Dispare, Strada Dezamagirii, Strada Dracului. La un moment dat am dat de Strada Zambetului, dar nu stiu cum am reusit, ca iar m-am ratacit si nici strada aia nu am mai gasit-o. Nu prea am intalnit oameni azi, era cam pustiu orasul...de ce oare? Sesiunea e de vina, toti se izoleaza. Hm.... Mai aveam un reper , Strada Fericirii. Intr-un final am intalnit un om si l-am intrebat daca stie cum sa ajung la Strada Fericirii. S-a uitat mirat la mine, a afisat un zambet de superioritate si apoi mi-a zis pe un ton calm si sec: "Strada asta nu exista, o cauti degeaba!". Mi se parea ciudat. Apoi, l-am intrebat de Strada Sperantei. Mi-a dat niste indicatii destul de confuze, cica trebuie sa trec pe langa Strada Plangerii, iar la colt cu Strada Luminii si a Tristetii e strada ce o caut. I-am multumit si am plecat in cautarea mea.
Ok, problema mea e ca nu gasesc acea strada si am cautat-o cu disperare, ma poate ajuta cineva cu informatii?

Leapsa

2008-01-23T22:03:00.000+02:00

Primita de la Sagy:
1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Găseste a 5-a propozitie/frază.
4. Postează pe blog textul următoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

Probabil ca nimeni nu ma va crede, dar eu aveam Freud" Opere 1" iar pasajul este din lucrarea "Totem si tabu":

"Frazer a acceptat apoi ideea ca aceasta restrictie fusese dictata nu de un soi de respect religios, ci de faptul ca s-a observat ca nici un animal nu se hraneste cu cu carnea altor animale din specia sa, tragandu-se concluzia ca a face contrariul insemna sa anuleze identificarea cu totemul si sa se aduca prejudicii puterii ce doreau sa obtina asupra lui."

"Restrictia se mai explica si prin straduinta de a castiga favoarea animalului, crutandu-l."

"Frazer nu a ascuns de altfel dificultatile pe care le prezinta aceasta explicatie si tot atat de putin s-a incumetat el sa indice calea pe care obisnuinta afirmata de miturile neamului Arunta, de a contracta casatorii in interiorul tribului,s-a transformat in exogamie."

"Atat punctul tare, cat si cel slab al teoriei lui Frazer bazata pe Intichiuma il constituie afirmarea naturii primordiale a institutiilor celor din neamul Arunta."

O dau mai departe la: Skag, Catalin, Cineva,

Niste filmulete adunate de pe ici, de pe colo:))

2008-01-22T01:16:00.002+02:00

Pixar - Lifted - video powered by Metacafe

A Proof of Madness

2008-01-14T21:39:00.001+02:00

Take me away, away from this world
I don't find my place here
There is nothing left for me
Only the wind in my hair
And the tears in my eyes.

Come next to me,closer and closer
Break my fear, break me
And make something new from me.
Make me a stone, make me a flower
Make me something that doesn't have
Feeling or emotions.

Make me your written name
On the wall of your soul
Call me when you feel alone
Share your joy with me.

There is nothing left for me
There is nothing here.
I will always be on the road
The road of this demonic world.

And when I am gone,
I want you to remember me
Like you always knew me
And never forget me.

Everything around us smiles
Is the smile of this tear
That goes down on my cheek
But this is only a dream.
I wake up...I am here now.

I left my dreams and hopes
At the door of this sky.
I have nothing else more
Except my heart and your smile.
We shall see the power of your smile
Deep in my heart,covered with stars
All around the sky.

This is a bad dream
Turned into a sweet dream.
This is my only desire
Flowing threw my blood
A dream about an happy ending.

I brought some fuzzy thoughts
From my lost soul
That is on your floor
And tried to smile.
It worked! I am smiling
Is time to go search my inner love,
To discover those things I've lost
And to bring some light into my eyes.

I am giving you a proof of madness!

Fericirea de a trai

2008-01-04T19:36:00.001+02:00

Prima bucurie pe acest an este zapada. De mult timp nu am mai vazut atata zapada in Bucuresti,astea sunt momentele in care nu mai am de ce plec la munte iarna, evident nu se compara mahalaua asta, cum o numeste un filosof in viata, cu peisajul de munte, dar totusi parca acum am o particica mica din munte in fata casei mele. Astept acum bataia cu zapada,bulgarii de zapada, omuletii de zapada, si poate acum am sa invat sa iubesc cu adevarat iarna. Cred ca asa am sa imi incep anul, invatand sa ma bucur de ce am , de ce e in prezent, prezent mult diferit de trecut. Da, am sa ma bucur de ce am..cati oameni se pot bucura cu adevarat de ceea ce au? Majoritatea ne dorim ce nu avem sau ce nu puteam avea, insa nu pe toate le puteam avea, sau nu atunci cand ni le dorim.
Citeam acum cateva zile despre nenorocirea realitatii, si cum cautam fericirea prin administrare de diferite substante in corp(alcool,tutun),tocmai pentru a scapa din realitatea cotidiana, fericire ce vine intr-o alta realitate, sau cel putin asa am inteles eu vorbele marelui Freud:). Maretia vine atunci cand observi ca realitatea iti poate aduce nenorocire, dar e singura in care traiesti,si atunci incepi sa te bucuri si sa cauti un motiv de fericire in ea insasi. Ai o singura viata, o singura realitate si daca nu stii sa te bucuri de ele, timpul e irosit si ai mai irosit inca o viata degeaba.
Cred ca viata ne este data din doua mari motive:ca sa dai la randul tau viata si ca sa inveti sa te bucuri de ea. Este o lunga calatorie, cu bucurii,peripetii,tristeti,oameni noi si vechi, oameni care ii stii pentru o perioada,vin la momentul lor si plec la momentul potrivit.
Atatea vieti mor nefericite pentru ca oamenii nu au stiut sa le dea un rost si sa bucure de ele! Uneori ea te pune la incercare mai mult decat trebuie, sau poate asa credem noi, de fapt ea ne da atata cat puteam duce,poate chiar mai putin. Exsitenta omului este o problematica ce ar trebui sa ne intereseze pe toti,nu sa traim doar asa ca cineva ne-a dat viata in maini si noi nu stim ce sa facem cu noi.
E greu sa gasesti fericirea, si e si mai greu cand ai gasit-o si nu stii ce sa faci cu ea. Oamenii stiu prea des sa raneasca, iar noi stim sa ne lasam prea usor raniti. Indemnul meu nu e sa fiti rai, ci sa nu va lasati asa usor atinis de tot si de oricine.Realitatea insasi este un joc, in care esti automat bagat o data cu nasterea ta ca individ.
Fericirea de trai nu se cauta, nu se gaseste, ea exista in adancul sufletului tau si asteapta sa fie descoperita. Poate aceste ganduri ratacite par atat de mici in fata marilor probleme, dar poate ca marile probleme nu ar mai parea asa grave daca ne-am gandi putin la ce avem. Lacomia omului este infinit de mare:mereu vrem ce nu e al nostru, ce nu avem, ce nu putem avea, doar ca sa avem, cu cat avem mai mult consideram ca suntem impacati. Dar nu putem avea totul, si noua ne lipseste acest lucru:puterea de a te bucura de ceea ce ai. Impacarea cu sine este cea mai importanta." Sa devii ceea ce esti" este indemnul lui Nietzche. Alegerile pe care le faci iti apartin, destinul de multe ori ti-l faci.
Fericirea de trai este adanca in suflet si ii simt glasul,se apropie cu viteza luminii si are de gand sa erupa asemenea unui vulcan, iar lava sa imi incalzeasca sufletul inghetat.
Atunci cand oamenii nu mai au vise sau sperante, nu iti mai ramane decat simplu fapt sa te bucuri ca existi!

Punct si de la capat...An Nou

2008-01-02T23:39:00.001+02:00

An nou, alte zile, alte ganduri..cine stie.Am inceput anul intr-o stare ciudata, insa am invatat ca nu conteaza unde te prinde anul nou atat timp cat esti cu prietenii, familia, si in general, cu cei pe care ii iubesti. Imi doresc ca acest an sa imi aduca pace sufleteasca si sa am un an linistit,sa am liniste si fericire, sa reusesc sa imi duc proiectele pana la capat, sa am prietenii langa mine, pe cei la care tin, si sa le fie bine si lor si mie.
Anul asta vreau sa fie un an bun, am lasat in urma unul dintre cei mai interesanti ani din viata mea: am devenit majora, am dat si luat bacul, am intrat la facultate, am intalnit oameni noi, interesanti si speciali, am aflat ca pot si singura sa fac unele lucruri si am aflat mai multe despre mine, intr-un fel mi-am descoperit o parte din eu...
Voua va urez un An Nou bun, plin de impliniri si regasire de sine, sa nu uitati de prieteni si sa ii tineti aproape, sa zambiti mai mult ca in celalalt an, sa invatati sa fiiti impacati cu voi, sa daruiti, sa iubiti si sa o spuneti, sa traiti cu adevarat! Sa reusiti sa nu repetati greselile din anii trecuti si anul acesta sa fie unul bun si cu reusite! La multi ani!

Fetita alerga....

2007-12-30T22:25:00.001+02:00

Alerga, alerga...Fetita alerga intr-una, fara sa se opreasca si fara sa se uite inapoi. Ii era prea frica de ce ar putea gasi in urma ei. Se mai oprea sa isi traga sufletul,dar frica a ceea ce ar fi putut veni din spate o impingea sa alerge in continuare.Se mai impiedica si cadea pe zapada deja topita, era plina de noroi si avea cateva rani in genunchi,pantalonii erau rupti de la atatea cazaturi. Desi frigul ii intrase in oase, nu avea alta optiune decat sa alerge. A alergat o viata, uneori se mai ascundea, numai asa se putea odihni, dormea mereu numai cu un ochi inchis, ii era prea frica. De fapt, frica ii dominase mai toata viata si ii guvernase viata. Pornea usor la drum, macar acum cat nu o vedea nimeni, Insa cum incepeau sa apara oameni ea isi incepea maratonul, ar fi castigat toate concursurile si ar putea foarte bine sa devina atleta, numai ca drumul ei nu are si un capat, viata ei e un alergat continuu. Fetita se mai schimbase, ii crescuse parul, incepuse sa capete forme, capatase trasaturi finute si mature, in curand avea sa devina adolescenta. Insa nu se putea opri din fuga ei. Asta facea de o viata, atata stia..sa fuga si sa ii fie frica. Cu ele a mers la brat toata viata: fuga si frica. Simtea ca viata ii trece printre degete, ca de fapt nu traieste, ca tocmai de asta alerga, sa gaseasca viata pe care considera ca o merita, fugea catre fericire, nestiinda, biata de ea, ca nu o va gasi niciodata sau nu va sti ca a gasit-o.
Fetita..acum nu mai era chiar fetita, dar tot alerga, mai tare ca niciodata. Devenise frumoasa, inalta, zvelta, ochii ei ascundeau o nuanta cafenie nemaivazuta,dar si o tristete nemarginita,parul precum abanosul crestea si parea singurul element viu, picioarele deveneau din ce in ce mai puternice, semn ca stiau ce fuga le asteapta si de acum incolo. Era singura, se obisnuise,aproape ca vroia sa se opreasca din alergat.
De-a lungul timpului a intalnit oameni, care,curiosi fiind, o luau de mana si o opreau din fuga, ea cadea in capcana, credea ca asta e viata spre care alergase si se oprea, dar toti i-au dat drumul, au pierdut-o in multime si nu s-au mai intors dupa ea. Fetita a asteptat, dar stia ca nu o va mai cauta nimeni, insa speranta, cea mai rea dintre toate rautatile cutiei Pandorei, o facea sa mai astepte. Insa nu venea nimeni...si fuga continua. Multi au mintit ca vor fi iubiti, frati, oameni de baza si au plecat, au fugit sau nu au ma vazut nimic in ea, unii au plecat fara sa spuna adio, dar fetita a inghitit in sec si a mers mai departe, insa acum putea sa se uite inapoi,desi inca ii era frica. Pe drum a mai intalnit si alte fetite ca ea,insa erau puse la pamant si ranite,le-a ingrijit si a plecat, a intalnit si alti oameni, unii au apreciat, altii nici nu au multumit, dar ea stia ca e menita sa alerge mereu, fie de frica,fie ca toti,pana la urma, ii vor da drumul la mana si iar se va pierde in multime,pe alte taramuri.
Tot ce mai apreciaza fetita sunt soarele, zapada, si taramurile neexplorate inca de ea. Insa stie ca nu mai vrea sa fie singura. Ii e frica sa se opreasca din fuga, daca se va opri unde nu ii e locul? Cine nu ii va da drumul la mana? Sau cine o va cauta?Fetita incepe sa planga, cade in genunchi si se intinde pe pamantul rece si umed...ar vrea sa ramana asa pentru totdeauna,picioarele nu si le mai simte iar frigul a amortit-o complet. Isi spune in sinea ei, ca asta e sfarstiul drumului ei, ca degeaba a cautat viata, ca a dat de moarte, ca degeaba a cautat fericirea. Incepe sa creada ca de fapt, ea s-a desprins din mana tuturor,si nu ei i-au dat drumul, ca ea pleca, si nu ei.Lacrimile curg pe fata inghetata,demortindu-i-o usor.Se uita pe cer, se insereaza, si vede numai Luceafarul care ca, de obicei,apare mandu,primul, pe cer. Simte ca nu mai poate, ar vrea sa se ridice, insa nu mai are de ce, si nici nu mai poate. Este la capatul puterilor.
Deodata, simte o mana care trage de ea, abea deschide ochii, nu prea vede bine, vede in ceata o silueta de om, care ii intinde o mana si se chinuie sa o ridice. E paralizata de frig...sau tristete, nici ea nu stie de ce sufera mai mult.
O voce calda ii sopteste: Da-mi mana fetito, sa te ajut sa te ridici, sa te duc la caldura, ce cauti singura si pe jos, in frigul asta? Fetita se uita la silueta, inca nu desluseste cine e sau ce e..ar vrea sa se ridice dar isi zice in sinea ei...Daca mana care acum vrea sa ma ridice, este cea care ,mai tarziu, ma va azvarli la loc pe jos si ma va pune la pamant?

Adiere/ Stea

2007-12-25T19:18:00.001+02:00

Nu prea mai am nimic...Inchid ochii si ma cuibaresc sub plapuma la caldura, iarna asta e friguroasa si ma face si pe mine sa inghet...sau eu fac iarna sa inghete cu raceala mea? Cine dintre noi e mai rece? Eu sau Ea? Inchid ochii, incerc sa ma cufund in lumea viselor, acolo e singurul loc unde imi pot topi lumea cu caldura, aici nu imi ramane decat sa fiu o craiasa a zapezii. Si ma cufund usor, tacuta in lumea viselor mele. In vise sunt o stea ce straluceste pe cerul intunecat,eu ii dau lumina, sunt cea mai frumoasa dintre toate, sunt cea dintai stea de pe cer. Acelasi vis se repeta in fiecare seara,aproape ca am ajuns sa imi doresc sa ajung mai repede in pat, sa ma pot intoarce in lumea stelelor mele, sa revin regina stelelor. Nu cred in nimic, nu mai vreau nimic, nu mai simt nimic, raceala anotimpului ma acapareaza cu totul. Hai totusi sa incerc sa zambesc, dar cui sa ii zambesc?
Nu mai stiu sa ma bucur de viata, de ce am , de cei din jurul meu, nu vreau decat sa ma intorc in al meu cer, sa imi fiu a mea stea, sa reusesc sa stralucesc o viata, sa fiu tot ceea ce candva mi-am dorit. Intr-o zi...
Pulbere si praf de stele se imprastie pe aleea pe care merg, drumul meu este impodobit cu stele care mai de care mai stralucitoare, toate imi soptesc ca ma asteapta sus pe cer, sa stralucesc alaturi de ele, sa le simt simtirea.Oare tu imi simti mie simtirea? Sau eu sunt doara adierea rece ce iti trece pe langa tample in acele zile fioroase in care eviti sa iesi din casa? Eu nu mai vreau sa fiu o adiere, ci o stea, sa fiu vizibila,luminoasa, calda, intangibila. Am sa iau acel praf si am sa imi acopar trupul cu el...stelele ma vor imbraca.Apoi am sa zbor fara sa ma uit inapoi, am sa ma duc langa Luceafar sa imi traiesc destinul.
Cinismul si sarcasmul,zambetul amar,lacrimile inecate,rautatea spintecata si bunatatea calcata in picioare,toate le las in urma. Toate sentimentele bune au fost adieri, cele negative au fost fulgere ce mi-au strapuns inima..Ori o stea nu are sentimente, ea traieste pentru a straluci in ochii tai. Iar ca adiere nu am sa reusesc sa stralucesc in ochii nimanui,asa ca ma metamorfozez in stea sa stralucesc in ochii vostri, sa va aduc la orbire.
E Craciunul...Astept sa imi primesc cadoul, am pregatit deja sa fac schimbul: ii voi da Mosului adierea in schimbul unei stele. Nu mai vreau sa fiu o adiere...
Langa brad, ma uit pe fereastra, ninge, miroase a cozonac, imi astept cadoul...Craciun fericit!

De dragul Craciunului...

2007-12-22T22:25:00.001+02:00

Jingle bells,jingle bells...cantecul iernii categoric. Nu puteam ramane imuna la spiritul Craciunului,si spiritul sarbatorilor m-a cuprins si pe mine. Aceasta sarbatoare, draga mie, intotdeauna va fi in sufletul meu. Este incredibila atmosfera, mirosul de cozonac, zapada(in cazul in care e,in Bucuresti nu prea isi face aparitia),bucuria, luminitele, bradul...tot. Si sa nu uitam de Mos Cracium:). Da, categoric sarbatoarea sufletului meu, ceea care imi ofera bucurie,liniste si multe amintiri placute.,
Eu vroiam de fapt, cu acest post, sa va urez tuturor celor care treceti in vizita pe acest blog, sarbatori fericite, un Craciun extraordinar si un An Nou mai bun ca acesta, sa fie asa cum il doriti.
In rest, va las sa va bucurati cu totii de caldura, iubirea, farmecul acestei perioade. Incercati sa fiti mai buni, mai iubitori,mai darnici si sa pastrati si pentru tot anul aceste calitati.
Eu ma duc sa ascult Silent Night, sa beau un vin fiert, sa decorez casa si sa ma bucur de atmosfera calda a Craciunului. Craciun Fericit!

Visul unei nopti de iarna

2007-12-16T14:42:00.002+02:00

Explozie, da explozie de fulgi din cerul ce a paralizat, asta vad eu acum pe geam..si nu stiu de ce am o pofta de scris foarte mare, iar sunetul de chitara ce il aud in casti ma face si mai mult sa scriu. Despre ce as putea sa scriu acum,cand ochii imi fug numai pe geam? As vrea sa ninga asa mai mereu , sa fie magia asta in toata zilele. In momente din acestea parca incepi sa iubesti viata, sa spui ca nu e chiar asa de rau, si sa ramai mut inca o data in fata naturii. Da, in fata naturii nu prea mai gasesc cuvinte, ca de altfel nici acum, insa o forta exterioara ma indeamna sa scriu,desi simt ca nu va iesi chiar ce vreau eu, dar daca as putea sa transform bucuria din suflet in aceste simple puncte negre de pe monitor, numite pixeli ce simplu ar fi. Am sa declar azi ziua fulgilor de nea, ziua Bucuriei, macar asa, in mintea mea. In lumea asta accelerata si haotica, nu mai multumim vietii ca existam, nu mai avem momente de pace si liniste, de a contempla natura si tot ceea ce ne inconjoara fara de care nu am putea trai.
Eu am sa ma opresc aici, dansul fulgilor nu ma lasa sa ma concentrez, si ar fi bine ca si voi sa va duceti sa urmariti acest specatacol minunata al fulgilor de nea, care pentru voi danseaza, nu va costa nimic decat o privire si un moment de pace!

Ultima zi din viata mea

2007-12-12T00:39:00.001+02:00

Era ultima zi din viata mea...Si stiam asta,nu crezusem niciodata ca am sa stiu cand am sa mor. Ma apasa atat de mult moartea incat am crezut ca am sa mor inainte ca moartea sa vina dupa mine, ca alta moarte o sa i-o ia inainte. Da, exista mai multe morti, murim in fiecare zi si nu ne dam seama, numai moartea totala si integrala, deodata ne atrage atentia si ne sperie, numai moartea fizica ne ingrozeste. O, dar cate Morti sunt, prea multe sa le putem observa.
Bun..acum ca stiu ca azi e ultima zi ce sa fac? Sa le spun celorlalti?De ce? Mai bine ii las sa creada ca am sa traiesc si maine, iluzia ,in fond, ne tine in viata. Atat cat e viata ..Acum, oricate iluzii as avea, nu as mai putea trai pentru ca nu mai am viata, am ajuns la sfarstiul ei..Da, as putea sa o traiesc cu incetinitorul, dar nu mai gasesc butonul, am uitat unde sa apas, sa imi privesc viata in ochi si sa mai trag de ea.Eh, la dracu, mor, ma duc, ma risipesc in infinitatea Universului, prind viata in lumea stelelor, nu e asa grav.
Dar ma uit in jur, si stiu cati oameni dragi las in urma..ma uit in ochii lor, incerc sa ii mint cu un zambet apatic, oare stiu ca asta nu e un zambet ci o lacrima a unui om trist pusa pe fata unui om vesel? Eu mereu am fost un om nefericit ce a zambit mereu, am stiu sa imi ascund nefericirea cu atata iscusinta, incat unii ma credeau cea mai vesela persoana. Nimeni nu se uita atent, la ce ascund gesturile, privirile, zambetele.Dar nu asta conteaza acum....
Ultima zi...prima din alt inceput! Si acum ce sa fac? Sa stau sa imi astept moartea pe un fotoliu sau sa ma agit?Are un rost in fata Ei cum reactionez?Nu prea cred ca se lasa intimidata de asa ceva, tocmai cu aceasta frica se hraneste ea. De ce as ajuta-o si eu sa se dezvolte?
Ma mint singura..eu nu contribui la nimic, sau ma rog..nu mai contribui...eu doar mor! In ultima zi a vietii mele, ma gandesc atat de mult la viata...cred ca niciodata nu m-am gandit asa mult, cand credeam ca mai am mult de trait, vorbeam mereu mult despre moarte, nu mi-era frica...eram invincibila,acum...mi-e dor de viata asa cum desertul implora cerul sa ii aduca un strop de ploaie sa mai stearga fierbinteala nisipului. Dar nu, acum sunt suflet viu ce nu e gata sa se dea batut, dar care stie si isi asteapta moartea.
Decid sa imi petrec aceasta ultima zi singura...nu vreau sa ii fac sa sufere pe cei din jurul meu, nu vreau sa ii mint, nu as putea, lasa-i sa isi aduca aminte de mine..asa vesela, cum toti au crezut ca sunt.Acum imi dau seama ca da, eram vesela si iubeam viata de asta acum moartea ma ingrozeste, ca am iubit viata...si inca o mai iubesc.
Ma asez pe fotoliu, o astept, ce altceva sa fac? Gasesc butonul, opresc viata, ma uit la ea, asa usor, imagine cu imagine, cate zambete si rasete in viata mea, cate momente placute, pana si lacrimile, imi sunt zambete putin mai triste. OF, am iubit viata atat de mult..si ea ma iubea atat cat putea ea. Nu ma putea iubi prea mult, ca ii facea pe altii gelosi, dar stiu ca pentru mine avea ceva special. As vrea sa o rog sa imi mai dea timp, sa invat sa o pretuiesc asa cum trebuie, sa ii multumesc. Dar acum ce rost mai are?
Moartea e la usa, o simt atat de bine,moartea are un miros specific, atat de inecacios, dar in acelasi timp simt si un miros proaspat, de mult nu l-am mai simtit..e mirosul vietii..Pulsul incepe sa imi bata din ce in ce mai tare.
Moartea si Viata sunt aici.Moartea bate la usa, iar Viata ii deschide! Intunericul Mortii acapareaza Lumina Vietii, iar efectul este o explozie ce ma arunca jos, pe podea. Viata se lupta pentru ca eu sa nu mor, Viata crede in mine, m-a iertat ca nu am pretuit-o atunci cand trebuia.
Viata e la pamant, Moartea pare sa castige, incepe sa imi fie frica, apoi imi dau seama ca asa o hranesc, imediat incep sa ma calmez,si sa capat curaj. Ma ridic si ii intind o mana Vietii, se ridica si ea..Moartea se sperie, si se pierde in negura serii. Ii zambesc Vietii, iar ea se apropie si imi sopteste: Oamenii nu pretuiesc viata decat cand mor!
A fugit si Viata, am ramas singura in camera, vie..Am inteles ca nu am sa mor, ca mai am mult de trait, si stiu ca mereu Viata va fi langa mine si ma va veghea, dar eu deja o pretuiesc, o iubesc si ea stie!
Viata m-a salvat de la Moarte...

Si picaturile de ploaie au inima...

2007-12-06T00:17:00.002+02:00

Ascultand Nirvana in ploaie...si nu ma mai batea vantul...Ascultand Nirvana in ploaie, si nu imi mai era frig. Ascultand Nirvana in ploaie si picaturile ma mangaiau usor pe trupul infrigurat. Nici cerul intunecat nu mai era de temut, nici oamenii cu povestile lor nu mai erau imbufnati, nici inima mea nu mai batea.
Se oprise inima, timpul in loc, picaturile din cer in drum spre pamant, deasupra mea. Am luat o picatura si am privit-o, am tinut-o in mana, am privit-o uimita de frumusetea ei. Nu vroiam sa ii dau drumul. Am pus-o la loc in aer exact in locul ei si am luat alta picatura, era diferita, era alta. Nu am stiut niciodata ca picaturile difera, ca au viata, ca au personalitate, ca au inima. Inima mea se oprise, dar inimile picaturilor bateau atat de tare incat am crezut ca va fi o explozie de inimi de picaturi. Am mai luat o picatura din aer, am pus-o in palma si le-am apropiat...se iubeau, picaturile se iubeau la mine in palma, sub ochii mei ce isi mareau pupilele, am crezut ca si pupilele mele se iubesc. Picaturile faceau dragoste la mine in palma, ea fiind suport de pat. DA, sa faci dragoste intr-o palma e ceva. Picaturile s-au contopit si a iesit una imensa, picatura iubirii lor.Stralucea la mine in palma, as fi pastrat-o pentru totdeuna, dar nu puteam sa ii dau drumul,nici sa o omor tinand-o in palma.
Precum fluturii, care traiesc o zi pe pamant, asa si picatura mea, viata ei dura cat era drumul din palma mea, pe asfaltul gaunos si murdar. Toate picaturile se nasc in Cer si mor pe Pamant.
Picatura se uita la mine, ma implora cu privirea sa o las sa isi "ia zborul". Si asist la un moment tragic, renunt la picatura, ea vrea sa moara, asta e destinul ei. O pun la loc in aer, langa celelalte. Incepe ploaia,picaturile toate se grabesc sa se contopeasca cu pamantul nergru, uracios, dar tocmai aceste picaturi ii confera o frumusete aparte.
Ascultand Nirvana in ploaie...si am avut parte de un moment de magie...acum inima bate din nou, timpul se dezmorteste, toate revin la normal.
Ascultand Nirvana in ploaie...si s-a mai nascut o picatura!

Sunt doar un copil....

2007-12-03T23:08:00.001+02:00

De foarte mult timp nu am mai privit cerul, nu am mai avut timp sa privesc stelele, sa simt adierea vantului, sa incerc sa ating norii sau sa plutesc pe ei. Nu am mai avut timp, nu mai e timp...
Nu prea stiu eu ce e cu mine, sunt uneori un simplu copil, cu un zambet inca inocent si cu un suflet naiv, uneori simt amaraciunea mai rau decat orice adult, poate tocmai ca inca sunt un copil. Si ce daca sunt inca un copil? Traiesc uneori acolo in cer, sus pe un nor, unde imi place mie sa plutesc. Iar de pe norul meu, usor ajung pe Luna, stau si veghez de sus lumea asta posomorata, si atunci imi mai picura cateva lacrimi, ce ajung usor, usor pe Pamant, sunt lacrimile mele si ale Lunii, ce se transforma in ploaie.
Am revenit pe Pamant...sunt un simplu pamantean acum, iar viata mea trece cu miscari sacadate si lente pe langa mine, ma opresc si ma uit la ea. Unde te duci, Viata?Unde ma duci?Cu ce ganduri, spre ce carari?Nu stiu decat un singur drum, cel al inimii..Dar astea sunt prostii..
Fiecare intrebare naste o alta, dar nu orice intrebare are raspuns, iar eu mereu imi pun intrebari la care nu gasesc raspuns. Acum pentru cine scriu..pentru mine., pentru copilul din mine, pentru tine, pentru voi, pentru ei?...nu stiu ..dar simt nevoia sa scriu, nu prea imi iese, ma simt stangace, si totusi nu ma pot opri si nu am sa ma opresc. Precum un copil care abia invata sa mearga si merge intr-una desi se mai si impiedica, asa si eu.. scriu, desi nu o fac mereu bine, sau poate niciodata bine. Scriu pentru toti..si pentru sufletul meu.
In final, raman un copil, ce se zbate sa nu ajunga adult, inevitabil voi deveni, insa zambetul meu va fi mereu cel al unui copil!

Dor de Grecia...

2007-11-26T23:11:00.001+02:00

Închid ochii şi îmi imaginez...parcă aud valurile Mediteranei ce se frâng de timpanul meu, muntii se înalţă şi ei falnic din spatele valurilor, ce reuşesc sa fie la înălţimea munţilor. Soarele îmi mângâie trupul ce tânjeşte după atingerea sa, nisipul îmi gâdilă uşor tălpile.
Mi-e dor de Grecia, de magia acelui loc, acolo fiecare loc are bucăţica lui de poveste,te simţi în permanenţă privită din împărăţia cerului de către zei. Mi-e dor de mirosul mării, de gustul sărat ce îmi inunda gura şi îmi pătrundea în piele, mi-e dor de albastrul acela divin şi cristalinul mării, mi-e dor de tot. Mă uit pe geam şi nu vad decât blocuri cenuşii, o vreme urâtă, totul posomorât şi anost. Închid ochii şi văd peisajul ce imi face inima să trepideze de emoţie. Grecia m-a făcut să iubesc marea din tot sufletul pentru că mi-a adus muntele o dată cu ea, si pentru că marea ei e nemaiîntâlnită. Va rămîne un loc al frumoaselor amintiri petrecute cu cei dragi, al peisajelor parcă rupte din poveşti, al seriilor de magie, al libertăţii, al fericirii.
Încă visez Grecia...dar sunt trezită din vis de un claxon al unei Dacii de pe strada mea. Sunt tot in Bucureşti, tot pe strada mea, intre casele cenusii, fără munţi şi fără mare...toate la am în suflet
Grecia, aşteaptă-mă că vin să îţi adun marea într-un pumn şi munţii în altul.

Caut zâmbete...

2007-11-25T21:33:00.001+02:00

O nouă dimineaţă, aceaşi trezire bruscă, îmi iau traistuţa cu amintiri şi păşesc cu paşi timizi în universul acestei noi zi. Caut zâmbete, caut oameni ce ştiu să îşi împărtăşescă zâmbetul lor cu mine, să mă ajute să nu uit să râd, să trăiesc. Da, şi eu zâmbesc, şi le zâmbesc lor din toata inima. Uneori un zâmbet face mai mult decât un milion de cuvinte. Aleile sunt pline de copii zvăpăiaţi ce zâmbesc inocent, nici nu ştiu câtă fericire aduce pe chipul altora zâmbetul lor, îndrăgostiţii ce se plimbă pe alei îşi vorbesc numai prin zambete; ei înţeleg magia momentului şi nu o strică prin cuvinte ce niciodată nu vor putea reflecta freamătul sufletului lor.
Zâmbetul este cântecul surd al inimii, este expimare sentimentului pur şi expresia fericirii. Atunci când eşti fericit, cel mai sincer act este zâmbetul, el este mult mai profund. Mă uit in trăistuţa mea cu amintiri, of, câte zâmbete am acolo, şi ale mele, şi ale altora. Câte momente frumoase, toate încununate cu un zâmbet. Seara ajung acasă, am adunat atâtea zâmbete, simple, unice, copilăreşti, sincere. Toate le pastrez în adâncul sufletului pentru a nu uita niciodată ce frumos e să zâmbeşti.
Din nou, zorii zilei îşi fac apariţia,însă nu e orice zi. Azi, m-am trezit langă tine, iar zâmbetul tau m-a întâmpinat la poarta noii zi.
Dintre toate zâmbetele, al tău e cel mai frumos...

Dulcea mea toamnă tristă...

2007-11-17T22:30:00.001+02:00

Oh, toamnă grea ce îmi amăreşti sufletul, lasă-ţi ploile la poarta cerului, uită-ţi norii cenuşii în infinitate şi eternitate. Tu, toamnă, adu soarele înapoi, adu la viaţă cerul ce uşor adoarme peste noi. Fă ca florile să nască din propria lor cenuşă, adună frunzele şi pune-le una lângă alta pe crengi, adu zâmbetele de mult uitate pe chipurile oamenilor, aduc căldură în suflete. Nu eşti supărată, tu, dragă toamnă?Iarna vine, toată lumea o aşteaptă, dar pe tine toată lumea te aşsteaptă să pleci, din tine nu mai rămâne decât potrivirea de culori melancolice şi tristeţea. Pe când iarna, în răceala ei, aduce căldura mult aşteptată de către toţi. Of, toamnă...ştiu ce simţi, eşti mereu singuratică, tristă. melancolică, nedorită de nimeni. Tu îţi asumi soarta şi mereu te întorci la noi, deşi mereu eşti tristă. De-as putea, dulcea mea toamnă, un zâmbet ţi-aş aduce pe chip, să-ţi fie mai dulce adierea, să nu mai fii prietenă cu ploaia rece, soarele să îţi fie frate, inima ta să zâmbească.
Nicăieri în lume nu am să mai găsesc o aşa toamnă ca tine, tu îţi trăieşti tristeţea atât de profund, atât de pur, de inocent, lacrimile tale sunt lacrimile tuturor, tu exprimi singurătatea şi suferinţa noastră, a tuturor, fără să te plângi.
Azi m-am oprit în loc, şi te-am privit aşa cum nu am avut timp niciodată să o fac. Şi te-am admirat, printre picăturile de ploaie, după care încerci să te ascunzi...Eşti asa frumoasă, nu lăsa ploaia să te eclipseze, eşti de o mie de ori mai frumoasă! Eşti aşa tăcută şi sublimă, precum o nimfă. Şi da, îmi va fi dor de tine, şi te aştept şi la anul să vii să mă bucur de sublimul tău.
Acum toamnă, fugi către alte tărâmuri amare, arată-le puterea ta, fă-i să se oprească în loc să te privească, aşa cum am făcut şi eu!
Toamna mea drum bun, te aştept cu sufletul deschis!

Primul fulg de nea

2007-11-12T00:31:00.001+02:00

Noiembrie seara...eu ca intotdeauna în faţa PC-ului lucrând şi evident stând on-line pe mess aşteptând noutăţi. Un prieten mă întreabă dacă am privit pe geam. I-am răspuns scurt că "nu, de ce?"...şi atunci mi.a spus:"Ninge"....Imediat m-am dus să verific....aşa era. O bucurie imensă mi-a inundat atunci sufletul. Fulgii erau mari, rotunzi. Mi-era dor de ei, deşi ştiu că nu trăiesc mult, ei se nasc în cer, trăiesc pe drumul dintre cer si pămănt iar pe asfaltul greoi si gri işi dau duhul. Şi uite aşa milioane de fulgi de nea mor...nici nu ne dăm seama.Şi când mă gândesc că îmi doream să fiu un fulg de nea când eram mai mică .M-am răzgândit, rămân o rază de soare. Revenind la ninsoare,ce cuvant..atât de rece...si meteorologic, pe când fulg de nea, prin denumire devine o metaforă.
Nu îmi place iarna, deşi sunt născută iarna, prefer vara, căldura, nebunia ei, soarele arzător, însă mereu duc lipsa iernii, în lipsa ei mi se face dor de ea, cred că o parte din mine îi rămâne ei fidelă.
Tot pe geam sunt..mă uit, privesc, admir, păstrez în suflet. Primii fulgi de nea au ceva unic şi special, ceva nepământean. Am prins unul in palma mea, însă cum am deschis palma, el s-a topit şi s-a transformat în picături...simple picături. Şi fulgul meu? De aş putea păstra unul pentru tot anul, dar rămăn cu dorinţa.
Nu mai ninge, s- a oprit, ridic ochii spre cer...nu văd decat întuneric, am revenit la normal, momentul de magie s-a dus..am să îl aştept pe următorul.
Şi fulgul meu?...

Fără titlu

2007-11-06T00:57:00.001+02:00

Ploaia de lacrimi
Îmi stinge focul
Ce în inima mea
Tu l-a aprins, încet.
Nu găsesc cuvinte
Să exprime ceea ce
Pentru tine simt.
Aş vrea ca în ochii mei
Să îţi vezi inima
Aşa cum o văd eu:
Pură, caldă; eu cred în tine.
Eu văd în tine ceea ce tu
Nu vrei să se mai vadă.
Privirea-ţi caldă îmi alină
Şi dezgheaţă sufletu-mi rece.
În faţa ta mă simt tăcută
De vrei să ştii ce simt pentru tine
Alătură-ţi inima de a mea,
Lasă-le să vorbească pe limba lor.
Ai să vezi, de-mi atingi inima
Ce simt pentru tine.
Priveşte-mi ochii plini de strălucire.
Într-o lume atât de haotică şi nebună
Tu eşti singurul la care mă întorc
...eşti singurul care a privit în sufletul meu!

Puterea cuvintelor

2007-11-01T21:32:00.001+02:00

Într-o societate care tânjeşte după comunicare şi afirmă că acum este apogeul comunicării, cei mai mulţi dintre noi ne angajăm într-un proces de comunicare uitând esenţialul:trebuie să auzim, să ne folosim urechile. Utilizăm atât de des acest cuvânt, că începem să îi pierdem esenţa. De fapt ne înstrăinăm tot mai mult de sensul lui de bază. E o lume în care vorbim, dar aproape nimeni nu ne aude.E ca şi cum toţi am fi închişi într-o cameră şi nimeni nu ne aude, oricât am striga. Limbajul este cel care ne ajută să comunicăm intre noi, iar instrumentul este cuvântul. Omenirea a pus bazele acestui act încă din antichitate. Acesta a evoluat, iar acum comunicarea se face mult mai uşor. Se spune ca ea este cheia succesului şi că, mai ales în relaţii este elementul cheie ajutător. Pare să nu mai fie aşa, pentru că, de fapt, noi comunicăm din ce in ce mai puţin, nu mai ştim să exprimăm ceea ce simţim, ne e teamă să spunem lucrurilor pe nume, să numim sentimentele ce le avem în noi. Cuvinte peste cuvinte, unde te uiţi eşti înconjurat de imagini, bannere, afişe şi orice formă de informare, în care eşti îndemnat să discuţi, să comunici. Ne ascundem in spatele telefonului că oferă Cosmote sau Vodafone milioane de minute să comunicăm mai bine, dar de fapt aici se produce ruptura. În spatele telefonului, a messengerului e mai uşor, de fapt fugim, ne ascundem. Am ajuns să punem punct relatiilor prin mesaje, mesaje goale care nu au nici măcar o urmă de personalitae, în loc să discutăm cu respectiva persoană faţă în faţă, este o fugă de responsabilitate. Suntem o societate fricoasă, plină de temeri, degeaba vorbim si ne mintim că noi de fapt"comunicăm", reuşim să facem contrariul. Toată lumea vorbeşte, nimeni nu ascultă! Nu ne mai asumăm cuvintele, faptele, durerile, trăirile, sentimentele, suntem cuprinşi de haosul ce ne înconjoară zi de zi.
Nu vreau să devin aşa, vreau să învăţ să preţuiesc cuvintele, să le ştiu sensul, rostul, timpul. Nici sclava lor nu vreau să devin, dar am vazut şi ştiu că, de foarte multe ori, cuvintele ne ucid. Multe nu sunt folosite când trebuie şi cum trebuie. Ele pot naşte iubiri, le pot îngropa, pot aduce realizări, pot răni, te pot face fericit. Puterea cuvintelor este nemăsurată. De aceea este periculos să o deţii, dar în acelaşi timp trebuie să găseşti echilibrul.
Poate ar fi mai simplu dacă am ştii când să deschidem gura şi când să ne-o ţinem închisă. Despre cuvinte si comunicare se pot spune multe şi se poate vorbi ore întregi, însă cel mai important e ca noi, să percepem şi să alcătuim mesaje în aşa fel incăt să ajungă unde trebuie şi să ne înţelegem mai bine! Un simplu cuvânt folosit greşit poate dărâma un imperiu, iar un altul folsosit cu rost poate naşte un alt imperiu.
Câteodată simt şi eu că nu mai ştiu să expim ceea ce simt în aşa fel încât ceilalţi să perceapă aşa cum trebuie ce vreau să spun şi mă simt frustrată, că nimeni nu vrea să mă asculte sau nu ştie cum.
Lumea nebună în care trăim e prea grăbită ca să te asculte, iar în tine se adună atâtea lucruri rămase nespuse ce poate ar fi schimbat ceva, dar nu e nimeni să te audă...Am să revin!

Mirajul Bucureştiului

2007-10-29T21:10:00.001+02:00

Sub cerul cenuşiu si ploios, mă plimb grăbită prin Bucureşti, alerg spre facultate. Of, e una din multele zile în care îl urăsc pur şi simplu, nu mai vreau să stau in el, să mă chinui în agitaţia asta de nedescris, în care toţi te îmbrâncesc si te lovesc. De la facultate, trebuie să mă duc la bibliotecă, alt drum, altă înghesuială, trebuie să mă duc cu autobuzul, deci un chin şi un trafic....A, de acolo trebuie să iau metroul să mă duc la un simpozion..Doamne câte am de făcut!
Închei ziua, ajung acasă obosită, mă arunc în pat. Pisicuţa toarce la pieptul meu, iar eu stau şi citesc o carte. Ochii imi obosesc, renunţ, insă găsesc un album cu Bucurestiul interbelic. Îmi stârneşte interesul, parcă aş mai sta. Încep să il răsfoiesc, descopăr surprinsă niste poze incredibile. Unde e oraşul ăsta? Pe bune dreptate i se spunea Micul Paris. Are un aer aristocratic, de poveste. Văd vechiul Bulevard Magheru, zona Unirii, Hanul lui Manuc, Arcul de Triumf, ce diferit era oraşul.
Îmi pun ordine în gânduri, azi vroiam să mă mut din Bucureşti, să plec cât mai departe de mizeria care e in el, de zgomotul infernal care te asurzeşte, de agitaţie, de manele, de ţaranii de zi cu zi, dar mă răzgândesc. De ce? Pentru că Bucureştiul are farmecul lui inegalabil, dinamisul lui si diversitatea lui nu le gaseşti în nici un alt oraş din România, măreţia lui acaparează. Mulţi spun că nu le place Bucureştiul, că ar pleca, dar mulţi nu o fac. De ce? Pentru că aici au tot: au locuri de muncă, au facultăţi, au cinematografe, muzee, teatre, biblioteci, expozitii, tot ce ţine de viaţa culturală, tot ce ţine de viata de zi cu zi. EL îţi poate oferi tot, deci şi bune şi rele. Iar noaptea chiar e frumos să te plimbi in centru, dar da, nu recomand şi o plimbare prin Pantelimon.
Poate ar fi mai bine, în loc să spunem că ne-am dori să plecăm din el, să încercăm să il facem mai frumos, un oraş civilizat.
Nu mai plec, rămân aici, cu poza vechiului Bucureşti în mână, şi cu speranţa că Bucureştiul contemporan îşi va atinge cu adevărat statutul de capitală şi va deveni civilizat, curat, mai putin gălăgios, dar toate astea depind de noi,cei care il populăm şi zi de zi călcăm scumpul lui pământ iar el ne primeşte în fiecare zi cu aceaşi bucurie.
Bucureştiul are răbdare, vrea să redevină micul Paris, eu zic sa nu îl facem copia unei imagini, are prea multe de oferit, hai să îl facem un Bucureşti autentic care să poată fii el un exemplu. Am să apuc ziua când Parisul va fii comparat cu Bucureştiul, dar în sensul bun? Speranţa moare ultima..

Never stop lovin'

2007-10-28T20:28:00.001+02:00

Aşteaptă-mă unde pleci fără mine? Ştii mai bine decât mine că ai mai mare nevoie de mine decât eu de tine. Şi ştii că într-o zi îţi vei da seama de asta. Rolul meu e să îţi "dezgheţ" sufletul, să îţi arăt că niciodată nu e prea târziu pentru a iubi. Avem nevoie unul de altul, tu să vezi că iubirea există, şi eu că poate nu moare.
Trebuie să învăţ să nu mă mai tem, dar oare e posibil aşa ceva? E posibil să trăieşti fără teama?Şi cum e viaţa fără teamă? Mereu mă înec în oceanul temerilor, dar ceva mă salvează pe ultima sută de metri, cred că speranţa e salvarea mea. Ea nu mă lasă niciodată, chiar daca eu o părăsesc mereu, ea mă caută şi mereu dă de mine. Aşa că păşesc cu teama şi speranţa la braţ, pe acest drum al vieţii, care, deşi pare neagră, ea radiază în întunecimea ei de o lumină prea frumoasă, e lumina tuturor speranţelor din lume. Cineva mi-a spus odată că tot ce are rost e speranţa şi are dreptate. Ea ne ţine în viaţă. Desi plouă, soarele e mereu pe cer, trebuie să învăţăm să-l zărim printre nori si stropi. Trebuie şi eu să învăţ, şi am atâtea să invăţ. Un singur lucru nu pot să învăţ: să te uit, dar poate nici nu trebuie să te uit, ci doar să merg mai departe. Nimic nu se uită, ci doar se aruncă in adâncul sufletului şi se îngroapă acolo.
Niciodată nu ai putut să imi spui ce simţi, poate nu aveam nici un drept să îţi cer. Te las, merg mai departe, am atâtea de oferit, am atâta de dăruit, dar cel mai important e să învăţ să îmi dăruiesc mie.
Uşor, uşor am să scap de frică, şi voi avea un loc liber la braţul meu, care te va aştepta, dar nu la infinit!
E timpul să redevin eu, ce am fost cândva, sau poate să devin EU cu adevărat! Simt soarele cum îmi încălzeşte sufletul şi profit de ocazie pentru a-l fura şi a-l închide pentru totdeauna in sufletul meu, ca să radiez. Nu e nevoie de el ca să lumineze Pămăntul, ci noi luminăm Pământul iubind, insă noaptea iubirea noastră oboseşte, se odhineşte, dar cum vine dimineaţa ea nu uită niciodată să lumineze, aşa că never stop loving!

Fa-ma o raza de soare!

2007-10-28T00:10:00.001+03:00

Ratacesc singura, asa cum m-am simtit mereu, prin ploaie, in piata goala. Nu am directie si nici sens, nu vad lumina, doar intuneric. Mi-e greu sa imi ridic privirea din pamant, mi-e rusine de ce am ajuns, am ajuns transparenta, invizibila. Dar ochii mei te vad pe tine, sufletul meu stie ca tu esti...Ma apropii de tine si ma fixezi cu privirea. Imi sclipesc ochii, simt o caldura, desi ploaia rece ma acopera. Dar caldura fuge intr-o secunda. Tu nu te uiti la mine , ci prin mine.Tu nu ma vezi, desi sunt sub ochii tai.Ei mereu se uita in urma. Am aparut prea tarziu sub privirea ta, desi drumul asta l-am cautat mereu, ceva m-a adus prea tarziu sub privirea ta
Incerc sa iti vorbesc, dar cuvintele se ineaca singure si le e frica sa iasa din mine in ploaia rece de afara. Lacrimile sunt singurele ce isi fac curajul sa moara pe obrazul meu atinse de picaturi. Si acum ma prabusesc, lacrimile imi mor, cuvintele se ineaca, ochii se inchid, inima nu mai bate. Ma sfasii sub ochii tai, dar tu nu vezi, ba chiar calci peste mine, pana sufletul imi trece prin oase, fibre, se umple de sange si moare, lent dar sigur. Eu sunt aici, inca traiesc, dar sunt in coma,sunt tinuta de aparate in viata, si te rog pe tine sa le deconectezi, sa ma lasi sa mor in pace. Si totusi nu o faci. Cand eram gata sa fug, m-ai vazut, dar pentru putin timp, insa destul cat sa ies din coma. Nu mai pot sa lupt cu fantomele mele sau cu ale tale, si sunt mereu langa mine aceste fantome. Ele sunt singurele care ma vad.
Ma intorc acolo unde mi-e locul, in ploaia rece ce imi ingheata sufletul, ce imi omoara lacrimile si imi ineaca cuvintele, calauza mea fiind speranta. Speranta ca vei veni langa mine..sau ca ma vei lua de mana si ma vei duce departe de ploaia asta care nu se mai opreste si devine parte din mine!
Nu ma lasa sa devin picatura de ploaie, fa-ma o raza de soare!